);
COnecteaza-te cu noi

Personalitati

Traian Popovici si evreii din Cernăuți

Publicat

pe

Traian Popovici Schindler Romania

   O istorie din urmă cu 75 de ani. Care continuă, prin perpetuarea provocărilor, prin oferirea răspunsurilor să ne fie contemporană. Similitudinile cu acţiunile întreprinse, în aceeaşi perioadă, de Sfânta Muceniță Maria Skobțova, regina-mamă Elena, Viorica Agarici sau Dimităr Peşev consolidează statutul aparte al poziţiei lui Traian Popovici.

Strănepotul Părintelui Andrei din Udeşti

Traian Popovici salvatorul evreilor din Cernauti

Traian Popovici

     Născut la 17 octombrie 1892, în Udeştii Sucevei. Fiul Părintelui Ioan Popovici. Copilăria – croită în jurul siluetei bisericii, înălţată pe mărturii despre trecut, fireşti ţinând seama de vecinătatea ctitoriei Sfântului Voievod Ştefan cel Mare de la Reuseni şi de faptul că Udeştii sunt, potrivit tradiţiei, atestaţi din a doua parte a secolului al XV-lea. Studiile medii – la Gimnaziul superior din Suceava. Cele universitare – la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Cernăuţi, Alma Mater unde îşi va susţine, în 1919, teza de doctorat. În 1914, renunţă la studii şi trece frontiera austro-ungară pentru a se înrola în armata română. Un gest deloc surprinzător. În noaptea de 11 spre 12 octombrie 1777, udeştenii, în frunte cu preotul lor, Părintele Andrei, străbunicul lui Traian, singurul preot bucovinean care a refuzat să depună jurământ de credință faţă de autorităţile cezaro-crăieşti, trec apa Sucevei în Moldova. (Niculae M. Popescu, Preoți de mir adormiți în Domnul, Editura Basilica, București, 2015, p. 114 – 118). O pildă pe care Traian Popovici o va îmbogăţi cu noi nuanţe.

   La sfârşitul războiului, după obţinerea titlului de doctor în Drept, se stabileşte la Chişinău, implicându-se în soluţionarea problemei funciare în Basarabia. Revine, ulterior, la Cernăuţi. Afirmându-se, în scurt timp,  printre cei mai de vază avocaţi.

   28 iunie 1940. România acceptă cedarea către Uniunea Sovietică a Basarabiei, ţinutului Herţa şi Nordului Bucovinei. Potrivit ultimatumului guvernului de la Moscova, în decurs de patru zile are loc evacuarea teritoriilor cedate.

   Printre cei care părăsesc Cernăuţii – familia Traian Popovici. Se stabilesc la Bucureşti.  Din 22 iunie 1941, România se afla în război. Alături de Germania. Cu repercursiunile evidente asupra vieţii din spatele frontului.

Cernăuţi, iulie 1941

   Pe fondul campaniei din Răsărit, doctorului Traian Popescu i se propune funcţia de primar al municipiului Cernăuţi. Refuză, conştient că atribuţiile administrative ar fi subordonate celor politice. Peste trei zile este numit Octavian Lupu, fostul şef al serviciului sanitar al Cernăuţilor. Însă ministrul de interne revine asupra numelui avocatului Popovici. Pentru funcţia de prim-ajutor de primar. Acceptă, în final, la presiunea autorităţilor, dar şi a prietenilor, care îl consideră garant al menţinerii vieţii fireşti a locuitorilor municipiului. Se implică în proiectele urbane. Este revoltat de birocraţia greoaie La mai puţin de o lună,la 1 august, primarul Cernăuţilor este demis. Succesorul său este numit, pentru două zile, colonelul de jandarmi, Brăiescu. Doctorului Traian Popovici îi revine sarcina interimatului de facto, pe fondul tensiunilor dintre Guvernământul Bucovinei şi Ministerul de Interne. La 1 august 1941, colonelul Alexandru Rioşanu, guvernatorul militar al Bucovinei, îl numeşte primar al Cernăuţilor.

