);
COnecteaza-te cu noi

Cafenea

Ra – Zeul Soare. Mitologie egipteana

Publicat

pe

mitologie egipteana cultura generala educatie Ra

   Din cea de-a Cincea Dinastie – secolele 25 si 24 AD, Ra a devenit un zeu de mare importanta in religia egipteana, fiind identificat cu soarele. In perioada dinastiei egiptene tarzii, Zeul Soare a fuzionat cu Horus ca Ra-Horakhty si se credea ca acesta guverneaza peste toate partile lumii: cerul, pamantul si lumea de dupa. Cand in Noul Regat zeul Amun s-a evidentiat, a fuzionat cu Ra ca Amun-Ra. In timpul Perioadei Amarna, Akhenaten a reprimat cultul lui Ra in favoarea altei zeitati solare, Aten – discul solar, dar dupa moartea lui Akhenaten cultul lui Ra a fost reinstaurat.

Ra - zeul soare. Mitologie egipteana

Imentet si Ra din mormantul lui Nefertari, sec 13 AD

   Toate formele de viata se spune ca ar fi fost create de Ra, care le-a chemat la viata rostindu-le numele secret. Se considera insa ca omul a fost creat din lacrimile si sudoarea Zeului Soare, motiv pentru care egiptenii se autodenumeau “Bovinele lui Ra”. In mitul Vacii Divine este relatat cum omenirea a complotat impotriva Zeului Soare, acesta trimitandu-si ochiul sub forma zeitei Sekhmet pentru a-i pedepsi. Cand aceasta a devenit insetata de sange a putut fi linistita cu un amestec de bere si vopsea rosie.

Reprezentarea in arta

Zeul soare - mitologie egipteana   Ra a fost reprezentat in multe forme. Cea mai uzuala era aceea a unui om cu cap de soim si disc solar deasupra, cu un sarpe in spirala in jurul discului.

   Alte forme il reprezentau ca un om cu cap de gandac sau cu cap de berbec. Zeul Soare mai era ilustrat si integral in forma animal ca berbec, gandac, phoenix, starc, sarpe, pisica sau leu, printer altele.

   In unele scrieri, Zeul Soare este descris ca un rege imbatranit cu carne aurie, oase argintii si parul de culoarea pietrei pretioase lapis lazuli.

Rolurile lui Ra

   Cea mai reprezentativa functie a Zeului Soare a fost, desigur, cea solara. Pentru egipteni, soarele reprezenta lumina, caldura si dezvoltare. Din aceasta cauza zeitatea solara a fost foarte importanta, pentru ca soarele era considerat conducatorul intregii sale creatii. Discul solar era vazut ca trupul sau ochiul Zeului Soare. Ra este tatal mitologic al zeilor Shu – zeul vantului, Tefnut – zeita ploii, si creatorul ochiului lui Ra, Sekhmet, o leoaica feroce.

   Ra a fost adesea corelat si cu lumea de apoi. Se credea ca zeul calatorea in Atet, doua barci solare numite Mandjet sau barca diminetii si Mesektet, barca noptii. Aceste barci il purtau pe Zeul Soare in calatoria sa pe cer si in Duat, lumea de apoi. Cand Ra se afla pe Mesektet era infatisat in forma de barbat cu cap de berbec si cand calatorea in Mandjet era insotit de diferite zeitati printre care Sia – perceptia, Hu – stapanirea si Heka – puterea magiei.

   Cateodata, membri ai panteonului egiptean il ajutau in calatoriile sale, incluzandu-i pe Seth, care l-a rapus pe sarpele Apophis si Mehen, care a aparat barca de monstrii lumii de dincolo.

Zeul soare - mitologie egipteana

Zeul Soarelui in Barca Solara

   Apophis sau Apep, zeul haosului, era un sarpe enorm care incerca sa opreasca calatoria barcii solare in fiecare seara, cu privirea sa hipnotica. Apophis era nascut din cordonul ombilical al lui Ra, indicativ al faptului ca in religia egipteana raul era rezultatul liberului arbitru si nu o forta primordiala. In timpul noptii, egiptenii credeau ca Zeul Soare apune in forma de berbec numita Atum. Barca nocturna il purta prin lumea de apoi si inapoi spre est, pregatindu-si renasterea. Aceste mituri ale Zeului Soare erau reprezentarea rasaritului soarelui si a renasterii acestuia de catre zeita cerului Nut, intarind idea de reinoire si rolul creator al zeului.

