);
COnecteaza-te cu noi

Blog

Sa te vad la casa ta!

Publicat

pe

la casa ta

   As fi curioasa sa aflu daca si in alte culturi, la alte popoare, exista aceasta sintagma, adanc implementata in mentalitatea noastra. Vine momentul, de-o viata asteptat, cand  odrasla isi terminat anii de scoala si incepe truda in campul muncii – camp cu o suprafata tot mai redusa, as zice. La acest moment, marcat de o poza in roba si cu tichie academica pe cap, familia, in frunte cu mama gen “eu te-am facut, eu iti comand”, incepe campania de fixare a odraslei. Adica de asezare intr-un punct fix, cu doua aspecte clare si esentiale:

la casa ta   Aspectul material. Se concretizeaza, de obicei, intr-un apartament cumparat in rate.  Nu conteaza ca n-ai bani, nici ca te imprumuti pe urmatorii 80 de ani, asa incat si nepotii isi vor da bursa la banca. Nu conteaza ca abia poti cumpara 25 de metri patrati, familia e fericita ca ai “casa ta”. Pe cine intereseaza ca din baie aterizezi drept in pat, iar daca indraznesti sa-ti intinzi picioarele, intri in sifonier? Esti un om “asezat”….

    Aspectul spiritual consta in “asezarea” printr-o casatorie. Unii zic ca e loterie. Eu cred ca e aritmetica de clasa a IV a. Inveti adunarea – te aduni cu cineva in apartamentul ala amarat. Urmata de inmultire. Daca totul e atat de stramt, in pat e cel mai comod si cam pe-acolo se inmultesc oamenii. Iar daca fatalistii cobesc si nu mai ai loc in acei 25 de metri patrati, ar putea urma o impartire. A mobilei, a copiilor, a nervilor si a datoriilor.

   Si uite-asa, fixat la casa ta, ajungi inecat pana peste motul capului intr-o viata de rob, incercand, ca un magician, sa jonglezi cu facturile, ratele, pampersii, jobul incert si speranta unei minuni care sa te scoata din malaxorul numit “casa ta”. Ca relaxare, cu ceva noroc, ai putea spera la o escapada-doua pe litoral – aventura emotionanta ca o calatorie intergalaxica.

   Cam asta inseamna in mentalitatea (numai?) romaneasca “a fi la casa ta”, a avea un rost. Si rostul asta e veritabil numai daca e parafat cu acte. Stai cu chirie, nu e casa ta? Nu e bine!  Traiesti bine-mersi in armonie cu cineva, daca n-ai acte, nu e bine! Ti s-a nascut copilul si inca n-ai trecut pe la primarie, nu e bine! Unii spun ca nici preotul nu te cununa (spiritual) daca n-ai actul de insuratoare. Pana de curand, nici telefon mobil nu-ti puteai lua daca n-aveai casa. De ca si cum n-ai voie sa vorbesti la telefon daca esti homeless.

   Discutam toate astea cu o prietena psihoterapeut. Mi-a explicat ca nevoia de siguranta este pe locul doi in lista nevoilor umane, dupa cele fiziologice (martor e piramida lui Maslow). Intrebarea este: cum percepe fiecare din noi starea de siguranta? Asa cum ne-o impune societatea si mentalitatea ei? Sau, poate, cineva se simte in siguranta calatorind, mutandu-se din 2 in 3 ani, schimband relatiile pana ajunge la cea potrivita, ori locuind cu o matusa bogata. E ceva gresit in ultima fraza?  Poate doar lipsa de clisee…

Discutii pe Facebook
Libris.ro

În loc sa stau la cratita, buchisesc literatura, absorb filme, schingiuiesc sudoku si detest televiziunea. Între o omleta si un sandvis, scriu. Pentru ca n-am talent de scriitor, scriu despre ce-au scris altii, cu talent. Si dupa ce-mi obosesc capul, trec la picioare: dansez salsa.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

In Memoriam

STAREA DE VEGHE – Vasile Popovici

Publicat

pe

Starea de veghe Vasile popovici

Cine de veghe
Stă noaptea cu mine?
Luceferi și untdelemn adunat-am
Aseară
Pentru candela
Ce în zori pălind
Se va stinge.

Ochii măsoară lumina
De ceară
Ce tainic se strecoară
În unghere -,
Umbra-mi veghează
Alături –
O simt cum respiră!

Pe garduri, cocoșii,
Mai cantă o dată
Și starea de veghe
Se rupe,
Dispare…

Poezia in vers alb Starea de veghe, de Vasile Popovici. Din volumul Albul Absent

Discutii pe Facebook
libhumanitas.ro
Continua sa citesti

Blog

Revoluția din colțul țării. Miniserie. Ep 2

Publicat

pe

revolutia din coltul tarii

   Atunci s-a auzit strigătul acela: ciudat, slab, disperat… venit de nicăieri, din alt film. Cei care-și târau picioarele spre dormitor l-au auzit primii și s-au oprit, ciulind urechile. Abia într-un târziu l-au auzit și ceilalți, chiulangii. L-am auzit clar, toți, când l-am și văzut pe emițător: un ofițer subțire, între două vârste, care traversa platoul grăbit, șchiopătând:

– Alarmăăă! Raaadu cel frumos! se auzea din ce-n ce mai clar vocea lui, una parcă neobișnuită cu comanda – suna altfel decât vocile sparte ale ofițerilor cunoscuți.

   Spre disperarea lui, îl priveam lipsiți de reacție. Cine naiba mai era și ofițerul care ne strica planurile de seară? Și ce treabă aveam noi cu Radu ăsta?

