);
COnecteaza-te cu noi

Blog

Rezolutiile de Anul Nou, sau cum vei deveni mai bun „mâine”

Publicat

pe

rezolutiile de Anul Nou

   Tot curajul lumii se aduna intr-un loc bine ales, intr-un moment bine cunoscut, in ziua de 1 ianuarie.

   Toti barbatii isi vor marturisi iubirea cea nemarturisita, toate femeile vor jura sa admire  doar de la distanta orice depaseste doza zilnica recomandata de calorii, toti studentii vor jura sa invete mai mult…toti vor face promisiuni solemne, a caror solemnitate va scadea progresiv incepand cu data de 2 ianuarie. De ce promitem lucruri pe care stim ca nu le vom (putea) respecta?

   Eu cred ca acele promisiuni chiar ne fac puternici pentru un moment. La fix 00:00, atunci cand coboara mastile anului ce a trecut, cu totii ne simtim giganti. Nu mai suntem naivi, grasuti, umili, nu ne mai este frica sa spunem ce gandim sau ce simtim, nu ne mai e frica sa spunem “Nu!”. Exact in momentul ala avem in fata ochilor o proiecte clara a unui “Eu” neinfricat, gata sa se arunce in lupta de data asta cu un strigat mai puternic. Lupta se desfasoara in fata acelorasi ochi si acelorasi guri, arena nu e nici prea mare nici prea mica iar unele usi sunt la fel de negre si inchise ca si pana atunci. In schimb noi, noi avem ochi mai ageri, guri mai rasunatoare, brate mai puternice si picioare care nu sunt facute pentru fuga. Doar pentru o clipa. Avem  chiar si oameni in jur care sa se joace de-a martorii, avem si artificii care sa faca momentul sa para special, cumva universul ne creaza toate conditiile pentru a fi mai buni. Intrebarea este “De ce totul dureaza doar un moment?”

rezolutiile de Anul Nou

   “PROMÍTE, promít, vb. III. Tranz. A îndrept??i speran?ele; a prezenta perspectivele favorabile.”

   Pentru ca perspectivele din definitie se schimba. Sperantele nu, dar perspectivele se schimba de nenumarate ori pe zi. Matematica e frumoasa atunci cand o stii dar parca incepe sa te plictiseasca atunci cand ai picat examenul pentru prima oara. Banii care trebuiesc pusi deoparte conteaza mai putin atunci cand perechea rosie de pantofi cu toc iti zambeste din vitrina si lista continua zi de zi.

   Normal ca senzatia de invincibilitate paleste atunci cand ceva nu merge bine. Normal ca lucrurile care nu merg bine palesc la randul lor in fata celor care merg bine absolut din intamplare. Asa ajungem sa ne multumin cu lucrurile bune care ni se intampla fara sa facem vreun efort si ajungem la performanta de a crede ca lucrurile care nu merg, conteaza mai putin, sau mai mult de atat, ca ele nu merg cu un SCOP. Asa TREBUIE ca ele sa nu mearga pentru ca “totul se intampla cu un motiv”. Promisiunile noastre marete ajung la gunoi cu un motiv.

  Asa ca in loc de “promit ca de anul asta/de maine/de la 1 sa…” eu va propun sa spuneti asa:  “Promit ca de  MAINE…

Intr-un spital:

“Dr. George O’Malley: Why do we hump on every dead or dying patient that comes through those doors?

Nurse Olivia Harper: Experience?

Dr. George O’Malley: So we can tell their family that we did everything we could”. ( Grey’s anatomy)

Discutii pe Facebook
Nemira

"O chitara intr-un colt, niste pantofi vechi de dans aruncati in celalalt, foi raspandite neglijent prin camera, idei mici si prostute sau mari si indraznete, o lista lunga de vise care asteapta cuminte sa le vina randul. Pe langa asta? Putina mare,trei scoici, 4 razvratiri pe zi, 5 prieteni buni, 6 principii batute-n piatra, 7 povesti cu zane si un 8 uitat intr-un pahar de vin cu urme de ruj rosu aprins."