   O poziţie ingrată, care impune strânsa colaborare dintre cei doi. Cu atât mai mult cu cât activitatea guvernatorului este dublată de cea a unui cabinet militar, cel care elabora dispoziţiile privind minorităţile etnice din provincie. Mai precis, cea a evreilor. Purtarea stelei lui David, interdicţia de a desfăşura activităţi comerciale şi de a se deplasa în ţară sunt impuse din timpul când municipiul era condus de Octavian Lupu. Provocarea pentru succesorul său este crearea ghetoului. În întrevederea cu guvernatorul Rioşanu, opoziţia doctorului Popovici este virulentă. Ghetoul ar constitui un atentat la istoria şi la prestigiul municipiului. Singura soluţie – amânarea aplicării măsurii prin organizarea deplasării unei comisii în Germania pentru „a studia modul de organizare a ghetoului”. Primarul solicită, în egală măsură, renunţarea la purtarea stelei galbene de către evreii cernăuţeni, însemn degradant şi sursă umilirii concetăţenilor săi. Guvernatorul se arată deschis, promiţând renunţarea la stigmat imediat ce va fi posibil.

   Din păcate, la 30 august 1941 colonelul Rioşanu moare. Urmaşul său – generalul Corneliu Calotescu, vechi colaborator al mareşalului Ion Antonescu. Pentru Traian Popovici, după o primă întrevedere cu noul guvernator, prioritară rămâne soluţionarea problemei locative a celor care, cu speranţa unui trai mai bun, se stabilesc în Cernăuţi. O problemă cu atât mai puţin uşoară cu cât urmează să fie organizată şi revenirea refugiaţilor.

„Poporul lui Traian„

   Provocarea majoră este înăsprirea măsurilor antisemite. Etnicilor evrei sunt împiedicaţi să îşi exercite profesia, li se interzice participarea la cultul divin, li se confiscă bunuri, copiilor nu le este îngăduită frecventarea şcolilor publice sunt doar câteva. Stranii şi revoltătoare într-un oraş renumit pentru toleranţă. Singurul refugiu pentru cei persecutaţi, alungaţi din spitale şi sanatorii, obligaţi la muncă în industrie, fără drept la cartelă, este primăria.

   Tensiunile dintre primar şi guvernator devin inevitabile. Cel dintâi, în faţa incapacităţii de a stopa expresiile politicii anti-evreieşti, îşi prezintă demisia. Respinsă pentru că „nu am domnule cu cine să te înlocuiesc”. Evreii devin „ poporul lui Traian”. Revine proiectul ghetoului. Pe care Traian Popovici îl acceptă, oferind propria variantă pentru organizarea lui, conştient fiind că, în noul context, în urma presiunilor germane, răul major din vară devenise, la finalul lui septembrie, soluţia de compromis. Căci urma punerea în practică a deportării. În Transnistria.

   9 octombrie 1941. Zvonul evacuării evreilor din Nordul Bucovinei după ce avusese loc cea a celor din Sudul provinciei. 10 octombrie. Guvernatorul solicită primarului Cernăuţilor cooperarea în vederea pregătirii deportării. Indignarea, evocarea erorilor trecute, apelul la verdictul posterităţii se izbesc de ordinele primite de la Bucureşti. (Traian Popovici, Spovedania Testimony, Editura Fundaţiei Wilhelm Fieldermann, 2002, p. 23-24)

   Singura modalitate de ajutorare a concetăţenilor – oferirea de alimente, prin aducerea acestora în gheto, care urma să fie ocupat de 50.000 de persoane, deşi spaţiul disponibil era suficient cel mult pentru 10.000. Sârmă ghimpată, porţi de lemn, pază militară. Un ţarc în care condiţiile de igienă sunt lamentabile.

Autorizate de sedere a unui evreu in Cernauti oferita de Traian Popovici sub Antonescu

Autorizate de sedere a unui evreu in Cernauti oferita de Traian Popovici sub Antonescu | sursa foto ziaristionline.ro

