);
COnecteaza-te cu noi

Recenzii

Sapte (7↓) – spectacolul teatrului Andrei Muresanu

Publicat

pe

Spectacolul Sapte

Cronica teatru: Sapte (7↓) , regie Sebastian Marina

   Aseara, la Sfantu’ s-a jucat Sapte. Am fost acolo, desi nu aseara. Ci cat de repede am putut, dupa ce am aflat ca la teatrul Andrei Muresanu a fost montat un spectacol inspirat de nuvela „7 etaje” a lui Dino Buzzati.

   Mi-am dorit mult sa vad aceasta transpunere si reinterpretare care trece dincolo de cuvinte. Desi cuvintele imi sunt cele mai dragi. Dar nici provocarile nu ma lasa indiferenta, iar dramatizarea acestui text mi se parea una demna de atentie si curiozitate.

   Daca nu ati citit nuvela, trebuie sa aflati, pe (foarte) scurt, ca este povestea unui pacient care se interneaza intr-un sanatoriu cu 7 etaje, fiecare dintre ele corespunzand unui anumit nivel de gravitate a bolii: la etajul 7 sunt cei mai „sanatosi”, in timp ce la etajul 1 „numai preotul mai munceste”.

   Si daca nu cunosti povestea insa, ajungi sa intuiesti destul de repede ce urmeaza sa se intample. Printr-o serie de conjuncturi aparent inofensive, dar extrem de inoportune – prea multi pacienti, greseli administrative, inchiderea temporara a unui etaj, aparitia unei probleme de sanatate secundare – pacientul ajunge sa fie permanent „retrogradat” la etajul inferior. In paralel si, aparent din cauza acestor „greseli” succesive, starea lui psihica si fizica ajung sa se degradeze din ce in ce mai mult.

   Empatizezi cu personajul (jucat de Ion Fiscuteanu JR), iti doresti ca inevitabilul sa nu se produca, dar ramane evident ca traseul lui (descendent) este deja determinat. Cu alte cuvinte nu finalul, nu destinatia este cea care ne mentine alaturi de personaj, ci drumul – modalitatile prin care ajungem la producerea inevitabilului.

   Iar aici imaginatia nu a lipsit in niciun caz. Fiecare nou etaj pe care ajunge personajul, fara voie, ba chiar in ciuda opozitiei sale din ce in ce mai ferme, este o lume in sine. Cu propriul personal, propriile reguli si propriile… bizarerii.

   La fiecare etaj avem aceeasi „distributie”: medicul secondat de 2 „majorete” care il insotesc pretutindeni si suspina consecvent dupa el, asistentul si asistenta sefa. Aceiasi (actori), dar totusi sensibil diferiti atat ca discurs, atitudine, cat si ca infatisare.

   Asistenta sefa (Claudia Ardelean) „se transforma” prin peruci vibrante coloristic (si absolut superbe), asistentul (Daniel Rizea) are ca apanaj diferite obiecte, doctorul – expresivitatea faciala si gestica – ca doar Attila Veres Nagy nu este numai actor, ci si coregraf.

   Iar in timp ce pacientul trece prin toate reactiile posibile (disperare, resemnare, revolta, soc) noi asistam la: o poveste de dragoste intre asistent si asistenta; un party nebun in care doctorul devine pilot, iar „majoretele”– stewardese; o cantare de inspiratie comunista combinata excelent cu discursul „dictatorului” (care foloseste un alt personaj pe post de pupitru). Si asta pentru a enumera doar cateva dintre ele.

   Intalnim, in aparitii episodice, si cativa (alti) pacienti: gemenii separati de boala la etaje diferite, femeia disperata care cauta permanent pe cineva (aici am vazut o intepretare cam melodramatica pentru gustul meu), femeia care a suferit deja 5 operatii, cu scopul de a fi vindecata de… teama de anestezie.

   Iar deasupra tuturor troneaza autoritatea demiurgica a „nevazutului” doctor Schroder, directorul clinicii. Ca o paranteza (si o mica serie de curiozitati): numele directorului este schimbat fata de nuvela (se numea Dati), iar Schroder este personajul unei alte nuvele marca Buzzati (al carei titlu contine de asemenea un numar – „Un lucru care incepe cu 1”), personaj care devine, ca si pacientul nostru, victima nevinovata a unei intamplari care ii va schimba viata pentru totdeauna.

