Sapte (7↓) – spectacolul teatrului Andrei Muresanu

0
91
Spectacolul Sapte

Cronica teatru: Sapte (7↓) , regie Sebastian Marina

   Aseara, la Sfantu’ s-a jucat Sapte. Am fost acolo, desi nu aseara. Ci cat de repede am putut, dupa ce am aflat ca la teatrul Andrei Muresanu a fost montat un spectacol inspirat de nuvela “7 etaje” a lui Dino Buzzati.

   Mi-am dorit mult sa vad aceasta transpunere si reinterpretare care trece dincolo de cuvinte. Desi cuvintele imi sunt cele mai dragi. Dar nici provocarile nu ma lasa indiferenta, iar dramatizarea acestui text mi se parea una demna de atentie si curiozitate.

   Daca nu ati citit nuvela, trebuie sa aflati, pe (foarte) scurt, ca este povestea unui pacient care se interneaza intr-un sanatoriu cu 7 etaje, fiecare dintre ele corespunzand unui anumit nivel de gravitate a bolii: la etajul 7 sunt cei mai „sanatosi”, in timp ce la etajul 1 “numai preotul mai munceste”.

   Si daca nu cunosti povestea insa, ajungi sa intuiesti destul de repede ce urmeaza sa se intample. Printr-o serie de conjuncturi aparent inofensive, dar extrem de inoportune – prea multi pacienti, greseli administrative, inchiderea temporara a unui etaj, aparitia unei probleme de sanatate secundare – pacientul ajunge sa fie permanent „retrogradat” la etajul inferior. In paralel si, aparent din cauza acestor „greseli” succesive, starea lui psihica si fizica ajung sa se degradeze din ce in ce mai mult.

   Empatizezi cu personajul (jucat de Ion Fiscuteanu JR), iti doresti ca inevitabilul sa nu se produca, dar ramane evident ca traseul lui (descendent) este deja determinat. Cu alte cuvinte nu finalul, nu destinatia este cea care ne mentine alaturi de personaj, ci drumul – modalitatile prin care ajungem la producerea inevitabilului.

   Iar aici imaginatia nu a lipsit in niciun caz. Fiecare nou etaj pe care ajunge personajul, fara voie, ba chiar in ciuda opozitiei sale din ce in ce mai ferme, este o lume in sine. Cu propriul personal, propriile reguli si propriile… bizarerii.

   La fiecare etaj avem aceeasi “distributie”: medicul secondat de 2 “majorete” care il insotesc pretutindeni si suspina consecvent dupa el, asistentul si asistenta sefa. Aceiasi (actori), dar totusi sensibil diferiti atat ca discurs, atitudine, cat si ca infatisare.

   Asistenta sefa (Claudia Ardelean) „se transforma” prin peruci vibrante coloristic (si absolut superbe), asistentul (Daniel Rizea) are ca apanaj diferite obiecte, doctorul – expresivitatea faciala si gestica – ca doar Attila Veres Nagy nu este numai actor, ci si coregraf.

   Iar in timp ce pacientul trece prin toate reactiile posibile (disperare, resemnare, revolta, soc) noi asistam la: o poveste de dragoste intre asistent si asistenta; un party nebun in care doctorul devine pilot, iar “majoretele”– stewardese; o cantare de inspiratie comunista combinata excelent cu discursul „dictatorului” (care foloseste un alt personaj pe post de pupitru). Si asta pentru a enumera doar cateva dintre ele.

   Intalnim, in aparitii episodice, si cativa (alti) pacienti: gemenii separati de boala la etaje diferite, femeia disperata care cauta permanent pe cineva (aici am vazut o intepretare cam melodramatica pentru gustul meu), femeia care a suferit deja 5 operatii, cu scopul de a fi vindecata de… teama de anestezie.

   Iar deasupra tuturor troneaza autoritatea demiurgica a „nevazutului” doctor Schroder, directorul clinicii. Ca o paranteza (si o mica serie de curiozitati): numele directorului este schimbat fata de nuvela (se numea Dati), iar Schroder este personajul unei alte nuvele marca Buzzati (al carei titlu contine de asemenea un numar – „Un lucru care incepe cu 1”), personaj care devine, ca si pacientul nostru, victima nevinovata a unei intamplari care ii va schimba viata pentru totdeauna.

   Trecand in revista solutiile „tactice” ale transformarii textului intr-un adevarat spectacol pentru ochii, mintea si sufletul publicului, trebuie sa remarc si modalitatea „tehnica” de transpunere in spatiu a acestui drum pluri-etajat.

   Solutiile simple sunt cele mai elegante, se spune pe buna dreptate. In scenografia inspirata a lui Laszlo Wegrozta, cele 7 etaje sunt marcate de cortine semitransparente, succesive, care limiteaza din ce in ce mai mult spatiul de actiune al actorilor, apropiindu-i si, la final, aproape lipindu-i de public.

   Trecerea de la un etaj la altul este marcata si sonor de muzica si vocea live a Luizei Zan. Care, mie cel putin, mi-a dat fiori. Si nici (re)interpretarea nuvelei lui Buzzati nu m-a dus departe de aceasta senzatie.

   Scriam ca spectacolul este numai „inspirat” de nuvela pentru ca regizorul (Sebastian Marina) (re)structureaza povestea si o ramifica atat in prezentul de pe scena, cat si in trecutul, necunoscut noua, al personajului. Si ne pregateste inca de la inceput, desi ne ofera abia la final (si tot spre deosebire de nuvela), raspunsurile. Cheia de interpretare.

   Ne conduc spre ea doua personaje – un barbat si o fetita – criptice si distonante. Cei doi sunt unicii purtatori de haine “laice” si de… baloane, in timp ce restul costumelor, atat cele ale pacientilor cat si ale personajului medical sunt uniforme gri. Dar nu este aceasta nici singura, nici cea mai relevanta deosebire.

   Ar mai fi multe, foarte multe de spus despre acest spectacol. Dar, in ciuda micilor scapari pe care le-am strecurat in text, si in buna traditie „buzattiana”, nu vreau sa divulg mai mult. Si in niciun caz esenta.

   Pentru ca cel putin uneori, si nu rareori, „drumul” nu poate fi altfel decat unul personal. Si solitar.

Discutii pe Facebook
Nemira

LEAVE A REPLY

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.