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

In Memoriam

STAREA DE VEGHE – Vasile Popovici

Publicat

pe

Starea de veghe Vasile popovici

Cine de veghe
Stă noaptea cu mine?
Luceferi și untdelemn adunat-am
Aseară
Pentru candela
Ce în zori pălind
Se va stinge.

Ochii măsoară lumina
De ceară
Ce tainic se strecoară
În unghere -,
Umbra-mi veghează
Alături –
O simt cum respiră!

Pe garduri, cocoșii,
Mai cantă o dată
Și starea de veghe
Se rupe,
Dispare…

Poezia in vers alb Starea de veghe, de Vasile Popovici. Din volumul Albul Absent

Discutii pe Facebook
Libris.ro
Continua sa citesti

Blog

Revoluția din colțul țării. Miniserie. Ep 2

Publicat

pe

revolutia din coltul tarii

   Atunci s-a auzit strigătul acela: ciudat, slab, disperat… venit de nicăieri, din alt film. Cei care-și târau picioarele spre dormitor l-au auzit primii și s-au oprit, ciulind urechile. Abia într-un târziu l-au auzit și ceilalți, chiulangii. L-am auzit clar, toți, când l-am și văzut pe emițător: un ofițer subțire, între două vârste, care traversa platoul grăbit, șchiopătând:

– Alarmăăă! Raaadu cel frumos! se auzea din ce-n ce mai clar vocea lui, una parcă neobișnuită cu comanda – suna altfel decât vocile sparte ale ofițerilor cunoscuți.

   Spre disperarea lui, îl priveam lipsiți de reacție. Cine naiba mai era și ofițerul care ne strica planurile de seară? Și ce treabă aveam noi cu Radu ăsta?

   Ne-am uitat după tresele lui: era un maior, mai mic în grad ca și colonelul burtos pe care-l vedeam la Apelul general – comandantul unității. Prea puțini dintre noi, poate furierii și SSC-ii unității avuseseră de-a face cu șeful de Stat major.  Habar n-aveam ce era de capul lui.

   După cum n-aveam habar, deși ne găseam într-o Școală de ofițeri (chiar dacă-n rezervă), că-n fiecare Unitate Militară exista un Detașament de intervenție, format din două companii (șase plutoane), care urmau să iasă primele în caz de Alarmă de luptă. Fiindcă planurile astea erau la Secret, le știa doar șeful de Stat major, cel care prelua comanda Detașamentului: Diaconescu îl chema, maiorul Diaconescu.

   Ai noștri aveau stilul lor sec; comandantul nostru de pluton, locotenent-major Ocnescu, ne scotea pe poarta unității cu cântec. Mărșăluiam târându-ne bocancii prea largi, cam 15km până la poligonul de trageri. Ne învioream abia când vedeam tabla cu IZVORUL LIPOVA – 2 km. Atunci Ocnescu striga:

– Soldat Gheorghe!

– Da, să trăiți! se prezenta acela gâfâind, cu limba scoasă de-ncântare

– Ia hai încoace, să-ți spun! Ești cercetaș… șușotea ‘lentul la urechea lui ceva, apoi îl trimitea înainte.

Gheorghe se întorcea după o vreme, iar Ocnescu-i făcea semn cu degetul spre urechea lui, să-i spună în șoaptă ce-a văzut, înainte să ne anunțe:

– Soldați, inamicul a otrăvit fântânile!

Iar noi nu puteam decât să trecem mai departe, înjurând pe inamicul care n-avea altă treabă decât să otrăvească apa minerală.