   Trecand in revista solutiile „tactice” ale transformarii textului intr-un adevarat spectacol pentru ochii, mintea si sufletul publicului, trebuie sa remarc si modalitatea „tehnica” de transpunere in spatiu a acestui drum pluri-etajat.

   Solutiile simple sunt cele mai elegante, se spune pe buna dreptate. In scenografia inspirata a lui Laszlo Wegrozta, cele 7 etaje sunt marcate de cortine semitransparente, succesive, care limiteaza din ce in ce mai mult spatiul de actiune al actorilor, apropiindu-i si, la final, aproape lipindu-i de public.

   Trecerea de la un etaj la altul este marcata si sonor de muzica si vocea live a Luizei Zan. Care, mie cel putin, mi-a dat fiori. Si nici (re)interpretarea nuvelei lui Buzzati nu m-a dus departe de aceasta senzatie.

   Scriam ca spectacolul este numai „inspirat” de nuvela pentru ca regizorul (Sebastian Marina) (re)structureaza povestea si o ramifica atat in prezentul de pe scena, cat si in trecutul, necunoscut noua, al personajului. Si ne pregateste inca de la inceput, desi ne ofera abia la final (si tot spre deosebire de nuvela), raspunsurile. Cheia de interpretare.

   Ne conduc spre ea doua personaje – un barbat si o fetita – criptice si distonante. Cei doi sunt unicii purtatori de haine „laice” si de… baloane, in timp ce restul costumelor, atat cele ale pacientilor cat si ale personajului medical sunt uniforme gri. Dar nu este aceasta nici singura, nici cea mai relevanta deosebire.

   Ar mai fi multe, foarte multe de spus despre acest spectacol. Dar, in ciuda micilor scapari pe care le-am strecurat in text, si in buna traditie „buzattiana”, nu vreau sa divulg mai mult. Si in niciun caz esenta.

   Pentru ca cel putin uneori, si nu rareori, „drumul” nu poate fi altfel decat unul personal. Si solitar.

Discutii pe Facebook
Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Carte

INGERI RATACITI de Marius Albert Negut

Publicat

pe

recenzie de carte ingeri rataciti marius albert negut raftul cu idei

   Cartile lui Marius Albert Negut sunt mereu surprinzatoare. Fiecare pagina dezvaluie o noua experienta, un alt drum decat cel pe care erai convins ca ai plecat.

   In cazul romanului INGERI RATACITI citim o cronica al unor timpuri involburate si instabile, care partial isi dezvaluie acum consecintele.

   Ce imi place la scrierile lui Marius Albert Negut este ca in cadrul aceleiasi naratiuni schimba registrul si ba citesti un Bildungsroman (pana la urma urmarim niste personaje in devenirea lor – Gargamel, Ursu), ba o cronica istorica – evenimente de la revolutia din 1989 sau mineriade – ba un roman politist, asa cum este partea de final a romanului.

   Gliseaza cu maiestrie si in cel mai natural mod si cu planurile temporale –  1976, apoi 1995 – chiar impartite pe ore, ceea ce involuntar atrage atentia asupra evenimentelor. Si totul se impleteste firesc in mai multe fire narative care alcatuiesc o realitate dura si necrutatoare.

   E lumea de la marginea societatii cea pe care ne-o infatiseaza Marius Albert Negut, lumea subteranelor metroului, lumea aurolacilor si a celor pripasiti pe strazi.

recenzie carte Ingeri rataciti Marius Albert Negut   Sunt parti ale romanului care sunt de-a dreptul terifiante – orfelinatul in care este aruncat Radu  – sunt fraze care aproape dor atunci cand le citesti, scrise cu intensitate si fara mila, “Manolache scoase o sticla din fiset si isi turna atent in causul palmei. Ii puse lui Radu continutul, pe pielea plina de rani si incepu sa frece violent, hahaind incantate. Asa numita lotiune, era gazul pe care il tineau pentru paduchiosi.”

   Marius Albert Negut ne-a obsnuit deja cu abilitatea magica de a folosi limbajul argotic, care acum este parte integranta a cronicii si a prezentarii personajelor.

