Stephen King revine la editura Nemira cu romanul Ce-am gasit al meu sa fie

0
148
Ce-am gasit al meu sa fie

Comunicat de presă: Stephen King revine la editura Nemira cu romanul Ce-am gasit al meu sa fie

   Stephen King revine la editura Nemira, în colecția Suspans, cu romanul Ce-am găsit al meu să fie, continuarea seriei Bill Hodges, începută anul trecut cu Mr. Mercedes.

   Un criminal în serie l-a scos din apatie și depresie pe polițistul Bill Hodges în Mr. Mercedes, iar acesta se întoarce la datorie odată cu un nou mister de elucidat: John Rothstein, scriitorul care l-a inventat pe Jimmy Gold și care este preferatul lui Morris Bellamy, e ucis de fanul său înfocat. Sfârșitul lui înseamnă începutul goanei după opera sa nepublicată, care cuprinde cel puțin încă un roman cu Jimmy Gold. Însă Morris ascunde tot și, peste treizeci și cinci de ani, când iese de la închisoare, află că între timp comoara furată a fost descoperită de altcineva.

   În Ce-am găsit al meu să fie, obsesia unui cititor pentru un scriitor devine periculoasă. Cartea lui Stephen King este un roman de suspans, dar și o ficțiune despre cum poate pune stăpânire literatura pe o viață de om. La fel ca în romanul Misery, King tematizează atracția fatală a ficțiunii, obsesia literară care devine criminală.

Ce-am gasit al meu sa fieMai jos puteți citi un fragment din romanul „Ce-am găsit al meu să fie”

În timp ce Domnul Galben transmitea combinaţia tipului din dulap, Rothstein avu vreme să ajungă la o concluzie deloc încurajatoare. Domnul Albastru şi Domnul Roşu veniseră după bani. Sigur, din banii ăştia se va înfrupta şi Domnul Galben, dar scriitorul nu credea că acesta ar fi fost principalul obiectiv al individului care i se tot adresa cu geniule. De parcă ar fi vrut să-i confirme bănuielile, Domnul Albastru reveni în living, însoţit de alt curent de aer rece. Avea patru genţi din pânză, câte două pe fiecare umăr.

– Stai puţin, îi spuse Rothstein Domnului Galben, privindu-l în ochi. Nu face asta. În afară de bani nu-i nimic altceva important în seiful ăla. Chestiile celelalte nu sunt decât nişte mâzgăleli. Şi doar mie îmi pasă de ele.

Din birou, se auzi ţipătul uluit al Domnului Albastru:

– Mama mea care m-ai făcut! Morrie! Am dat lovitura! Fute-m-aş în noroc să mă fut! O tonă de bani e aici! În plicurile de la bancă! Sute de plicuri!

Cel puţin şaizeci, l-ar fi putut lămuri Rothstein, dar mai degrabă vreo optzeci. Cu câte patru sute de dolari în fiecare. De la Arnold Abel, contabilul meu din New York. Jeannie încasează cecurile şi aduce acasă banii în plicuri pe care eu le pun în seif. Numai că am foarte puţine cheltuieli, pentru că Arnold plăteşte de la New York toate facturile mari. Îi dau uneori câte o atenţie lui Jannie, îi dau bacşiş poştaşului de Crăciun, dar în rest nu prea am pe ce să dau banii. Povestea asta durează de ani buni. Arnold nu mă întreabă niciodată ce fac cu ei. Poate îşi imaginează că am un aranjament cu vreo prostituată. Poate crede că pariez la cursele de ponei din Rockingham.

Dar uite care-i chestia şi mai ciudată, i-ar fi putut spune el Domnului Galben (cunoscut sub numele de Morrie): Eu nu m-am întrebat niciodată de ce ţin toţi banii ăştia în casă. Aşa cum nu m-am întrebat nici de ce umplu caiete întregi. Unele lucruri pur şi simplu se întâmplă.

Ar fi putut spune toate astea, dar nu a făcut-o. Nu pentru că Domnul Galben nu ar fi fost în stare să priceapă, ci tocmai pentru că zâmbetul ăla cu buze roşii îi dădea de înţeles că ar putea pricepe fără probleme.

Şi nu i-ar păsa absolut deloc.

– Ce mai e înăuntru? strigă Domnul Galben, cu ochii la Rothstein. Cutii? Cutii cu manuscrise? Aşa cum ţi-am zis?

– Nu cutii, raportă Domnul Roşu. Caiete. Porcăria asta de seif e plin.

Domnul Galben zâmbi, continuând să-l privească în ochi pe Rothstein.

– Scrise de mână? Ia zi, geniule, aşa faci?

– Te rog, spuse Rothstein. Lasă-mi-le. Încă nu trebuie să le citească nimeni. Nu sunt gata.

– Şi nu vor fi niciodată, dacă mă întrebi pe mine. Nu eşti decât un colecţionar obsedat, atâta tot.

Îi dispăruse licărul amuzat din privire.

– Păi, cum altfel? Doar nu mai ai nevoie să publici, nu? Doar nu mai ai vreo problemă financiară. Primeşti drepturile de autor pentru Alergătorul. Şi pentru Alergătorul în acţiune. Şi pentru Alergătorul o lasă mai moale. Celebra trilogie Jimmy Gold. Reeditată la greu. Predată în facultăţile din toate colţurile acestui stat măreţ. Datorită maşinaţiunilor făcute de profii de literatură care îşi închipuie că tu şi cu Saul Bellow sunteţi rupţi din soare, studenţii s-au apucat să-ţi cumpere pe capete romanele. Te-ai aranjat, nu? De ce să rişti publicând ceva ce ţi-ar putea afecta reputaţia asta din aur masiv? Mai bine te ascunzi aici şi te prefaci că restul lumii nu există.

