);
COnecteaza-te cu noi

Recenzii

Sapte (7↓) – spectacolul teatrului Andrei Muresanu

Publicat

pe

Spectacolul Sapte

Cronica teatru: Sapte (7↓) , regie Sebastian Marina

   Aseara, la Sfantu’ s-a jucat Sapte. Am fost acolo, desi nu aseara. Ci cat de repede am putut, dupa ce am aflat ca la teatrul Andrei Muresanu a fost montat un spectacol inspirat de nuvela „7 etaje” a lui Dino Buzzati.

   Mi-am dorit mult sa vad aceasta transpunere si reinterpretare care trece dincolo de cuvinte. Desi cuvintele imi sunt cele mai dragi. Dar nici provocarile nu ma lasa indiferenta, iar dramatizarea acestui text mi se parea una demna de atentie si curiozitate.

   Daca nu ati citit nuvela, trebuie sa aflati, pe (foarte) scurt, ca este povestea unui pacient care se interneaza intr-un sanatoriu cu 7 etaje, fiecare dintre ele corespunzand unui anumit nivel de gravitate a bolii: la etajul 7 sunt cei mai „sanatosi”, in timp ce la etajul 1 „numai preotul mai munceste”.

   Si daca nu cunosti povestea insa, ajungi sa intuiesti destul de repede ce urmeaza sa se intample. Printr-o serie de conjuncturi aparent inofensive, dar extrem de inoportune – prea multi pacienti, greseli administrative, inchiderea temporara a unui etaj, aparitia unei probleme de sanatate secundare – pacientul ajunge sa fie permanent „retrogradat” la etajul inferior. In paralel si, aparent din cauza acestor „greseli” succesive, starea lui psihica si fizica ajung sa se degradeze din ce in ce mai mult.

   Empatizezi cu personajul (jucat de Ion Fiscuteanu JR), iti doresti ca inevitabilul sa nu se produca, dar ramane evident ca traseul lui (descendent) este deja determinat. Cu alte cuvinte nu finalul, nu destinatia este cea care ne mentine alaturi de personaj, ci drumul – modalitatile prin care ajungem la producerea inevitabilului.

   Iar aici imaginatia nu a lipsit in niciun caz. Fiecare nou etaj pe care ajunge personajul, fara voie, ba chiar in ciuda opozitiei sale din ce in ce mai ferme, este o lume in sine. Cu propriul personal, propriile reguli si propriile… bizarerii.

   La fiecare etaj avem aceeasi „distributie”: medicul secondat de 2 „majorete” care il insotesc pretutindeni si suspina consecvent dupa el, asistentul si asistenta sefa. Aceiasi (actori), dar totusi sensibil diferiti atat ca discurs, atitudine, cat si ca infatisare.

   Asistenta sefa (Claudia Ardelean) „se transforma” prin peruci vibrante coloristic (si absolut superbe), asistentul (Daniel Rizea) are ca apanaj diferite obiecte, doctorul – expresivitatea faciala si gestica – ca doar Attila Veres Nagy nu este numai actor, ci si coregraf.

   Iar in timp ce pacientul trece prin toate reactiile posibile (disperare, resemnare, revolta, soc) noi asistam la: o poveste de dragoste intre asistent si asistenta; un party nebun in care doctorul devine pilot, iar „majoretele”– stewardese; o cantare de inspiratie comunista combinata excelent cu discursul „dictatorului” (care foloseste un alt personaj pe post de pupitru). Si asta pentru a enumera doar cateva dintre ele.

   Intalnim, in aparitii episodice, si cativa (alti) pacienti: gemenii separati de boala la etaje diferite, femeia disperata care cauta permanent pe cineva (aici am vazut o intepretare cam melodramatica pentru gustul meu), femeia care a suferit deja 5 operatii, cu scopul de a fi vindecata de… teama de anestezie.

   Iar deasupra tuturor troneaza autoritatea demiurgica a „nevazutului” doctor Schroder, directorul clinicii. Ca o paranteza (si o mica serie de curiozitati): numele directorului este schimbat fata de nuvela (se numea Dati), iar Schroder este personajul unei alte nuvele marca Buzzati (al carei titlu contine de asemenea un numar – „Un lucru care incepe cu 1”), personaj care devine, ca si pacientul nostru, victima nevinovata a unei intamplari care ii va schimba viata pentru totdeauna.

   Trecand in revista solutiile „tactice” ale transformarii textului intr-un adevarat spectacol pentru ochii, mintea si sufletul publicului, trebuie sa remarc si modalitatea „tehnica” de transpunere in spatiu a acestui drum pluri-etajat.