– va urma –

din romanul Revoluția trăită de O. Țâră, Alba-Iulia, 2011

click pentru partea I

Discutii pe Facebook
Continua sa citesti

Blog

Revoluția din colțul țării. Miniserie

Publicat

pe

Revolutia din coltul tarii

Revoluția din colțul țării. Miniserie. Partea I

   Exact acum 26 de ani, la orele după-amiezii, auzeam pe platoul Școlii militare de ofițeri în rezervă UM 01191 Lipova de „Radu cel frumos” – codul alarmei parțială de luptă. Sunt evenimente care se întâmplă o dată la 100 de ani. În ultima decadă a fiecărui secol, când se-apropie gongul final, cifrele prind tot mai mare putere și copleșesc cuvintele, iar ceasurile noastre – care copiază timid mișcările planetelor – se precipită în ceea ce numim mișcări de Revoluție.

   Era o după-amiază de duminică, cu urme de soare – poate prea liniștită pentru decembrie. Bătea un vânt ușor, călâu. Comandantul de pluton Fofiu, un fruntaș înalt, face alinierea pentru Apelul de seară. Pistolarul 2 (Oliver, ochelarist) se luptă să-și îndese sub tunică o sacoșă textilă albă pe care scria PEPSI. În dreapta lui, Stragi (pistolar 1, mai înalt ca Oli, plin de coșuri) se distrează de soldatul Gheorghe, unul cu ochi mari, negricios, care se-ncurcă la raport. Se abține cât se-abține, până ce dă drumul unui strigăt ascuțit și sacadat, ca de curcă:

– Hi-hli-hi-hliii-hliii! Hi-hli-hliii!

– Ce te râzi, mă, așa…

– He-he! Ce, tu nu râzi?

– Ba… da’ nu-ș, ce-i de râs aci?

– Băi, Olivere! Îmi crește inima-n piept, băh, când văd pe-unul mai prost ca mine!

– Rupeți rândurile! se-aude comanda din fața lor.

Soldățeii se-mprăștie, unii târându-și bocancii spre dormitoare, alții risipiți încă pe platou. Stragi tratează cu Fery, PSL-istul clăpăug din dreapta lui, să-i acopere în caz de ceva:

– Auzi băi, Fery, dacă-ntreabă cineva de noi după apel…

– Ce vrei, Stragica? își arată Fery dinții strâmbi.

– …Băi, ia vezi, nu cumva ne dai dispăruți, sau vă faceți că nu știți!

– Da` cum, te? se hlizește-acela.

– Cum, necum, noi mergem la „ședință”. Tu vezi ce spui, suntem pe sector!

– Aduceți și mie ceva de la ședința aia? se prinde în sfârșit Fery, făcând un semn cu degetul mare spre gură, și cel mic ridicat.

   Cam așa a-nceput Revoluția din 1989 pentru micul meu grup de soldăței: acolo pe platou, înaintea unui apel rarefiat. Cei rămași în Unitate se socoteau pe unde-ar putea sări gardul ca s-ajungă la marginea Lipovei pline de militari și de crâșme unde să bea ceva, să se-ncălzească. Atunci se auzi strigătul acela ciudat: slab, disperat… De unde venea? Cei care-și târau picioarele spre dormitoare l-au auzit primii și s-au oprit, ciulind urechile. Abia într-un târziu l-au auzit și ceilalți, chiulangiii. L-am auzit clar cu toții când l-am și văzut pe emițător: un ofițer subțire, între două vârste, care traversa platoul șchiopătând ușor:

– Alarmăăă! Raaadu cel frumos! se auzea din ce în ce mai clar vocea lui, una parcă neobișnuită cu comanda, fiindcă suna altfel decât vocile sparte ale celorlalți ofițeri.

   Spre disperarea lui, îl priveam lipsiți de reacție. Cine naiba era ofiterul care ne strica planurile de seară? Si ce treabă aveam noi cu Radu ăsta?

– va urma –

din romanul Revoluția trăită de O. Țâră, Alba-Iulia, 2011

Discutii pe Facebook
Litera.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

septembrie, 2018

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Trending

X