Izbânda

   12 octombrie 1941. Conferinţa la care participă Traian Popovici îi îngăduie smulgerea dreptului de a propune, pentru exceptarea de la deportare, 100-200 de persoane (convertiţi la creştinism, personalităţi ale urbei, veterani, muncitori şi specialişti necesari economiei locale). Organizează şedinţă la primărie cu colaboratorii apropiaţi şi cu fruntaşii comunităţii mozaice, solicitându-le realizarea unei prime selecţii. Şi reuşeşte să influenţeze decizia Conducătorului Statului. În urma convorbirii dintre Ion Antonescu şi generalul Calotescu, la 15 octombrie, cei 200 de evrei exceptaţi de la evacuare devin… 20.000. Nouă selecţie şi triere. Timp de patru zile, trenurile spre Transnistria sunt oprite în gară. Vizita primarului în gheto constituie unul dintre cele mai tulburătoare episoane ale „Spovedaniei„ sale. Miezul ei – recunoştiinţa rabinilor, a femeilor şi copiilor şi apăsarea unei misiuni copleşitoare. Timpul scurt, necesitatea argumentării alegerii fiecărei persoane, emiterea de autorizaţii, descurajarea traficanţilor de bunuri ale familiilor din ghetou reprezintă câteva dintre provocări. Depăşite prin transparenţa activităţilor comisiei de triere. Şi, mai cu seamă, prin prelungirea ei până la 15 noiembrie când, prin ordinul lui Ion Antonescu, evreii rămaşi în Cernăuţi sunt excluşi de la deportare. 19.689 din 49.000. Cifre aproximative, desigur. Care nu pot oferi decât crochiul unei lupte dramatice pe deplin. În iunie 1942, Traian Popovici este demis prin constatarea emiterii certificatelor care au îngăduit evitarea deportării. Succesorul său reia evacuările în Transnistria a evreilor.

   După război, fostul primar al Cernăuţilor se stabileşte în satul Colacu din judeţul Suceava. Se mută la cele veşnice la 4 iunie 1946. Este înmormântat în curtea bisericii.

   1989 – I se acordă medalia şi diploma Drept între popoare. Mărturia sa, volumul Spovedanii, este publicat în anul 2002. Se înalţă un bust la Tel Aviv şi unul la Colacu. O stradă din Bucureşti îi poartă numele, pe zidul locuinţei din Cernăuţi este montată o placă comemorativă. Fiecare – omagiu firescului jertfei.

   Sfântul Mucenic Dimitri Klepinin, Arhiepiscopul Atenei, Damaschin Papandreou, Mitropolitul Hrisostom de Zakynthos, Mitropolitul Ioachim de Volos, Părintele Alexei Glagolev, diplomatul nipon Chiune Sugihara, ofițerul de poliție Anghelos Evert. Personalități ortodoxe. Ocrotitori, în vreme de prigoană, ai evreilor. Ghidați de aceleaşi principii. Atâta timp cât nu salvarea unei persoane reprezintă miza ci afirmarea credinţei în umanitate, în vremuri în care este uşor de trecut cu vederea. Asemenea lor, un erou poate fi considerat Traian Popovici. Dar, mai cu seamă, chipul unui îndemn Acela de a nu îndrăzni să fim altceva decât expresii ale credinţei pe care ne-o afirmăm.

Discutii pe Facebook
Litera.ro

Sunt nascut în Suceava, la 16 noiembrie 1975 . Locuiesc în Constanta. Am urmat doi ani de studiu la Facultatea de Jurnalism a Universitatii Andrei Saguna din Constanta. Sunt licentiat al Facultatii de Istorie din cadrul Universitatii Ovidius si, din decembrie 2012, doctor în Istorie. Din 2000 - profesor de istorie în învatamântul preuniversitar.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Cafenea

SOUS LE CIEL DE PARIS. EDITH PIAF

Publicat

pe

Edith Piaf

   Intr-o perioada in care teama de razboi devenise o stare permanenta de tensiune cotidiana, pe strada Belleville la numarul 72, arondismentul XX,  lua nastere “sufletul Parisului”, asa cum avea sa i se spuna peste ani. Mai exact in 19 decembrie 1915 se nastea Edith Gassion, fiica unui acrobat, Louis Gassion si a unei “artiste lirice”, Annette Giovanna Maillard. Numita dupa o infirmiera britanica, Edith Gassion avea sa schimbe istoria cabaretelor frantuzesti si sa devina o stea emblematica a Parisului de altadata.

   Copilaria si adolescenta i-au fost presarate de grele incercari. Primii 6 ani din viata si i-a petrecut intr-o casa de toleranta in Normandia sub tutela bunicii paterne care era si matroana casei cu pricina. In ciuda aparentelor, afectiunea si grija primita, atat din partea bunicii cat si a slujnicelor i-au ramas intiparite in amintire de-a lungul timpului ca pe ceva ce nu mai avea sa intalneasca.

Edith Piaf in coliparie

Edith Piaf copil

   Anii ce au urmat si i-a petrecut alaturi de tatal sau, intors din razboi care la momentul respectiv a dorit sa-si continue cariera acrobatica alaturi de circ, iar mai apoi independent, cand pentru prima data Edith a cantat in strada “La Marseillaise” interpretare cu un succes rasunator. Pana la varsta de 15 ani si-a castigat traiul din cantarile de strada, alaturi de Simone Berteaut, “Momone”, care-i va fi prietena pentru urmatorii 30 de ani.

