Termenii unei ecuatii: UNIVERSAL – UNIVERSALITATE

0
494

   Problema universalului a constituit una din preocuparile statornice ale cugetarii omenesti. Mereu reluata si discutata, chiar aprig disputata, privita din cele mai diverse unghiuri de vedere, deosebirea scindandu-se in pozitii antinomice, problema universalului nu-i putea lasa indiferenti pe nici unul dintre ganditori – fie ei filosofi, oameni de stiinta, esteticieni, oameni politici sau de arta – intrucat viza o chestiune fundamentala nu numai a teoriei stiintei, logicii sau a artei, ci si a existentei. “Dialectica universalului, particularului si singularului se reveleaza ca o structura fundamentala a lui esse” – scrie, pe buna dreptate, Athanase Joja in ale sale Studii de logica

   Celebra cearta a universaliilor purtata de-a lungul intregului ev de mijloc concentra in ea, ca intr-un focar, lupta dintre doua conceptii despre lume iremediabil opuse. Disputa medievala nu era, in fond, decat o forma esopica prin care puteau sa tranpara punctele de vedere ale unei conceptii filosofice materialiste in conditiile istorice date ale dominatiei religiei si teologiei. “Realistii” si “nominalistii” nu au aparut ex nihilo, nu sunt o aparitie spontanee, nu marcheaza un inceput. Inceputurile, confuze si rudimentare, sunt depistabile in vechile mituri si cosmogonii, conturandu-se treptat si din ce in ce mai net in formele cristalizate ale filosofiei si stiintei.

   Aspiratia spre universal e legata de insasi tentativa explicarii, intr-o forma sau alta, a lumii. Incercarea de a gasi ceva ce e comun, constant si repetabil in multitudinea si diversitatea fascinanta a lucrurilor. Cu alte cuvinte, incercarea de a descoperi Legea – raport intre unu si multiplu – reprezenta, in fond, miezul atitudinii explicative a omului aflat in raport cu lumea inconjuratoare. Incercand sa explice multiplicitatea lumii printr-un unic element al ei, milesienii erau preocupati de universal. Aceasta preocupare e prezenta in intreaga gandire presocratica, chiar daca numai prin Socrate devine o problema constanta si fundamentala a reflexiei fiziologice. “In filosofia lui Heraclit, necesitatea, chreon, se reveleaza ca ratiune, logos, desi toate lucrurile devin conforme cu aceasta ratiune, cu acest cuvant, cu aceasta gandire obiectiva, ontica. Cuvantul, gandul, structura si ratiunea universului, a fiintelor logosului ontic se lasau interpretate natural de ratiunea ontologica. Astfel, ratiunea ontica – structura, organizare functionala a lucrurilor – devine ontologica, organizare functionala a conceptelor, care are calitatea de a sesiza lucrurile, pragmata, sub specie universalitatis” (Ath. Joja, Studii de logica, vol. II, p. 131)

   Aceste raporturi existente intre General – Particular – Singular, intuite de presocratici ca logos ontic si ontologic, au primit, de-a lungul timpului, diverse interpretari.

aristotel
Aristotel

   Prin desprinderea ideilor de lumea sensibila si inteligibila si asezarea lor intr-o zona ontica a absolutului, aspatiala si atemporala, existand in sine si prin sine, miturile platoniciene au deschis calea inselatoare a explicatiei idealiste a universalului. Aristotel il va combate si o va face cu succes. “Ceea ce stagiristul reproseaza cu asprime dascalului sau este mereu transcendenta ideilor si a numerelor ideale, paralele cu lucrurile sensibile. Transcendentei platonice a universalului (idei si idei-numere), Aristotel ii opune imanenta universalului. Universalului substantializat si separat prin ecteza, prin ex-positio, prin pozitia universalului in afara (ex) lucrurilor sensibile: <<Este evident ca tot ceea ce este universal este in lucruri.>>” (Ath. Joja, ibid, p, 357).

   Aristotel insusi nu va reusi sa elucideze esenta dialectica a raportului G. – P. – S. Evidentiind acest lucru, Lenin, intr-o formulare succinta dar fundamentala pentru rezolvarea stiintifica a problemei, scrie: “Generalul nu exista decat in particular, prin particular. Orice particular este (intr-un fel sau altul) general. Orice general este o particica (sau o latura sau esenta) a particularului. Orice general nu inglobeaza decat aproximativ toate obiectele particulare.” (Caiete filozofice, p. 323).

* * *

   Problema universalului, cum e si firesc, nu e straina nici de preocuparile si aspiratiile artei. Atingerea universalului, privita si din perspectiva artei, pare a fi, in primul rand, o problema gnoseologica, sau, altfel spus, ea apare cu iminenta in cadrul raportului dintre arta si realitatea pe care o investigheaza cu mijloacele sale specifice. Si cum “obiectul” si scopul artei este omul, cunoasterea esentei acestuia, revelarea demnitatii sale ontologice ca fiinta rationala si sociala se confunda cu insasi tentativa ridicarii artei spre surprinderea universalului uman.