   Ra era venerat si ca zeu creator, in randul egiptenilor antici, in special de adeptii cultului sau din Heliopolis. Credinta era ca Zeul Soare a plans si din lacrimile sale ar fi fost creat omul. Adeptii acestui cult mai credeau si ca Zeul Soare s-a creat pe sine insusi, in timp ce adeptii lui Ptah, considerau ca acesta i-ar fi dat viata. In un pasaj din Cartea Mortilor, Ra se taie si sangele sau se transforma in doua personificari intelectuale: Hu – autoritatea si Sia – mintea. Zeului Soare i se mai atribuie si crearea anotimpurilor, a lunilor, a faunei si a florei.

Cultele lui Ra

   Centrul principal al cultului lui Ra era orasul Iunu, mai tarziu cunoscut in cultura greaca ca Heliopolis, localizata astazi in suburbia orasului Cairo. Acesta a fost identificat cu zeul soarelui local, Atum, si era slavit in cadrul sarbatorii “Primirii lui Ra” care corespundea zilei de 26 mai in calendarul Gregorian. Ca Atum sau Atum-Ra, era socotit intaia fiinta si creatorul “Celor Noua” sau Ennead, formata din Shu, Tefnut, Geb, Nut, Osiris, Seth, Isis si Nephthys.

   Cultul local a inceput sa creasca din aproximativ a 2a Dianstie, instituindu-l pe Ra ca zeitate solara. Pana in Dinastia a 4a, faraonii erau considerati manifestarea lui Ra pe pamant, numiti “Fiii lui Ra”. Adorarea lui a crescut enorm in Dinastia a V-a, cand Zeul Soare a devenit zeitate statala si faraonii ordonau construirea de piramide, obeliscuri si temple solare in onoarea lui. Conducatorii celei de-a V-a Dinastii se prezentau alaiului lor ca fii ai Zeului Soare insusi si ai inaltei preotese din Heliopolis, considerata sotia zeului. Acesti faraoni au cheltuit o suma enorma din visteria Egiptului pentru construirea templelor solare. Primele texte piramidale incep sa apara in aceasta perioada, oferindu-i lui Ra din ce in ce mai multa importanta in calatoria faraonului in Lumea de Apoi.

   In timpul perioadei Regatului de Mijloc, Ra era amestecat din ce in ce mai mult cu alte zeitati principale, in special cu Amun si Osiris. Majoritatea formelor de adorare includeau imnuri religioase, rugaciuni si scrieri pentru a-l ajuta pe Ra si barca solara sa-l invinga pe Apep.

Ra si Amum - mitologie egipteana

Ra si Amun, din mormantul lui Ramses IV

   In perioada Noului Regat, venerarea Zeului Soare a devenit mai complicata si grandioasa. Peretii mormintelor erau dedicate unor texte detaliate care descriau calatoria Zeului Soare prin Lumea de Apoi. Credinta generala era ca Ra cara in barca solara rugaciunile si binecuvantarile celor vii pentru sufletele celor morti.

   Ascendenta crestinismului in Imperiul Roman a pus capat adorarii lui Ra de catre poporul egiptean si popularitatea zeului a murit brusc, studiul cultului acestuia devenind interes pur academic, chiar si in randul preotilor egipteni.

   De-a lungul perioadei in care a fost zeitatea principala, asemeni multor zeitati egiptene, identitatea lui Ra a fost des imbinata cu cea a altor zei.