   Un an mai tarziu, Edith se indragosteste de Louis Dupont, “P’tit Louis”, un tanar comisionar, caruia intr-un gest nebunesc ii va darui o fetita, Marcelle Dupont. In incercarile sale disperate de a-si schimba stilul de viata constata ca nu este facuta pentru altceva decat pentru a canta si nu renunta astfel la cantarile din strada, spre disperarea lui Dupont. Bolnava de meningita, fetita acestora moare dupa 2 ani de viata, astfel ca Edith de la 18 ani nu-si va mai cunoaste niciodata latura materna.

Edith Piaf

La Môme Piaf

   O viata plina de excese si de aventuri care se estompeaza in anul 1935, atunci cand il cunoaste pe Louis Leplée, patronul unui cabaret in voga, Gerny’s, ce o propulseaza in aceasta lume artistica si caruia ii va fi recunoscatoare tot restul vietii.

  Odata cu moartea lui Leplée, un alt pion important in cariera lui Edith il reprezinta Raymond Asso, care-i va deveni timp de 2 ani amant, prieten, textier si director artistic. Un om care o educa pe Edith si ii transforma spectacolele in adevarate reprezentatii, de la postura acesteia, gestica, intonatie, mimica, prin severitatea si perseverenta lui o transforma pe Edith din “La Môme Piaf” asa cum i se adresa Leplée, in Edith Piaf, o adevarata prezenta artistica.

   Plecarea lui Asso in razboi in 1938 ii reda lui Edith ocazia de a se intoarce la vechile obiceiuri: alcool in exces si nopti pierdute. Acesta reprezinta momentul in care incepe succesul lui Edith Piaf, dar si declinul. Anii ce vor urma vor fi plini de spectacole, reprezentatii, momente artistice, texte compuse in miez de noapte, auditii in exces, un regim de munca epuizant, presarat cu foarte multe aventuri amoroase asociate cu alcoolul.

Edith Piaf

Edith Piaf

   Si-a trait viata prin muzica, iar aceasta dragoste acerba s-a reflectat si in relatiile sale, se indragostea de cei tineri, de cei nevinovati, de cei pe care putea sa-i formeze si sa-i sustina, tocmai de aceea majoritatea partenerilor ei au fost cu mult mai tineri si au reusit mai apoi sa-si construiasca o cariera tocmai datorita acesteia, iar atunci cand Edith considera ca erau pregatiti, le reda libertatea.

Edith Piaf

Edith Piaf in 1939

   Ar fi mult mai mult de spus. Edith Piaf nu a fost doar o simpla artista, a fost un nume, un moment, o voce, o forta de munca fantastica pana la epuizare atat in muzica cat si in dragoste. O fire capricioasa, cu un simt al umorului si al perfectiunii extrem de dezvoltat.

   SOUS LE CIEL DE PARIS a luat nastere o voce care iti creeaza prin claritatea si gravitatea sa atmosfera pariziana de altadata, te face sa te regasesti pe strazile Parisului si iti transmite o dragoste necontenita pentru viata, muzica si iubire asa cum simtea si ea de altfel. Edith Piaf a fost indragostita de iubire si de viata. “L’espoir fleurit/Au ciel de Paris”

Edith Piaf - Sufletul Parisului

„Sufletul Parisului”

Discutii pe Facebook
books-express.ro
Continua sa citesti

Personalitati

Alexei Mateevici – 100 de ani de la moarte

Publicat

pe

Alexei Mateevici

   „Înalt si sprinten ca un paltin, pe umerii rotunzi avea chip de Crist blajin, încadrat în plete lungi, castanii, si o barba blonda, despicata în doua. Pe fata-i blânda, cu pistrui mici sub bolta unei frunti înalte si luminoase sclipeau doi ochi caprui, putin înmuiati în lacrimi si de o melancolie nespusa.” (Ion Buzdugan)

Începuturi

   Este portretul pe care fiecare dintre noi îl recunoaste. Mai curând al unei poezii decât al unei persoane. Drept este sa fie astfel, cât timp,timp de decenii, ”Limba noastra” era creatia unui crochiu.

