);
COnecteaza-te cu noi

Blog

Secularizarea averilor manastiresti: pro sau contra

Publicat

pe

secularizarea averilor manastiresti

   O plimbare intr-un muzeu de arta care expune piese liturgice (icoane, fresce, potire, evanghelii, broderii liturgice) naste adeseori in mintea si pe buzele vizitatorilor, avizati sau nu, o serie de intrebari: Oare aceste obiecte au fost luate abuziv din biserici? De cine si mai ales de ce?

   Voi incerca sa lamuresc aceste intrebari punand in discutie legea secularizarii averilor manastiresti publicata in Jurnalul Oficial al Principatelor Unite nr.249/ 14.dec.1863, lege care continua inca sa starneasca polemici, votarea ei insemnand trecerea tuturor pieselor valoroase din manastiri in posesia statului, in schimbul unor despagubiri materiale. Promulgarea legii secularizarii a adus o contributie importanta la cresterea patrimoniului muzeal care pana atunci s-a constituit din donatii particulare sau ca urmare a unor descoperiri arheologice.

secularizarea averilor manastiresti

“Legea secularizarii averilor manastiresti”, a fost votata acum 151 de ani

   Sa nu uitam ca aceasta lege controversata apare in contextul istoric al dezvoltarii constiintei nationale ce a stimulat interesul pentru monumentele vechi si pastrarea lor, incurajand totodata colectionarea sistematica a operelor de arta. Muzeul ca expresie a identitatii nationale apare in secolul XIX mai intai in tarile scandinave (Muzeul National al Danemarcei – 1807; Muzeul de Antichitati Nationale, Stockholm-1847-1866), apoi in Imperiul Habsburgic (Muzeul National de la Budapesta -1848; Muzeul National de la Praga-1849)[1].

   La noi, primele institutii muzeale s-au infiintat in 1834 – Muzeul de Istorie Naturala din Iasi, impreuna cu primul muzeu bucurestean care adapostea colectia banului Mihalache Ghica. Urmand acest exemplu, generalul N. Mavros, maiorul D. Pappasoglu si ulterior C.Bolliac, D.A.Sturdza si Scarlat Rosetti isi vor dona colectiile muzeului national. Initiativa de a lua masurile ce se impun pentru a opri instrainarea bunurilor noastre culturaleii apartine marelui colectionar D.Pappasoglu ce s-a adresat inca din 1859 Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice. Luand in considerare acest aspect, Al. I. Cuza va dispune, in 1864, formarea unei comisii pentru a inventaria obiectele de valoare istorica si artistica aflate la bisericile si manastirile din tara[2]. D. Pappasoglu se numara printre cei desemnati, revenindu-i spre cercetare manastirile din judetele Prahova, Olt, Dambovita si Muscel[3].Istoricul si arheologul Alexandru Odobescu cerceteaza obiectele existente in judetul Arges si Valcea, semnaland necesitatea adunarii acestora intr-un muzeu. Personalitati marcante ca Ion Ghica, Mihail Kogalniceanu, George Beldiman, Dimitrie Sturdza, D. Berindei au participat, alaturi de D. Pappasoglu si Al. Odobescu, la inventarierea tezaurului artistic constituit ca urmare a legii secularizarii, contribuind deopotriva la luarea unor masuri adecvate de conservare.

secularizarea averilor manastiresti

Palatul; Arhivelor

   Asadar, legea referitoare la secularizarea averilor manastiresti nu trebuie privita ca un act abuziv exercitat din initiativa politica asupra bisericii, cu atat mai mult cu cat, in fruntea adunarii legiuitoare era insusi Mitropolitul Nifon, in calitatea sa de Arhipastor al Bisericii Ortodoxe Romane. A fost, dimpotriva, o dovada de mare deschidere si modernitate din partea lui Cuza si a celor pe care i-a insarcinat cu aceasta dificila misiune ce a avut drept scop definirea si pastrarea identitatii noastre nationale, valorificata  muzeal si accesibila astfel publicului larg.

[1] Radu Florescu, Bazele muzeologiei, cap. Istoric, ed. a-II-a, Bucuresti, 1998.