Domnul Galben clătină cu compătimire din cap.

– Prietene, tu dai un sens cu totul nou conceptului de personalitate anală aşa cum l-a descris Freud.

Domnul Albastru se oprise în prag.

– Eu ce trebuie să fac, Morrie?

– Du-te dincolo cu Curtis. Luaţi tot. Dacă nu-i destul loc în genţi pentru toate caietele, căutaţi prin casă. Chiar şi un şobolan ca ăsta tot trebuie să aibă cel puţin o valiză. Nu pierdeţi vremea numărând banii. Vreau să plecăm de-aici cât mai repede.

– În regulă.

Şi Domnul Albastru (Freddy) ieşi din living.

– Nu face asta, îl rugă Rothstein.

Rămase consternat când îşi auzi tremurul din voce. Uneori i se întâmpla să mai uite cât de bătrân era. Însă nu era cazul în noaptea asta. Individul pe care îl chema Morrie se aplecă spre el, privindu-l pătrunzător prin găurile din cagula galbenă; avea ochii verzi, bătând în cenuşiu.

– Vreau să-mi spui ceva. Dacă ai să fii sincer, poate că o să-ţi lăsăm caietele. Ai să fii sincer cu mine, geniule?

– Am să încerc, spuse Rothstein. Dar să ştii că niciodată nu am pretins că aş fi vreun geniu. Revista Times mi-a zis aşa.

– Dar pun pariu că nu le-ai trimis nicio scrisoare de protest.

Rothstein nu răspunse. Ticălosul dracului! îşi spunea el. Mizerabilul ăsta face pe deşteptul cu mine. N-ai să-mi laşi nimic, nu-i aşa? Indiferent ce-ţi voi spune.

– Uite ce vreau să aflu – de ce n-ai putut să-l laşi în pace pe Jimmy Gold, pentru numele lui Dumnezeu? De ce ai simţit nevoia să-l târăşti prin noroi?

Atât de neaşteptată era întrebarea asta, încât în prima clipă Rothstein nu-şi dădu seama despre ce anume vorbea Morrie, cu toate că Jimmy Gold era cel mai faimos personaj al său, acela pentru care el va rămâne în memoria cititorilor (presupunând că se va întâmpla aşa ceva). În acelaşi articol de pe prima pagină a revistei Times, unde el fusese numit „geniu“, Jimmy Gold fusese considerat „arhetipul disperării într-un tărâm al belşugului“. Cam multă vrăjeală, dar uite că îi vânduse cărţile.

– Dacă vrei să spui că ar fi trebuit să mă opresc după Alergătorul, să ştii că nu eşti singurul care gândeşte aşa.

Şi ar fi putut să adauge că Alergătorul în acţiune îi consolidase reputaţia în peisajul literar al Americii. Iar Alergătorul o lasă mai moale constituise cheia de boltă a carierei sale: criticii nu mai conteniseră cu elogiile, romanul se aflase şaizeci şi două de săptămâni pe lista de bestselleruri ale New York Times. Ba primise chiar şi Premiul Naţional al Cărţii – nu că s-ar fi dus personal să-l ridice. „Iliada Americii postbelice“, se spusese în discursul de decernare, făcându-se referire nu doar la ultimul roman, ci și la întreaga trilogie.

– Nu spun că ar fi fost bine să te opreşti după Alergătorul, zise Morrie. Alergătorul în acţiune a fost la fel de bun, dacă nu chiar mai bun decât primul roman. Amândouă erau autentice. Despre ultimul vorbesc eu aici. Ce făcătură, ce rahat pe băţ, măi, omule! Îţi făceai reclamă? Nu, pe bune, chiar îţi făceai reclamă?

Şi Domnul Galben făcu un gest care îl lăsă fără aer pe Rothstein şi-i umplu burta cu plumb topit. Foarte încet, cu mişcări parcă premeditate, tipul îşi scoase cagula galbenă. Chipul din spatele ei era tânăr şi avea trăsăturile clasice ale irlandezilor din Boston: păr roşu, ochi verzui, ten alb, de genul celor care se ard mereu şi nu se bronzează niciodată. Plus buzele alea nefiresc de roşii.

– O casă în suburbii? Un Ford în garaj? O nevastă şi doi copilaşi? Toţi avem un preţ, asta încercai să spui? Toată lumea se înfruptă din aceeaşi otravă?

– În caiete…

În caiete erau alte două romane despre Jimmy Gold, asta voia să spună. Cele care încheiau ciclul. În primul, Jimmy ajunge să-şi dea seama de falsitatea vieţii burgheze din suburbii şi îşi părăseşte familia, slujba şi căminul confortabil din Connecticut. Pleacă pe jos, doar cu un rucsac şi hainele de pe el. Devine o variantă adultă a puştiului care se lăsase de şcoală, se lepădase de familia lui materialistă şi se hotărâse să intre în armată, după un weekend stropit cu multă băutură şi petrecut pe străzile New Yorkului.

Discutii pe Facebook
Nemira

LEAVE A REPLY

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.