Alexei Mateevici

Alexei Mateevici impreuna cu fiul sau | sursa foto: personalitatibasarabene.info

   Nascut la 16 martie 1888. La Cainari, actualul raion Causeni, la 50 de kilometri sud de Chisinau. Fiul preotului Mihail Mateevici si al Nadejdei, fiica protopopului din Causeni. Scoala primara o urmeaza la Zaim, unde familia se muta în 1893. Acasa, sub îndrumarea tatalui, deprinde alfabetul latin, din textele revistei ”Albina”, din 1867 limba româna fiind interzisa în scoala.

   În 1897 este înscris la Seminarul Duhovnicesc din Chisinau. O alegere fireasca, nu doar ca rod al traditiei familiale – stra-strabunicul, strabunicul, bunicul si un unchi pe linie materna fiind slujitori ai altarului – ci si ca purtare a unei îndatoriri, deslusita treptat, multumita rolul bisericii satului dintr-o gubernie imperiala, care, dincolo de fireasca misiune spirituala, apartine nevoii de nestingere a constiintei nationale. Absolva în 1902 cursurile seminarului, continuând studiile la Seminarul Teologic din Chisinau. Participa la dezbaterile privind proiectele de reforma initiate în domeniul învatamântului. În aceeasi masura, realitatile sociale sunt cu aceeasi atentie cântarite. Cel dintâi prag – moartea, la 42 de ani, a parintelui Mihail Mateevici, la 24 iulie 1906. Nu doar pierderea tatalui ci acerba lupta pentru obtinerea parohiei Zaim îl tulbura. Cu aceasta ocazie, publica primul articol- Chestiunea preotasca în ”Basarabia”, denuntând lacomia, ipocrizia si lipsa de scrupule a unui sistem profund corupt.

Publicistul, poetul, preotul

   Materialul constituie începutul unei activitati publicistice impresionante, nu doar prin numarul materialelor, ci, mai cu seama, prin domeniile abordate, de la viata Bisericii, problematica sociala si culturala, la etnografie, folclor,arheologie, critica de arta, reportaj si traduceri din literatura rusa.

   De asemenea, sustine predici în Catedrala ortodoxa din Chisinau. În 1907 devine membru al redactiei ”Basarabiei”. Începe sa publice cele dintîi poezii. În acelasi an, Nadejda Mateevici se muta la Chisinau. Seminarul se închide, ca masura de coercitie pentru tulburarile elevilor. Este doar prilej pentru dedicarea activitatii publicistice pentru cel care, trei ani mai târziu, absolva seminarul ca sef de promotie. Rezultatul – înmatricularea ca student al Academiei Duhovnicesti din Kiev fara sustinerea examenului de admitere, beneficiar de bursa. La Kiev, activitatea publicistica continua, la ”Luminatorul”. Devine membru al Societatii cultural – nationale ”Desteptarea” a studentilor moldoveni. Principala doleanta – revenirea la folosirea, în scolile primare, a limbii române.

Alexei Mateevici

Alexei Mateevici | sursa foto: wikimedia.org

   În ”Buletinul Eparhiei Chisinaului” publica studii si articole despre traditii basarabene, despre istoria Bisericii ”moldovenesti”. De asemenea, începe colaborarea cu publicatia ”Cuvântul moldovenesc”.

Anul 1914

   Este anul ce lesne poate fi definit ca apogeu al existentei lui Alexei Mateevici. Sustine lucrarea de licenta : ”Conceptia religioasa si filozofica a lui Fechner”, clasându-se al saselea din cei patruzeci si opt de absolventi ai prestigioasei Academii kievene.  O lucrare de peste 800 de pagini, care îi îngaduie sa devina magistru în stiinte fara probe suplimentare. (Ion Nuta, Schita biobliografica în Alexei Mateevici, Versuri, Editura Vicovia, Bacau, 2013, pp. 38 – 39). În acelasi an este hirotonit preot pe seama catedralei Sfânta Sofia din Kiev. Se casatoreste cu Teodosia Novitki, profesoara la Scoala Eparhiala din Kiev. În septembrie, la solicitarea sa, devine profesor de omiletica, liturghie la Seminarul Teologic din Poltava. Nu dupa multa vreme, se transfera la Seminarul Teologic din Chisinau, unde preda limba greaca si Sfânta Scriptura. Este ales membru al ”Societatii Bisericesti de Istorie si Arheologie din Basarabia”.

Amurgul

   Continua sa publice. Sustine discursul de despartire la serbarea de absolvire a promotiei 1915. În vara acestui an este prezent la Causeni, pentru studiul trecutului si a arhitecturii bisericii Sfânta Adormire a Maicii Domnului. Rezultatul – prelegere în sedinta Societatii de Istorie si Arheologie. Demersul relua truda bunicului matern, preotul Ioan Neaga, ce publicase, în 1862, un material despre locas.