Zeii care s-au unit cu Ra

   Amun era membru al Ogdoad, numele dat celor opt zeitati venerate in Hermopolis, reprezentand impreuna cu Amaunet energiile creatoare. Se credea ca rasuflarea sa dadea viata, astfel ca era indentificat cu vantul si nu cu soarele. Pe masura ce cultele lui Amun si Ra au devenit din ce in ce mai populare in Epitul de Sus si respectiv cel de Jos, acestia au fost amestecati intru crearea lui Amun-Ra, un zeu solar creator. Nu s-a determinat exact cand a avut loc aceasta contopire dar textele piramidale indica aparitia noului zeu din Dinastia a V-a. Cea mai comuna credinta este ca Amun-Ra a fost inventat ca o noua zeitate statala de catre conducatorii Tebei din Noul Regat pentru unificarea adeptilor lui Amun cu cei ai vechiului cult al lui Ra. Amun-Ra a primit titlul oficial de “rege al zeilor” si imaginea sa era aceea a unui barbat cu ochii rosii si cap de leu care avea deasupra discul solar al lui Ra.

cei opt zei ai Ogdoad-ului - mitologie egipteana

Statueta reprezentand cei opt zei ai Ogdoad-ului

   Atum-Ra sau Ra-Atum a fost o alta zeitate compusa din doua zeitati separate, insa in acest caz asemanarea lui Ra cu Atum era mai mare decat cea cu Amun. Atum avea mai multa legatura cu cultul solar si era si unul din zeii creatori ai grupului Ennead. Atat Ra cat si Atum erau considerati parintii zeilor si ai faraonilor, iar adorarea lor se facea pe scara larga. In miturile vechi, Atum era creatorul zeilor Tefnut si Shu, si era nascut din oceanul Nun.

Statueta a lui Ra-Horakhty, 305-200 AD cultura generala educatie mitoligie egipteana

Statueta a lui Ra-Horakhty, 305-200 AD

   In mitologia egipteana tarzie, Ra-Horakhty era mai mult un titlu sau o manifestare, decat un zeu compus. Se traduce ca “Ra cel care este Horus peste cele Doua Orizonturi”, intentia fiind sa coreleze Horakhty – aspectul rasaritului soarelui al lui Horus cu Ra. S-a sugerat ca Ra-Horakhty se refera la calatoria soarelui de la un orizont la celalalt prin zeul Ra sau incercarea de a-l prezenta pe Zeul Soare ca zeitate simbolica a sperantei si renasterii.

   Khepri era un scarabeu care rostogolea soarele dimineata si era cateodata vazut ca o manifestare a Zeului Soare pe perioada diminetii. In mod similar, zeul cu cap de berbec Khnum era vazut ca manifestarea lui Ra din timpul noptii. Ideea diferitelor zeitati sau aspecte ale Zeului Soare care guverneaza asupra diferitelor perioade ale zilei era destul de comuna, dar variabila. Cu Khepri si Khnum in rolul rasaritului si respectiv al apusul soarelui, Ra era deseori reprezentarea mijlocului zilei, cand soarele ajungea in varf la amiaza.

Zeitati create de Ra

   Bastet, cunoscuta ca “pisica lui Ra”, era fiica zeului solar si avea rolul de instrument al razbunarii acestuia sau ochiul lui Ra. Bastet este cunoscuta pentru decapitarea sarpelui Apophis si in anumite mituri apare ca leoaica trimisa de Ra in Nubia.

   Sekhmet este o alta fiica a zeului Ra si este infatisata ca o leoaica, reprezentand tot rabunarea acestuia. Conform unuia dintre mituri, Zeul Soare este fortat sa o transforme in o vaca pentru a nu cauza rau inutil. In un alt mit, Ra o trimite pe Sekhmet sa extermine rasa umana, insa aceasta este pacalita sa bea bere rosiatica si nu reuseste sa duca cerinta la bun sfarsit.

Zeita-razboinca Sekhmet mitologie egipteana educatie cultura generala

Zeita-razboinca Sekhmet, relief de pe Templul Kom Ombo

   Hathor este cea de-a treia zeita cunoscuta ca fiind fiica lui Ra. Unul dintre mituri spune ca Hathor i-a dansat goala lui Ra pana cand acesta a ras, pentru a-l vindeca de suparare. Se mai spune ca atunci cand Ra nu era cu Hathos, acesta cadea intr-o depresie crunta.

Zeii rivali

   Ptah este un alt zeu creator, rareori mentionat in literatura piramidala a Vechiului Regat. Aceasta din cauza faptului ca inscriptiile au fost scrise de adeptii lui Ra din Heliopolis care refuzau sa creada ca Ptah l-ar fi creat pe Ra si ca acesta nu s-a autocreat.