Karl Marx
Karl Marx

   Acest universal poate fi insa confundat cu eidosul de tip platonician, existent in sine si prin sine, absolut si transcendent, anterior si determinant al existentei particulare umane? Daca ar exista un astfel de universal, arta si-ar pierde orice legatura cu viata reala umana. Iar daca ar incerca totusi sa o mentina, ar face-o in mod inutil, caci “participarea” ei la Idee ar trebui sa fie singura ei modalitate si ratiune de a fi. Or, o asemenea arta n-ar putea exista, nu numai pentru ca s-ar usca iremediabil intr-un conceptualism abstract, rupt de orice seva a vietii si sensibilitatii – ceea ce ar fi contrar naturii artei insasi – ci si fiindca ar fi lipsita de obiect: nu exista a priori ideea de om, transcendenta omului, ci exista numai oameni, fiinte vii in care palpita un univers intreg; ideea noastra despre ei se constituie, a posteriori, generalul existand “numai in si prin particular”. La om, esenta nu precede existenta, ci invers. Afirmand mai recent acest lucru, existentialismul nu face decat sa repete o teza a carei afirmare a fost facuta cu mult timp inainte si pe care marxismul a demonstrat-o cu stralucire. Inca din celebrele sale teze asupra lui Feuerbach, Marx aratase ca esenta umana nu este o abstractie, ca oamenii insisi nu sunt fiinte abstracte, ci fiinte care traiesc in conditii istorice si sociale determinate, ca esenta lor umana si-o dobandesc in cadrul si in ansamblul relatiilor lor sociale. Omul este, simultan, un produs al conditiilor, al mediului natural si social si totodata, al conditiilor pe care, la randul lui, omul, prin activitatea sa, le fasoneaza, le transforma. In acest complicat proces dialectic, in raporturile individului cu societatea, al transformarii realitatii sociale si implicit al transformarii in sine, in acesta desfasurare si insertie permanenta a necesitatii obiective si a libertatii umane, omul isi dobandeste propria-si esenta. Iata de ce tentativa funciara a artei de a imbratisa universalul nu este posibila decat prin sondarea cat mai adanca a realului concret, a fiintei umane ca existenta in “carne si oase” in ansamblul raporturilor social-istorice. A te ridica la inaltimea universalului inseamna, asadar, a cobori cat mai in adancuri, caci esenta umana nu e transcendenta, ci imanenta omului si istoriei sale.

 

Noapte instelata -Van Gogh
Noapte instelata – Vincent Van Gogh

 

 

   Consecintele metodologice si practice ale unei atari concluzii teoretice sunt deosebite. Rezulta de aici cu claritate faptul ca artistul care tinde spre universal cautandu-l aiurea, ca pe o himera care pluteste deasupra istoriei si societatii, savarseste o prima mare eroare. De asemeanea, sansa artistului de a surprinde universalul se afla langa el, aici si acum, in zona vietii omenesti din care face si el parte si nu intr-o zare indepartata. Se autoiluzioneaza si rataceste atunci cand, cu mentalitate si complexe provinciale, considera ca arta sa poate deveni mare, prin pastista, prin transplantarea unor “modele” artistice, idei si preocupari din alte zone, exotice, asupra unor realitati umane si sociale cu care primele nu au nici o legatura. Pentru a putea spune ceva nou si original lumii, pentru a putea aduce o contributie proprie la cunoasterea si atingerea universalului, creatorul de arta trebuie sa tina seama de faptul ca el n-o poate face decat dand expresie artistica lumii care-i este cea mai proprie si mai apropiata, din care el insusi face parte, al carui produs si modelare este. Pornind numai de pe solul fertil al proriei sale vieti, al poporului si societatii din care face parte, al matricei sale spirituale si stilistice, de la specificul national constituit de-a lungul timpului si generatiilor care s-au succedat, artistului i se deschide sansa unica de a intra in universal prin propria sa poarta. Atingand universalul se poate implini astfel si dorinta sa de universalitate. Caci cei doi termeni nu sunt identici. Primul il conditioneaza pe cel de-al doilea, dar nu conduce cu necesitate la el. Caci arta nu este numai cunoastere, ci si creativitate si – din aceasta cauza – atingerea universalului nu duce spontan si la universalitate. Realizarea acesteia din urma e in functie si de talentul autorului, de virtutile sale de creativitate ca si de numerosi alti factori extra-estetici care concura la dobandirea notorietatii. Oricum, universalitatea adevarata trece cu necesitate prin universal si nu prin ocolirea acestuia. Universalitatea, spunea cu indreptatire G, Calinescu, “fiind un punct cosmic al unei verticale pe pamant, iar nu o abstractie, orice poet universal este ipso facto un poet national. Homer era grec, Dante florentin, Shakespeare englez; extirpati din opera lor ce e concret etnic, sublimele ingustimi daca vreti, si totul ramame inert si fara puls. Universalitatea este o inima individuala, puternica si sonora, ale carei batai istorice se aud pe orice punct al globului, precum si-n viitor”.

Litera.ro

LEAVE A REPLY