   Solutiile simple sunt cele mai elegante, se spune pe buna dreptate. In scenografia inspirata a lui Laszlo Wegrozta, cele 7 etaje sunt marcate de cortine semitransparente, succesive, care limiteaza din ce in ce mai mult spatiul de actiune al actorilor, apropiindu-i si, la final, aproape lipindu-i de public.

   Trecerea de la un etaj la altul este marcata si sonor de muzica si vocea live a Luizei Zan. Care, mie cel putin, mi-a dat fiori. Si nici (re)interpretarea nuvelei lui Buzzati nu m-a dus departe de aceasta senzatie.

   Scriam ca spectacolul este numai „inspirat” de nuvela pentru ca regizorul (Sebastian Marina) (re)structureaza povestea si o ramifica atat in prezentul de pe scena, cat si in trecutul, necunoscut noua, al personajului. Si ne pregateste inca de la inceput, desi ne ofera abia la final (si tot spre deosebire de nuvela), raspunsurile. Cheia de interpretare.

   Ne conduc spre ea doua personaje – un barbat si o fetita – criptice si distonante. Cei doi sunt unicii purtatori de haine „laice” si de… baloane, in timp ce restul costumelor, atat cele ale pacientilor cat si ale personajului medical sunt uniforme gri. Dar nu este aceasta nici singura, nici cea mai relevanta deosebire.

   Ar mai fi multe, foarte multe de spus despre acest spectacol. Dar, in ciuda micilor scapari pe care le-am strecurat in text, si in buna traditie „buzattiana”, nu vreau sa divulg mai mult. Si in niciun caz esenta.

   Pentru ca cel putin uneori, si nu rareori, „drumul” nu poate fi altfel decat unul personal. Si solitar.

Discutii pe Facebook
Nemira
Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Recenzii

Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim. v. 2.0 – cronica de teatru

Publicat

pe

Cronica de teatru - Padurea spanzuratilor

   Din Sala Mare a Teatrului National lumea iese tacuta, ostenita, garbovita de incarcatura emotionala care timp de aproape trei ore a emanat palpaitor de pe scena. Toti poarta cu ei o vina ascunsa, o culpa istorica spre care Radu Afrim a scormonit cu a lui Padure a spanzuratilor.

   Din prima clipa si pana la lasarea cortinei piesa intriga, instiga si inchieteaza. Esti invitat inca de la inceput intr-un club – The Hanged – si te intrebi daca noul Apostol Bologa e pustanul cu sapca de firma si smartphone. Dupa ce orizontul de asteptare iti e iar testat cu un joc de cuvinte perfid, realizezi ca totul a fost doar un “apero”. In fata spectatorului care sta cuminte, curios, nerabdator sa vada prinzand viata un roman care pentru multi este doar “lectura obligatorie pentru BAC”, personajul lui Afrim isi ia constiinta de mana si ne duce la razboi.

fotografie din spectacolul de teatru Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim, pe scena TNB | fotografie de Florin Ghioca

   Refrenul care-l insufleteste pe Apostol Bologa – razboiul e adevaratul izvor de viata – devine pana la final, un izvor de moarte. Razboiul insusi e o piesa de teatru in care fiecare joaca un rol absurd, este o mise-en-scene de trupuri si constiinte care nu mai apartini individului, ci sunt sacrificate colectiv, in numele unor idei al caror izvor nu este dragostea pentru celalalt.

   Radu Afrim nu ne lasa sa ne pierdem prea mult in textul lui Rebreanu si sa ratacim in nebuloasa faptelor istorice. El aduce totul pe taramul familiar al spectatorului, silindu-l sa nu lase, sub nicio forma, garda jos. Mizand pe un instrumentar de efecte si simboluri vizuale, regizorul complementeaza cu sonoritatile particulare razboiului, dar si cu un element folcloric neprevazut. Pe scena mare a Teatrului National s-a alaturat tezaurului literar si teatral si o comoara vie prin cantecul fara asemanare al familei Purja, din care transpare toata durerea si frumusetea meleagurilor care l-au sfasiat launtric pe Apostol Bologa.

fotografie din spectacolul de teatru Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim, pe scena TNB | fotografie de Florin Ghioca

   Harta unei tari e agatata-n cui, dar nu e batuta-n cuie ne reamintesc personajele si constiinta ne este tinuta in alerta de insertiile video – martorii unui razboi care inca deseneaza contururile hartilor noastre identitare.

   Alexandru Potocean si Marius Manole fac un cuplu remarcabil pentru a face sa razbata mesajul profund al acestei opere atat de complexe si rascolitoare.