   Isis se crede ca a complotat frecvent impotriva Zeului Soare pentru ca dorea ca fiul ei, Horus, sa detina puterea lui. In unul din mituri, Isis creaza un sarpe care il otraveste pe Ra si nu ii administreaza antitodul pana cand acesta nu ii dezvaluie adevaratul sau nume. Datorita acestei puteri pe care Isis o avea asupra sa, Ra o ajuta pe zeita de teama de a nu fi detronat.

   Apep sau Apophis, zeul haosului, era cel mai mare inamic al lui Ra. Acesta se spune ca statea chiar sub linia orizontului, incerand sa il devoreze pe zeu in momentul descinderii acestuia in lumea de apoi. In timp ce il inghitea pe Zeul Soare si barca sa, avea loc apusul soarelui si cand termina de devorat barca solara, venea noaptea. Apep nu reusea insa niciodata sa il inghita complet pe Zeul Soare si il scuipa inapoi, facand soarele sa rasara din nou.

mitologie egipteana, educatie, cultura generala

Ra, in forma sa de Mare Pisica, il rapune pe Apep

Raet – aspectul feminin al lui Ra

   Rael sau Raet-Tawy este o zeita solara din Egiptul antic sau aspectul feminine al zeului Ra. Numele sau este pur si simplu forma feminina anumelui Ra, iar Raet-Tawy inseamna “Rael din Cele Doua Tinuturi” (Egiptul de Sus si de Jos).

mitologie egipteana, educatie, cultura generala

Statuie reprezentand-o pe Raet, Luvru

   Prima aparitie a zeitei Rael are loc in Dinastia a V-a, considerandu-se ca fiind insotitoarea lui Ra inca de la inceput. Cu toate ca era numita “doamna cerului si a zeilor”, nu a ajuns niciodata la fel de importanta ca Hathor, care era de asemenea considerate sotia lui Ra, si in alte mituri, fiica sa.

   Raet mai era socotita sotia zeului Montu (zeu al razboiului, soarele și vitejiei), impreuna cu care a format o triada alaturi de Harpocrates (zeu al tacerii, secretelor si confidentialitatii in religia elenistica) in asezarile din Egiptul Antic, Karnak si Medamud. Ziua in care era sarbatorita Raet era in luna a patra a sezonului de seceris, conform fragmentelor din imnurile inchinate zeitei datand din peripada romana.

Discutii pe Facebook
books-express.ro

Imi place sa dezbat orice, oricat, pun pasiune in tot ceea ce fac si nu fac decat ce-mi place. Cred puternic in libertatea de exprimare si dispretuiesc cenzura.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Cafenea

Viata secreta a marilor scriitori: Lev Tolstoi

Publicat

pe

Lev Tolstoi - Viata secreta a marilor scriitori - Raftul cu idei

Lev Tolstoi: 9 septembrie 1828 – 20 noiembrie 1910
Nationalitate: rusa
Titluri reprezentative: Razboi si pace (1865), Anna Karenina (1875)

Singurul lucru de care ai nevoie in viata, ca si in arta, este sa spui adevarul.

   Pana sa experiementeze transformarea spirituala care avea sa apara pe la mijlocul vietii, Lev Tolstoi traia ca orice alt nobil rus, chiar daca in acelasi timp era cel care a dat omenirii doua dintre titlurile clasice cele mai de pret ale literaturii. In jurnalul lui gasim o descriere a activitatilor sale zilnice:

   „Am ucis oameni in razboi, am luptat in dueluri ca sa-i ucid pe altii, am pierdut la jocuri de carti, mi-am risipit averea facuta din sudoarea taranilor, i-am pedepsit cu cruzime pe acestia din urma, am trait in desfrau cu femei usoare si am amagit oameni. Am mintit, am jefuit, am comis adulter de toate felurile, am luat parte la betii, violenta, crima… Nu exista faradelege pe care sa nu o fi comis.”

   Pare, fara indoiala, o viata plina, bogata si incarcata de satisfactii, dar pentru Tolstoi a fost o greutate care-i strivea constiinta. A cautat sa faca ceva mai mult decat sa tortureze iobagi carora sa le violeze apoi nevestele vaduve. Dar i-a luat aproape jumatate din viata ca sa gaseasca ceea ce cauta.

