Sub semnul lui Dylan, de Enrique Vila-Matas

1
400
Sub semnul lui Dylan, de Enrique Vila-Matas

   La mine, al saptelea simt functioneaza mult mai bine cand vine vorba de carti, decat de oameni. Le intuiesc cand le aleg, iar apoi le urmaresc cum mi se dezvaluie si imi confirma cuminti, facandu-mi deja in minte scenarii de recenzii.

   Sau cel putin asa se intampla pana acum, pentru ca Sub semnul lui Dylan m-a surprins… total. Simteam ca ne vom intelege, dar o catalogasem drept lectura de vacanta. Este mult mai mult de atat.

   M-a sfidat si s-a jucat cu mine pana la final, ba chiar si dupa, eludand gratios incercarile mele de a decide din ce perspectiva sa o tratez. Pentru ca mi s-a parut o carte densa, si, desi variantele de abordare cu care am cochetat ar fi fost toate corecte, fiecare dintre ele prezenta riscul de a omite ceva esential.

   Si ce se intampla cand ai mai multe optiuni aparent egale ca valoare? Previzibil, te blochezi. M-am bucurat totusi ca s-a intamplat acum si nu alta data, pentru ca am ramas cumva in spiritul autorului care a scris Bartleby & Co si care a plasat si in Sub semnul lui Dylan un personaj cu probleme similare.

   Si tot in spiritul autorului si al cartii, unde ideile migreaza nestanjenite intre artele surori (literatura, teatru, film si muzica), deblocarea a venit de la vizionarea unui film, Mommy, pe care de altfel vi-l recomand, daca nu l-ati vazut deja. Atunci am hotarat sa renunt la naratiune, surse literare (si nu numai), imagine de ansamblu si sa vorbesc despre… oameni.

   Incepand cu omul din spatele cartii, Enrique Vila Matas, care, asa cum marturiseste in interviul acordat BOMB magazine, a scris-o pornind de la o fraza cheie pe care o pastreaza si care primeste un rol privilegiat in roman: “Cand se lasa intunericul intotdeauna avem nevoie de cineva” (when it turns dark, you need someone).

Sub semnul lui Dylan, de Enrique Vila-Matas
Scriitorul Enrique Vila-Matas I sursa foto: www.lavoz.com.ar

   Si continuand cu personajul principal, Vilnius Lancastre, care isi asuma fraza si misiunea (aproape) imposibila de a-i gasi autorul.

   Traindu-si viata in umbra tatalui, scriitor cunoscut si apreciat, aflat Sub semnul lui Dylan (adica suferind de o asemanare fizica izbitoare cu Bob Dylan), Vilnius Lancastre nu pare sa aiba decat doua alternative: succesul (improbabil, daca il raportam la personajele mentionate) sau mediocritatea, adica esecul. Solutia pe care o gaseste este ingenioasa, o aparenta renuntare la lupta. El este dispus nu doar sa accepte esecul, ci chiar sa-l urmareasca si sa-l transforme in arta. Regizor al unui singur scurt metraj, Vilnius vrea sa-si dedice viata realizarii unui film de proportii nedeterminate (pe care nu l-ar viziona, desigur, nimeni), in care se va include si pe sine: Arhiva generala a esecului.

   Paradoxal si ironic totodata, s-a plasat in situatia ideala de a castiga esecul indiferent ce va face:
– daca nu va reusi sa termine proiectul, va fi un esec; dar pentru un om care valorizeaza esecul, obtinerea lui devine o victorie; dar de fapt, raportat la ideea de esec (a nu obtine ceea ce doresti), ramane un esec
– daca va reusi sa termine proiectul, succesul lui va fi de asemenea un esec, pentru ca nu a reusit sa esueze.

   Dar trecand dincolo de aspiratiile profesionale si dorinta declarata de a trece prin viata cat mai superficial posibil, cu un minim de efort, Vilnius este de fapt un om singur: insigurat de familia care nu i-a oferit cadrul si sutinerea necesare dezvoltarii sale ca individualitate, si prin urmare insingurat de sine. Moartea neasteptata a tatalui il lipseste brusc de un pilon de referinta al identitatii sale, aruncandu-l in mijocul unei experiente cu valente hamletiene si oedipiene. Tot o cautare de sine este si obsesia gasirii autorului citatului “Cand se lasa intunericul intotdeauna avem nevoie de cineva”, el insusi expresie a singuratatii. In autor, Vilnius cauta de fapt un nou punct de reper, de aceasta data unul intern, personal – pentru ca omul care a gandit acea fraza cu care se identifica profund nu poate fi decat un spirit pereche, un alter ego.

   Se insala dar, asemeni personajelor filmului din care provine citatul, ajunge sa aiba o noua familie – nonconformista si disfunctionala dupa standarde clasice, dar in care se simte inteles si acceptat.
_____________________________________________________________________________________________________________

   O carte buna este pentru mine o carte in care reintalnesti “prieteni” vechi (Barton Fink, Oblomov, Hamlet, complexul lui Oedip). O carte care te face sa iti pui intrebari, te determina sa descoperi sau sa aprofundezi anumite subiecte.

   Pornind de la Sub semnul lui Dylan: am vazut un film din 1938 despre care nici macar nu stiam ca exista (si voi cauta si cartea pe care se bazeaza), am aflat mai multe despre F. Scott Fitzgerald, Bob Dylan, intertextualitate si metafictiune.

   Si abia astept sa citesc si alte carti scrise de Enrique Vila-Matas.
____________________________________________________
Multumiri pentru lectura editurii All. Cartea poate fi comandata aici.

Libris.ro

1 COMMENT

LEAVE A REPLY