    Avand ca moneda de schimb materia carnala a omului, Padurea spanzuratilor pledeaza pentru salvarea sufletului. Lumina din ochii celor care sunt deja cu un pas in lumea de dincolo, este speranta care ii leagana pe cei cu sufletul zdrobit de ororile razboiului.

fotografie din spectacolul de teatru Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim, pe scena TNB | fotografie de Florin Ghioca

   Turnura sufleteasca a lui Apostol Bologa il va duce si pe acesa pe drumul alunecos al dezertarii. Pretul platit pentru ca isi iubeste fratii este sacrificarea dragostei pentru Ilona insa nici aceasta renuntare nu este atat de dureroasa. Apostol Bologa se alatura celor cu ochii luminati si cu sufletul netulburat, nu mai este un copac fara radacini. El se intoarce acasa. Un acasa care nu e doar o halca de pamant din care se hraneste un imperiu subred, tarat pe scena doar de amintirea a ceea ce a fost candva glorios.

   Intreaga piesa e o pendulare intre inlauntru si in afara, intre sufletul si constiinta omului sincer si datoria soldatului zelos: Sufletul are nevoie de o merinde vesnica […] Dar merindea aceasta in zadar o cauti pe afara, în lumea simturilor.

   Padurea spanzuratilor “updated” este versiunea pentru noi toti cei care am ramas sa ne intrebam, asemeni lui Apostol, ce cautam aici. Padurea spanzuratilor te anima, te sageteaza cu metafore si cu scene depline care se agata cu inversunare de memorie. Iesind din sala nu poti sa lasi tot ce s-a intamplat acolo, pe scena. Iei cu tine tot spectacolul si toate intrebarile pentru a mai domoli culpa istorica a uitarii.

Discutii pe Facebook
Continua sa citesti

Carte

Micul rege Decembrie – Axel Hacke. Recenzie de carte

Publicat

pe

Micul rege Decembrie - Axel Hacke. Recenzie de carte

– Noi ne nastem mici, dar apoi crestem mari si mai mari, uneori la fel de mari cat un jucator de baschet. Si apoi, spre sfarsit, ne mai scofalcim puţin. Si apoi vine moartea, si gata, nu mai suntem.

   Voi dispuneti de o mare putere de imaginatie cand sunteti mici, dar stiti foarte putine lucruri. Si din acest motiv sunteti nevoiti sa va imaginati cum arata totul. […] Si apoi aflati ca nu exista pitici si nici uriasi. Imaginatia voastra devine din ce în ce mai restransa si cunostintele voastre din ce in ce mai vaste. Corect?

   Unde s-au dus visele pe care le-am visat pana acum? Si de unde vin visele pe care le vom visa de acum incolo? Sunt printre noi inchise în cutiute colorate sau vor izvori dintr-un neant neexplorat?

   Micul rege Decembrie ne raspunde in mod nesovaielnic: […] visele raman intotdeauna mari si au nevoie de spatiu. Regele Decembrie al II-lea – impozant si caraghios deopotriva – iese din ascunzisul sau ticsit de cutiute colorate in care sunt pastrate visele pentru a-si ajuta prietenul sa supravietuiasca realitatii.

Micul rege Decembrie - Axel Hacke - Recenzie de carte   Povestea lui Hacke ne trage tandru de maneca pentru a ne aminti ca ii suntem datori copilului din noi de a ne lua o zi liberă de realitate, de a inchide ochii si a trai chiar si pentru cateva secunde viata la care am visat dintotdeauna. Lumea exterioara e un taram strain de visuri, de bucurii sincere, dar Micul rege Decembrie de ofera un resprio indispensabil.

   Descoperim citind ca rutina noastra nu trebuie sa fie o monotonie angoasanta, ci putem trece zilnic prin aventuri nemaintalnite si ca suntem aventurieri in prpriul nostru roman.

   Am uitat, desigur, ca: Viata incepe seara cand adormim si face o pauză dimineaţa, cand ne trezim. Dar nu-i nimic, un rege minuscul – semn ca se apropie de sfarsitul vietii – e aici ca sa ne reaminteasca. Plin de naivitate is intelepciune, regele Decembrie ne da o lectie de sinceritate:

   […]Cred ca exista destul de mulţi oameni carora le lipseate un rege mic, fara ca ei sa stie asta.

   Axel Hacke ne vorbeste despre usurinta de a lasa spriritul nostru ludic sa iasa la suprafata. Sa ne luam alter egoul de mana si sa il plimbam prin realitatea noastra de adulti.

   Coboram din imparatia ludicului si mergem sa ne luptam cu balaurii cotidieni, catarandu-ne printre vise si strecurandu-ne numai printre lucrurile valoroase.