   La 16 septembrie, ca preot militar, este mobilizat pe frontul din Galitia, în regimentul 41 infanterie. La 23 decembrie se naste fiica sa, Nina. Un an mai târziu, pe fondul intrarii, la 15 august, a României în razboi, solicita sa fie transferat în România. Este încadrat în brigada 71 rusa de artilerie, pe linia frontului Tecuci – Marasesti. Continua sa trimita materiale pentru Buletinul Eparhial si Societatii de Istorie si Arheologie, al carui membru al comisiei editoriale devenise anul anterior. (ibidem, p. 41).

Alexei Mateevici

Alexei Mateevici impreuna cu fiica | sursa foto: wikimedia.org

   Prezenta în tara mama este de la început fructuoasa. Atât prin întâlnirile cu oamenii de cultura, cît si pentru colectele de carte pentru Basarabia. Revine frecvent la Chisinau. La 20 mai 1917 participa la Congresul studentilor români din Basarabia. O saptamâna mai târziu – la cel al învatatorilor moldoveni din Basarabia. Ambele, la cea dintâi întrunire.La mijlocul lunii iunie, sustine lectii de istoria literaturii române la cursurile de limba româna pentru învatatori, cursuri prefatate de recitarea ”Limbii noastre”, înaintea unei audiente impresionante. Poezia fusese scrisa pe front,la Marasesti, la 17 iunie 1917. Exista marturii despre drumurile sale în satele Moldovei. Cea a slujirii la Cosmesti si Movileni: Costel Crangan, Cum a murit, la doar 29 de ani, autorul celei mai cunoscute poezii despre limba româna, scrisa pe câmpul de lupta:”Era frumos si blând ca sfintii”, în Adevarul, 26 octombrie 2015.

Alexei Mateevici

Alexei Mateevici | sursa foto: wikimedia.org

   Revenit pe front, contracteaza tifos abdominal. Este internat la Tecuci. Solicita sa revina în Basarabia. Trece la cele vesnice la 13 august 1917. Este înmormîntat, a doua zi, în cimitirul central din Chisinau. În octombrie 1917, Congresul ostasilor moldoveni declara autonomia Basarabiei, alegând, ca organ reprezentativ, Sfatul Tarii. La 27 martie 1918, Sfatul Tarii hotarâste unirea Basarabiei cu România. Se împlineste visul caruia îi închinase, el si bunii sai, întreaga truda si deplina nadejde. Visul, de asemenea, al lui Simeon Murafa si Andrei Hodorogea, luptatori pentru unirea Basarabiei cu România, ucisi la 20 august 1917.

   Comparat cu Mihai Eminescu, caci, ”numai Eminescu a mai stiut sa scoata atâta mireasma din ritmurile poporane” (George Calinescu), cu Nicolae Labis, prin vârsta frageda a muririi si forta talentului (Î.P.S. Antonie Plamadeala), Alexei Mateevici ne este, la un secol de la trecerea sa la Domnul, mai cu seama întrebare. Despre ceea ce simtim, înca a ne defini. Despre idealuri. Despre constientizarea, de catre fiecare dintre noi, a notiunii de patrie.Raspunsul nu ne este dat a-l putea amâna.

Discutii pe Facebook
Litera.ro
Continua sa citesti

Personalitati

Bogdan al III-lea Musat

Publicat

pe

Bogdan al III-lea Musat

Bogdan al III-lea Mușat

   Mușatin. Și Basarab. Plasat, adesea, în umbra părintelui său. Urmaș vrednic al acestuia întru totul. ”Sfios ca o fată și bărbat viteaz, prieten al virtuților și al oamenilor virtuoși” cum îl descrie Matteo Muriani, unul dintre medicii tatălui său. (Călători străini despre Țările Române, vol. I, București, 1970, p. 149) Ctitor și ostaș. Vrednic de bună amintire la împlinirea a jumătate de mileniu de la trecerea la cele veșnice.

Cei dintâi ani

   Născut la 16 iunie 1479. Părinții – Sfântul Voievod Ștefan cel Mare și Doamna Maria Voichița.