   Ne-am uitat după tresele lui: era un maior, mai mic în grad ca și colonelul burtos pe care-l vedeam la Apelul general – comandantul unității. Prea puțini dintre noi, poate furierii și SSC-ii unității avuseseră de-a face cu șeful de Stat major.  Habar n-aveam ce era de capul lui.

   După cum n-aveam habar, deși ne găseam într-o Școală de ofițeri (chiar dacă-n rezervă), că-n fiecare Unitate Militară exista un Detașament de intervenție, format din două companii (șase plutoane), care urmau să iasă primele în caz de Alarmă de luptă. Fiindcă planurile astea erau la Secret, le știa doar șeful de Stat major, cel care prelua comanda Detașamentului: Diaconescu îl chema, maiorul Diaconescu.

   Ai noștri aveau stilul lor sec; comandantul nostru de pluton, locotenent-major Ocnescu, ne scotea pe poarta unității cu cântec. Mărșăluiam târându-ne bocancii prea largi, cam 15km până la poligonul de trageri. Ne învioream abia când vedeam tabla cu IZVORUL LIPOVA – 2 km. Atunci Ocnescu striga:

– Soldat Gheorghe!

– Da, să trăiți! se prezenta acela gâfâind, cu limba scoasă de-ncântare

– Ia hai încoace, să-ți spun! Ești cercetaș… șușotea ‘lentul la urechea lui ceva, apoi îl trimitea înainte.

Gheorghe se întorcea după o vreme, iar Ocnescu-i făcea semn cu degetul spre urechea lui, să-i spună în șoaptă ce-a văzut, înainte să ne anunțe:

– Soldați, inamicul a otrăvit fântânile!

Iar noi nu puteam decât să trecem mai departe, înjurând pe inamicul care n-avea altă treabă decât să otrăvească apa minerală.

– va urma –

din romanul Revoluția trăită de O. Țâră, Alba-Iulia, 2011

click pentru partea I

Discutii pe Facebook
libhumanitas.ro
Continua sa citesti

Blog

Revoluția din colțul țării. Miniserie

Publicat

pe

Revolutia din coltul tarii

Revoluția din colțul țării. Miniserie. Partea I

   Exact acum 26 de ani, la orele după-amiezii, auzeam pe platoul Școlii militare de ofițeri în rezervă UM 01191 Lipova de „Radu cel frumos” – codul alarmei parțială de luptă. Sunt evenimente care se întâmplă o dată la 100 de ani. În ultima decadă a fiecărui secol, când se-apropie gongul final, cifrele prind tot mai mare putere și copleșesc cuvintele, iar ceasurile noastre – care copiază timid mișcările planetelor – se precipită în ceea ce numim mișcări de Revoluție.

   Era o după-amiază de duminică, cu urme de soare – poate prea liniștită pentru decembrie. Bătea un vânt ușor, călâu. Comandantul de pluton Fofiu, un fruntaș înalt, face alinierea pentru Apelul de seară. Pistolarul 2 (Oliver, ochelarist) se luptă să-și îndese sub tunică o sacoșă textilă albă pe care scria PEPSI. În dreapta lui, Stragi (pistolar 1, mai înalt ca Oli, plin de coșuri) se distrează de soldatul Gheorghe, unul cu ochi mari, negricios, care se-ncurcă la raport. Se abține cât se-abține, până ce dă drumul unui strigăt ascuțit și sacadat, ca de curcă:

– Hi-hli-hi-hliii-hliii! Hi-hli-hliii!

– Ce te râzi, mă, așa…

– He-he! Ce, tu nu râzi?

– Ba… da’ nu-ș, ce-i de râs aci?

– Băi, Olivere! Îmi crește inima-n piept, băh, când văd pe-unul mai prost ca mine!

– Rupeți rândurile! se-aude comanda din fața lor.

Soldățeii se-mprăștie, unii târându-și bocancii spre dormitoare, alții risipiți încă pe platou. Stragi tratează cu Fery, PSL-istul clăpăug din dreapta lui, să-i acopere în caz de ceva:

– Auzi băi, Fery, dacă-ntreabă cineva de noi după apel…

– Ce vrei, Stragica? își arată Fery dinții strâmbi.

– …Băi, ia vezi, nu cumva ne dai dispăruți, sau vă faceți că nu știți!

– Da` cum, te? se hlizește-acela.

– Cum, necum, noi mergem la „ședință”. Tu vezi ce spui, suntem pe sector!

– Aduceți și mie ceva de la ședința aia? se prinde în sfârșit Fery, făcând un semn cu degetul mare spre gură, și cel mic ridicat.

   Cam așa a-nceput Revoluția din 1989 pentru micul meu grup de soldăței: acolo pe platou, înaintea unui apel rarefiat. Cei rămași în Unitate se socoteau pe unde-ar putea sări gardul ca s-ajungă la marginea Lipovei pline de militari și de crâșme unde să bea ceva, să se-ncălzească. Atunci se auzi strigătul acela ciudat: slab, disperat… De unde venea? Cei care-și târau picioarele spre dormitoare l-au auzit primii și s-au oprit, ciulind urechile. Abia într-un târziu l-au auzit și ceilalți, chiulangiii. L-am auzit clar cu toții când l-am și văzut pe emițător: un ofițer subțire, între două vârste, care traversa platoul șchiopătând ușor:

– Alarmăăă! Raaadu cel frumos! se auzea din ce în ce mai clar vocea lui, una parcă neobișnuită cu comanda, fiindcă suna altfel decât vocile sparte ale celorlalți ofițeri.

   Spre disperarea lui, îl priveam lipsiți de reacție. Cine naiba era ofiterul care ne strica planurile de seară? Si ce treabă aveam noi cu Radu ăsta?

– va urma –

din romanul Revoluția trăită de O. Țâră, Alba-Iulia, 2011

Discutii pe Facebook
Libris.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

iulie, 2018

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Trending

X