   Nici nu stii pentru cine compasiunea e mai mare – pentru Mihaita, zis Gargamel – copil al strazii, trecut prin suferinte greu de imaginat, pentru Radu Ursu, caruia destinul ii joaca festa dupa festa – cei apropiati il cred mort iar iubita lui Ana, se arunca in apele Dambovitei de pe podul Izvor – ca o alta Ofelie, Lia – hartuita de un tata vitreg , Iordache,  a,junsa si ea pe strazi.

   Acest Iordache este un personaj emblematic pentru realitatea romaneasca de dupa  Revolutie – securist de frunte, ajuns mare revolutionar si apoi senator, care se ocupa cu traficul de copii si organe. Ceea ce este dureros insa adevarat, este puterea pe care a avut-o si a pastrat-o fosta Securitate, si pe care acum o exercita in slujba unui rau suprem subjugat banului.

   Nu doar personajele sunt partea grea a romanului ci si atmosfera descrisa – catacombele metroului te duc cu gandul la catacombele Parisului, iar cei care au trait momentele din decembrie 1989 aproape le retraiesc cu toata teama si speranta de atunci, insa, surprizantor si cu umor “Poate ca soldatii, ei au tras in aer, dar daca revolutionarii au tras aerul acela in piept?” .Maiastra utilizare a sensurilor verbului “a trage” ne arata cat de sensibil este autorul la valentele limbii romane.

   Tehnica folosita  este cea a unei naratiuni  gen papusa Matrioska – intr-un cadru general  – strada Veseliei  sau subteranele metroului, apar alte naratiuni – povestile de viata spuse de Radu Ursu si Lia si descrierea momentelor din decembrie 1989.

   Partea de final este aducatoare de suspans maxim – Marius Albert Negut stie cum sa construiasca  naratiunea in asa fel incat sa pastreze aproape cititorul iar finalul vine ca o eliberare, ca o apa linistita care acopera tot raul si lasa sa pluteasca doar binele.

   “Cuvintele vindeca! Nu as fi crezut niciodata, dar asa este!Cuvintele elibereaza sufletul din temnita pe care, acesta, singur, speriat si-a construit-o, incercand naiv sa se protejeze de raul ce vrea sa ii franga aripile.”

   Asa reuseste autorul sa ne convinga de speranta pe care trebuie sa o avem ca orice inger ratacit isi gaseste drumul.

Romanul INGERI RATACITI este o experienta nu doar de lectura ,dar si de viata pe care m-as bucura sa stiu ca o va parcurge multa lume, mai ales avand in vedere vremurile pe care le traim!

Discutii pe Facebook
Nemira
Continua sa citesti

Carte

50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile

Publicat

pe

Cele mai frumoase scrisori de dragoste

     Din dorinta de a descoperi tainele unei lumi demult uitate am dat intamplator peste o carte ce poarta numele de “50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile”, realizata de David H. Lowenherz.

Scrisori de dragoste    Cu un oarecare scepticism am strabatut adevarate destainuri ale lui Mozart, Michelangelo, Balzac, Beethoven, Kafka, Hemingway si multi altii, toate adunate intr-un volum de exceptie.

    Fiecare manuscris purta cu el la acea vreme trairi si sentimente dintre cele mai felurite: dor, disperare, pierdere, amaraciune, respect, prietenie, recunostinta, gelozie sau poate chiar fericire si indoiala.

Scrisori de dragoste   Cei care isi puneau gandurile in scris reuseau sa inteleaga ca“ existau momente cand nimic nu vorbea mai tare ca un cuvant mut, scris pe o bucata de hartie”, de la oameni simpli, poeti, carturari, filozofi, toti isi exprimau trairile in aceeasi maniera, fie ea mai ordonata, fie insotita de pete de  cerneala, cuvinte sterse si urme de cafea.

 Epistolele surprind dragostea intr-o forma proprie si individuala, de la o dragoste tandra, ca cea dintre W.A.Mozart si Constanze Mozart, la una pasionala: Ludwig van Beethoven catre “Eterna iubita”  sau poate chiar una  interzisa ca cea dintre Henric al VII-lea si Anne Boleyn.