   Viata noastra se scurge intre incinta vietii si cea a mortii, fara sa realizam uneori ca nu va fi intoarsa clepsidra si nu vom lua viata de la capat.

– Şi ce faci la birou?ma intreba el?

– Ma ocup cu realitatea […] Cei mai multi oameni care stau in birouri se ocupă cu realitatea.

   De unde vin si incotro se duc visele? Dar noi? Cum aparem pe lume si unde ne ducem la sfarsitul vietii? Intrebarile inocente, de o profunzime rascolitoare din paginile povestii lui Axel Hacke sunt intrebarile fiecaruia dintre noi.

   Eu exist numai pentru ca tu ai dorit sa ma ai, spune regele plin de incredere. Dupa ce inchidem cartea, ramanem cu un zambet enigmatic si cu un mugure de speranta rasarit din mocirla cotidiana. Pentru asta, ar trebui sa spunem: Multumesc!

Discutii pe Facebook
Nemira
Continua sa citesti

Carte

DIN ALTA VIATA – Jurnal de copil. Marius Albert Negut. Recenzie de carte

Publicat

pe

    Cel mai frumos cadou de Craciun din anul 2018 este cartea lui Marius Albert Negut  – Din alta viata – Jurnal de copil.

   Am avut aceeasi senzatie pe care am trait-o in copilarie cand l-am citit pe Creanga cu ale sale amintiri, savoare si farmec, o lume din care nu mai vrei sa pleci.

   Cartea lui Marius Albert Negut  putea la fel de bine sa se numeasca “Amintirile unui decretel” pentru ca acea generatie se regaseste intru totul in jurnalul sau.

Din alta viata - Jurnal de copil - recenzie de carte   Nu intamplator unul dintre capitole se numeste “Singur acasa”, aceasta este impresia pe care o lasa intregul roman – de amuzament, pozne si jocuri povestite intr- o limba romana adecvata timpului descris.

   Sunt cuvinte folosite de autor pe care cei care au trait acele timpuri si le amintesc cu nostalgie  – cracane, invizoace, tevile de cornete.

   Intotdeauna Marius A. Negut foloseste limba romana ca pe cea mai frumoasa si utila metoda de a recreea o atmosfera, de a transpune sentimente si trairi specifice intr-un limbaj pitoresc.

   Am admirat intotdeauna aceasta maiestrie lingvistica.

   Copilul Marius traieste intr-o lume pestrita de la margine de Bucuresti si din Letca si Ciurari, locurile de bastina ale parintilor.

   Fiecare episod povestit este o margica colorata insirata in siragul unor amintiri placute dar si dureroase, pentru ca nu se fereste sa ne povesteasca si despre pedepsele primite pentru tot felul de sotii copilaresti.

   Umorul este o latura pana acum neexploatata de scriitorul Marius Albert Negut, dar pe care il stapaneste magistral. De la umor de situatie – cap.36 “Mai nou, tata gateste….” Sarmale cu cafea, la umorul de limbaj (Tontonel, chiorpec, Halima) si pana la autoironie care ne aduce un zambet pe buze, Marius Albert Negut isi scrie in jurnal intamplari buclucase (se da cu o bicicleta pe o panta cu Vasilica, fratiorul in spate pana aterizeaza dureros) sau de-a binelea romantice cu fetitele care au devenit obiectul pasiunilor sale copilaresti, Luminta, Iulia.

   Vacantele petrecute la tara la bunici la Letca Veche sau Ciurari aduc in pagini alte scene  rurale si alte intamplari uneori potrivnice eroului nostru, care fiind de la Bucuresti o cam incaseaza sau este parat de fratele mai mic si invinuit ca l-ar fi aruncat intr-o garla si din nou, o incaseaza.

   Nu totul este lapte si miere, sunt si capitole amare – `Sticleee goaleee`, in care experienta traita nu este deloc una fericita. Nu voi dezvalui mai mult pentru ca lectura este una savuroasa si cu suspans.

   Surprinde finalul si lasa in acelasi timp o usa deschisa catre urmatoarea carte. Dintr-o data din cititori ne transformam in interlocutori iar dialogul se adreseaza direct sufletului nostru. Fiecare pastreaza in sine copilul care a fost, fiecare a avut un moment de pierdere a inocentei iar Marius Albert Negut ne invita sa meditam la asta.

   Din alta viata – Jurnal de copil este o carte ca un strop de lumina in calea oricarui om care ii deschide paginile si de aceea ar fi o lectura recomandata si copiilor nostri.

Discutii pe Facebook
Litera.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

martie, 2019

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X