[2] Alexandru Paunescu, Istoricul Muzeului de Istorie Nationala si Antichitati (www.cimec.ro).

[3] Lizica Papoiu, Dimitrie Pappasoglu – comisar pentru conservarea monumentelor antice, arheologice si istorice in Revista Muzeelor nr.2/1973, p.188.

Discutii pe Facebook
Nemira

M-am nascut o data cu primii fulgi de nea, acum 35 de ani, intr-o zi de ianuarie, desprisa parca din basmele lui Christian Andersen! Locul natal imi este adanc intiparit in fire: sunt si voi ramane o olteanca autentica, venita in capitala chiar din inima Craiovei… adica am un simt al umorului foarte bine dezvoltat!

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

In Memoriam

STAREA DE VEGHE – Vasile Popovici

Publicat

pe

Starea de veghe Vasile popovici

Cine de veghe
Stă noaptea cu mine?
Luceferi și untdelemn adunat-am
Aseară
Pentru candela
Ce în zori pălind
Se va stinge.

Ochii măsoară lumina
De ceară
Ce tainic se strecoară
În unghere -,
Umbra-mi veghează
Alături –
O simt cum respiră!

Pe garduri, cocoșii,
Mai cantă o dată
Și starea de veghe
Se rupe,
Dispare…

Poezia in vers alb Starea de veghe, de Vasile Popovici. Din volumul Albul Absent

Discutii pe Facebook
Nemira
Continua sa citesti

Blog

Revoluția din colțul țării. Miniserie. Ep 2

Publicat

pe

revolutia din coltul tarii

   Atunci s-a auzit strigătul acela: ciudat, slab, disperat… venit de nicăieri, din alt film. Cei care-și târau picioarele spre dormitor l-au auzit primii și s-au oprit, ciulind urechile. Abia într-un târziu l-au auzit și ceilalți, chiulangii. L-am auzit clar, toți, când l-am și văzut pe emițător: un ofițer subțire, între două vârste, care traversa platoul grăbit, șchiopătând:

– Alarmăăă! Raaadu cel frumos! se auzea din ce-n ce mai clar vocea lui, una parcă neobișnuită cu comanda – suna altfel decât vocile sparte ale ofițerilor cunoscuți.

   Spre disperarea lui, îl priveam lipsiți de reacție. Cine naiba mai era și ofițerul care ne strica planurile de seară? Și ce treabă aveam noi cu Radu ăsta?

   Ne-am uitat după tresele lui: era un maior, mai mic în grad ca și colonelul burtos pe care-l vedeam la Apelul general – comandantul unității. Prea puțini dintre noi, poate furierii și SSC-ii unității avuseseră de-a face cu șeful de Stat major.  Habar n-aveam ce era de capul lui.

   După cum n-aveam habar, deși ne găseam într-o Școală de ofițeri (chiar dacă-n rezervă), că-n fiecare Unitate Militară exista un Detașament de intervenție, format din două companii (șase plutoane), care urmau să iasă primele în caz de Alarmă de luptă. Fiindcă planurile astea erau la Secret, le știa doar șeful de Stat major, cel care prelua comanda Detașamentului: Diaconescu îl chema, maiorul Diaconescu.

   Ai noștri aveau stilul lor sec; comandantul nostru de pluton, locotenent-major Ocnescu, ne scotea pe poarta unității cu cântec. Mărșăluiam târându-ne bocancii prea largi, cam 15km până la poligonul de trageri. Ne învioream abia când vedeam tabla cu IZVORUL LIPOVA – 2 km. Atunci Ocnescu striga:

– Soldat Gheorghe!

– Da, să trăiți! se prezenta acela gâfâind, cu limba scoasă de-ncântare

– Ia hai încoace, să-ți spun! Ești cercetaș… șușotea ‘lentul la urechea lui ceva, apoi îl trimitea înainte.

Gheorghe se întorcea după o vreme, iar Ocnescu-i făcea semn cu degetul spre urechea lui, să-i spună în șoaptă ce-a văzut, înainte să ne anunțe:

– Soldați, inamicul a otrăvit fântânile!

Iar noi nu puteam decât să trecem mai departe, înjurând pe inamicul care n-avea altă treabă decât să otrăvească apa minerală.