Ștefan cel Mare I sursa foto: epr.ro / Doamna Maria Voichița I sursa foto: ea.md

   Pe linie paternă, cel ce primește, la Sfântul Botez, prenumele bunicilor săi – Bogdan și Vlad, este mlădiță a neamului Mușatinilor. Pe linie maternă – un Basarab. Mai precis, un Drăculesc, mama sa, capturată de viitorul său soț în expediția din noiembrie 1473, fiind fiica lui Radu de la Afumați, cel învelit, încă, în speculații pe marginea unei însemnări a lui Laonic Chalcocondil din ”Expuneri istorice” sau redus la statutul, la fel de discutabil, de frate nevrednic al lui Vlad Țepeș.

   Despre Bogdan Vlad știm că este asociat la domnie în 1498, pe fondul morții fraților săi mai mari. Putem presupune că participă la cele din urmă confruntări cu polonezii din vremea domniei Sfântului Ștefan și că este inițiat în problemele interne ale țării. Ambele componente ale uceniciei, ca și calitatea de unic fiu legitim sunt, în primăvara – vara anului 1504, supuse încercării.

   Fiecare dintre noi își amintește ultima parte a dramei istorice ”Apus de soare”. Domnitorul, pedepsind pe boierii complotiști, ce confundaseră slăbiciunea fizică a lui Ștefan cu libertatea impunerii propriului lor domn. Faptele prezentate de Barbu Ștefănescu Delavrancea nu se depărtează de evenimentele vremii. Doar că taberele sunt cel puțin trei, fiecare susținută de unul dintre vecinii Moldovei (Ungaria, Imperiul Otoman și Polonia), contracandidații lui Bogdan Vlad fiind atât un frate trăitor la Stambul cât și portarul Sucevei, Luca Arbore. (Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, a. 1324 – 1881, vol I, secolele XIV – XVI, București, 2001, p. 549). Pe fondul acestor comploturi, la 30 iunie 1504, Ștefan cel Mare impune pe tronul țării pe Bogdan ca prim născut, dregătorii jurând credință noului domn.

   La 2 iulie, Sfântul Voievod Ștefan se alătură bunilor săi. Urmașul său se dovedește ”puțin dispărțitu de firea tătăne-său…”, înfruntând, încă de la începutul domniei, tentativele de obținere a cârmuirii Moldovei din partea pretendenților, dar și ispita tătarilor de a încerca forța noii domnii. (Constantin Rezachevici, op. cit, p. 550)

Pocuția

   Cel dintâi deziderat al lui Bogdan al III-lea este soluționarea chestiunii Pocuției. Este vorba de un diferend de frontieră cu Polonia ce are ca sursă împrumutul acordat, în 1388, de Petru I Mușat lui Vladislav al II-lea Iagello. 3000 de ruble contra Pocuția ca garanție a returnării sumei. Dacă ținem seama de faptul că cel mai important oraș al regiunii este Colomeea unde, în 1485, Sfântul Voievod Ștefan depusese omagiul regelui Poloniei Cazimir al IV-lea, ca vasal, că bătălia de la Codrii Cosminului, din 1497, a readus în actualitate nu doar caducitatea jurământului de la Colomeea, ci și necesitatea soluționării disputei privind Pocuția. Soluția impusă de predecesorul lui Bogdan Vodă este pragmatică: în 1502 provincia este ocupată de trupele moldovene, sunt impuși conducători și preluate veniturile. Partea polonă devine interesată de negocieri.

   Soluția propusă de noul domn al Moldovei este matrimonială. Prin căsătoria cu Elisabeta, sora regelui Poloniei, Alexandru I Jagello și oferirea ca dar de nuntă a Pocuției, provincia ar fi revenit, în final, Moldovei. Deși acordul de cedare a provinciei este semnat în iunie 1505, opoziția fermă a reginei- mamă Elisabeta de Habsburg, văduva lui Cazimir al IV-lea, impune soluția armată. Incursiunile trupelor moldave conduc la încheierea înțelegerii de la Lublin, din 16 martie 1506, prin care uniunea dinastică este întărită de protejarea frontierei polone de incursiunile tătare, de ridicarea unei biserici romano-catolice, acceptarea unui episcop și încheierea de înțelegeri cu Statul papal. (Jerzy Jan Lersky, Richard J. Kozicki, Historical dictionary of Poland, 966-1945, Greenwood Publishing Group, 1996, p. 9)