   Maniera scrierilor te ajuta sa-ti conturezi in timp si spatiu o imagine a celui care urma sa expedieze scrisoarea, intensitatea cuvintelor si dorinta nestavilita de a primi un raspuns, unul care sa inlature distanta si dorul, il fac pe cititor sa traiasca emotia fiecarui cuvant.

    Intr-o lume in care predomina tumultul, aceste epistole opresc timpul in loc si sugereaza necontenit ca trairile, sentimentele si momentele cu adevarat importante cer timp si rabdare. In arta epistolara acestea se masoara in idei, transcrieri si raspunsuri mult asteptate.

Scrisori de dragoste

 Ludwig van Beethoven catre “Eterna iubita”

         Al tau pentru totdeauna

         A mea pentru totdeauna

               A noastra pentru totdeauna

Discutii pe Facebook
books-express.ro
Continua sa citesti

Carte

Ce vreti sa fiti in viata? Vulturi sau viermi? Inocenta pacatului, de Marius Albert Negut.

Publicat

pe

Ce vreti sa fiti in viata? Vulturi sau viermi?

   Cartea lui MARIUS ALBERT NEGUT – INOCENTA PACATULUI deschide aceasta intrebare provocatoare.

   Nu m-am gandit pana acum ce poate iesi, peste timp, din GROAPA lui Eugen Barbu.

   Am aflat acum – a iesit un alt scriitor, crud si dureros de veridic – Marius Albert Negut cu al sau roman Inocenta Pacatului.

   Parca citeam o continuare  a romanului scris de Eugen Barbu. Sunt lecturi incomode care ridica probleme de toate felurile si care te scot din starea de confort.

   Eugen Barbu la vremea lui ne aducea im prim plan o lume despre care toti stiam ca exista, dar cu totii o ignoram si la fel face si Marius Albert Negut.

recenzie Inocenta pacatului website cultural   Cutaridei ii ia locul parcul Humulesti, intamplarile sunt la fel de violente si tin de o lume aparte – a consumatorilor de droguri si a tiganilor, a fricii de Securitate, urat mirositoare si intinzandu-se ca lepra si a unei povesti romantice de dragoste dintre profesorul Mihai Carp si sotia sa.

   Ne sunt prezentate simboluri iconice  ale unor lumi paralele, pe langa care trecem si ne facem ca nu o vedem. Consumatorul de droguri – Amalia, copilul de tigani dornic sa isi depaseasca conditia – Peti si profesorul – Mihai Carp, securistul – maiorul Datcu.

   Cartea e o lectura de suspans,  te tine cu sufletul la gura pana la final, inocenta pacatului este umbra intregii naratiuni.

   Se dezvaluie asa cum nu te astepti, inceputul te duce cu gandul catre alte pacate, al carnii , al betiei, hotiei, insa sensul e mult mai profund.

   Mihai Carp pacatuieste printr-un denunt fals. Tatal Amaliei, alcoolic, pacatuieste violandu-si propria fiica. Peti, copilul de tigan fugit din satra in lume, pacatuieste prin hotie. Maiorul  Datcu este reprezentantul fricii – securistul care o ancheteaza pe mama profesorului si apoi chiar pe el.

   Umbra pacatului se intinde si te face sa te intrebi – care din ele e cel innocent?

   Parcurgem un traseu intre lumi paralele, una este povestea profesorului Mihai Carp, alta este povestea Amaliei sau a lui Peti. Planurile temporale gliseaza si ele  intre timpul dictaturii comuniste si anii de schimbare care au urmat.

   Autorul foloseste cu maiestrie si limbajul argotic si in acest fel autenticitatea este garantata, insa nu uita sa explice in notele de subsol si cuvinte care folosite in epoca dictaturii comuniste aveau un sens aparte – RIC – de exemplu.

   La fel procedeaza si in capitolele care descriu lumea consumatorilor de droguri, o lume tulbure si haotica in care Amalia pluteste catre neant.

   Intr-un cuvant, romanul INOCENTA PACATULUI este o lectura complexa si o naratiune scrisa cu un simt al cuvantului si atmosferei deosebit.

   Iar intrebarea ramane provocarea lumii in care traim – vulturi sau viermi – finalul e deschis pentru fiecare si speranta inca exista.

Discutii pe Facebook
Nemira
Continua sa citesti

Calendar cultural

septembrie, 2018

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Trending

X