– va urma –

din romanul Revoluția trăită de O. Țâră, Alba-Iulia, 2011

click pentru partea I

Discutii pe Facebook
Libris.ro
Continua sa citesti

Blog

Revoluția din colțul țării. Miniserie

Publicat

pe

Revolutia din coltul tarii

Revoluția din colțul țării. Miniserie. Partea I

   Exact acum 26 de ani, la orele după-amiezii, auzeam pe platoul Școlii militare de ofițeri în rezervă UM 01191 Lipova de „Radu cel frumos” – codul alarmei parțială de luptă. Sunt evenimente care se întâmplă o dată la 100 de ani. În ultima decadă a fiecărui secol, când se-apropie gongul final, cifrele prind tot mai mare putere și copleșesc cuvintele, iar ceasurile noastre – care copiază timid mișcările planetelor – se precipită în ceea ce numim mișcări de Revoluție.

   Era o după-amiază de duminică, cu urme de soare – poate prea liniștită pentru decembrie. Bătea un vânt ușor, călâu. Comandantul de pluton Fofiu, un fruntaș înalt, face alinierea pentru Apelul de seară. Pistolarul 2 (Oliver, ochelarist) se luptă să-și îndese sub tunică o sacoșă textilă albă pe care scria PEPSI. În dreapta lui, Stragi (pistolar 1, mai înalt ca Oli, plin de coșuri) se distrează de soldatul Gheorghe, unul cu ochi mari, negricios, care se-ncurcă la raport. Se abține cât se-abține, până ce dă drumul unui strigăt ascuțit și sacadat, ca de curcă:

– Hi-hli-hi-hliii-hliii! Hi-hli-hliii!

– Ce te râzi, mă, așa…

– He-he! Ce, tu nu râzi?

– Ba… da’ nu-ș, ce-i de râs aci?

– Băi, Olivere! Îmi crește inima-n piept, băh, când văd pe-unul mai prost ca mine!

– Rupeți rândurile! se-aude comanda din fața lor.

Soldățeii se-mprăștie, unii târându-și bocancii spre dormitoare, alții risipiți încă pe platou. Stragi tratează cu Fery, PSL-istul clăpăug din dreapta lui, să-i acopere în caz de ceva:

– Auzi băi, Fery, dacă-ntreabă cineva de noi după apel…

– Ce vrei, Stragica? își arată Fery dinții strâmbi.

– …Băi, ia vezi, nu cumva ne dai dispăruți, sau vă faceți că nu știți!

– Da` cum, te? se hlizește-acela.

– Cum, necum, noi mergem la „ședință”. Tu vezi ce spui, suntem pe sector!

– Aduceți și mie ceva de la ședința aia? se prinde în sfârșit Fery, făcând un semn cu degetul mare spre gură, și cel mic ridicat.

   Cam așa a-nceput Revoluția din 1989 pentru micul meu grup de soldăței: acolo pe platou, înaintea unui apel rarefiat. Cei rămași în Unitate se socoteau pe unde-ar putea sări gardul ca s-ajungă la marginea Lipovei pline de militari și de crâșme unde să bea ceva, să se-ncălzească. Atunci se auzi strigătul acela ciudat: slab, disperat… De unde venea? Cei care-și târau picioarele spre dormitoare l-au auzit primii și s-au oprit, ciulind urechile. Abia într-un târziu l-au auzit și ceilalți, chiulangiii. L-am auzit clar cu toții când l-am și văzut pe emițător: un ofițer subțire, între două vârste, care traversa platoul șchiopătând ușor:

– Alarmăăă! Raaadu cel frumos! se auzea din ce în ce mai clar vocea lui, una parcă neobișnuită cu comanda, fiindcă suna altfel decât vocile sparte ale celorlalți ofițeri.

   Spre disperarea lui, îl priveam lipsiți de reacție. Cine naiba era ofiterul care ne strica planurile de seară? Si ce treabă aveam noi cu Radu ăsta?

– va urma –

din romanul Revoluția trăită de O. Țâră, Alba-Iulia, 2011

Discutii pe Facebook
Continua sa citesti

Calendar cultural

decembrie, 2018

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X