   Așa cum moartea Elisabetei de Habsburg redeschisese dialogul dintre cele două părți, cea lui Alexandru I îi pune capăt. Urmașul său, Sigismund I, preocupat de realizarea unei monarhii absolute, silit să afle soluția optimă evitării consolidării pozițiilor nobilimii, în război cu Marele Cnezat al Moscovei, vizând propria alianță matrimonială cu Habsburgii, nu este interesat de proiectul susținut de vecinul său. Urmarea – intervenții armate reciproce în Polonia și Moldova. ”Singur Bogdan vodă cu capul său au lovit cu sulița în poarta Liovului, care lucru și astăzi să cunoaște semnul” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, București, 1958, p. 139) constituie cea mai potrivită reflectare a conflictului dintre 1506 și 1509. În 1510 se încheie pacea. Printre intermediari, se pare, papa Iuliu al II-lea. Pocuția aparține Poloniei în schimbul unor avantaje economice oferite Moldovei.

Tătarii

   Înțelegerea de la Camenița nu constituie atât un eșec al politicii externe a lui Bogdan, ci o soluție. Atât Polonia, cât și Moldova sunt expuse amenințării tătare. O primă incursiune a avut loc în 1504. Următoarea, mult mai îngrijorătoare, se produce șase ani mai târziu. În 1511, întreaga Moldovă este trecută prin foc. Atacurile tătare îl determină pe Bogdan vodă să întrevadă posibilitatea unei alianțe moldavo-polono-ruse. În ciuda dorinței sale, neînțelegerile primează în relația dintre Cracovia și Moscova. Singura opțiune viabilă o reprezintă creșterea cuantumului tributului către Înalta Poartă, în 1514, ca principala garanție a menținerii autonomiei interne a Moldovei.

Valahia

   Presiunile sunt departe de a-și avea sursa doar în nord sau în est. Cele din sud amintesc de campaniile muntene ale părintelui său. Doar sensul este diferit. Semnificația rămâne aceeași. Radu cel Mare, în 1507, Sfântul Voievod Neagoe Basarab, șapte ani mai târziu, se străduiesc să impună la Suceava propriii favoriți. Rezultatul acestor dorințe valahe sunt noi incursiuni reciproce. În cel dintâi caz, medierea Sfântului Ierarh Maxim Brancovici, mitropolitul Țării Românești, pune capăt escaladării conflictului. Relația cu Muntenia nu poate fi redusă la conflict.

    Așa cum observa Nicolae Iorga, pretendentul la mâna Elisabetei Jagello se resemnează cu o ”căsătorie în țară, fără nici-o altă strălucire decât farmecul miresei…” (N. Iorg, Istoria lui Ștefan cel Mare, București, 1978, p. 206). Aleasa – Nastasia, despre care mai nimic nu cunoaștem, cu excepția faptului că, în 1512, se mută la cele nepieritoare. A doua căsătorie este încheiată cu fiica lui Mihnea cel Rău, Ruxandra. Prunci – doar cei nelegitimi sunt știuți. Printre ei – Ștefăniță, Cuviosul Pahomie de la Slatina (cunoscut de mai fiecare ca Alexandru Lăpușneanu) și Aron Emanoil. (sursa)

 Moștenirea

Buna gospodărire a Moldovei, alături de boierii domniei tatălui său, în rândul cărora Luca Arbore se impune, este miezul domniei de treisprezece ani a lui Bogdan al III-lea. Dovezi – locașurile de închinare. Biserica din Reuseni, isprăvită în amintirea bunicului al cărui nume îl poartă, ucis în aceste locuri în octombrie 1451. Începutul înălțării bisericii mitropolitane din Suceava.

   Bogdan al III-lea trece pragul acestei vieți la Huși, la 22 aprilie 1517, la 38 de ani. Este înmormântat la mănăstirea Putna. Îi urmează în jilț fiul său Ștefăniță.

   Cei 500 de ani de la pristăvirea lui Bogdan al III-lea sunt prilej deslușirii trăsăturilor vieții și stăpânirii unui domn aproape necunoscut. În ciuda faptului că reprezentările sale sunt, așa cum remarca Maria Magdalena Szekely (sursa), numeroase, întinzându-se pe o perioadă îndelungată, de la anii dinaintea domniei la frescele zugrăvite postum. În ciuda faptului că întreaga domnie oferă argumente în favoarea celui care, asemenea unui ”strejar în toate părțile priveghiia, ca să nu să știrbească țara ce-i rămăsăse de la tată-său”. (Grigore Ureche, op. cit. p. 143).

______

sursa cover photo: wikimedia.org

Discutii pe Facebook
Nemira
Continua sa citesti

Calendar cultural

octombrie, 2018

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X