   Nascut intr-o familie avuta (varul lui de-al patrulea a fost Alexandr Puskin, marele poet rus), Tolstoi nu a fost deloc un elev silitor, iar profesorii considerau ca „nu este nici in stare si nici nu are aplecare catre invatatura”. Isi petrecea timpul dedandu-se jocurilor de noroc si contractand diverse boli venerice, cu toate ca inca din tinerete ii dadea ghes dorinta de a scrie. Pe la douazeci si ceva de ani a publicat cateva dintre scrierile lui importante si si-a trecut in revista toate pacatele intr-un jurnal voluminos pe care il considera un fel de confesiune autobiografica aflata in desfasurare.

   Caietele au scos la iveala un om obsedat de moarte. Veteran al sangerosului asediu de la Sevastopol, din timpul razboiului din Crimeea, Tolstoi oferea descrieri amanuntite ale atrocitatilor de pe campul de lupta si ale executiilor. Era atat de obsedat de moarte, incat uneori il terceau toate transpiratiile, convins ca Doamna Moarte il urmareste, gata sa-l bata pe umar. Disparitia fratelui sau, Nicolai, in 1860, i-a reamintit de propria lui mortalitate. Desi abia trecuse de treizeci de ani, Tolstoi era convins ca era deja prea batran si prea urat ca sa se mai aseze la casa lui si sa se bucure de o viata normala de familie. A ramas uimit cand frumoasa Sofia Andreevna (Sonia) Behrs, fiica de doctor, a acceptat sa se marite cu el in 1862.

   A urmat apoi o perioada de liniste si stabilitate, in care Tolstoi a turnat treisprezece copii si a scris cele doua capodopere: Razboi si pace si Anna Karenina. Desi aceste doua romane l-au facut faimos si i-au crescut averea, l-au si adancit in credinta ca nu ducea o viata virtuoasa. In curand avea sa intre intr-o stare proasta, pe care problemele de sanatate nu au facut decat sa o accentueze. Tolstoi spunea despre sine ca are „muschi de otel si nervi de femeie lesinata”. Suferea de reumatism, enterita, dureri de dinti, lesinuri, malarie, flebita si febra tifoida. Pe langa toate, a mai suferit si cateva atacuri cerebrale fara urmari majore.

   Nu mai avem nici o indoiala ca omul era pregatit din plin pentru criza varstei mijlocii. Si rezultatul a fost o transformare spirituala radicala. Tolstoi a renuntat la sex, bautura, tutun si carne si a imbratisat „anarhismul crestin”. Era dedicat invataturilor lui Iisus, dar nu recunostea autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse. Deloc surprinzator, si-a atras multi prieteni la biserica evanghelica. In 1901 a fost excomunicat. Cu toate acestea, si-a atras adepti printre iobagii pe care i-a eliberat si carora a inceput sa le doneze din vasta lui avere. Aceasta noua forma de altruism nu era deloc pe placul cucoanei.

   Si chiar asa, Tolstoi credea ca a identificat sursa tuturor bolilor sale pamantesti. „Boala mea este Sonia”, a spus candva, referindu-se la sotia sa. Desi a nascut si a crescut o mica turma de copii, si a copiat de mana Razboi si pace de sapte ori, s-a dovedit a fi destul de obositoare, Sonia s-a dovedit a fi destul de obositoare pentru piosul om din ce in ce mai preocupat de spiritualitate. O prezenta constanta a petrecerilor de la Moscova, Sonia s-a vazut indepartata din aceasta lume de apucaturile spritual-crestine ale sotului ei, pe care ea le considera o „boala”. Tot pelerinajul care se desfasura la casa lor de la tara nu facea deloc situatia mai usoara. De asemenea, Sonia era pe buna dreptate deranjata de hotararea lui Tolstoi de a renunta la drepturile de proprietate, inclusiv la drepturile de autor obtinute din vanzarea cartilor si la mostenire. Cand a inceput sa imprastie bani in stanga si-n dreapta, Sonia a pus piciorul in prag.

   Cireasa de pe tort a venit atunci cand un linge-blide, pe nume Certkov, l-a convins pe ramolitul Tolstoi sa-si treaca toata averea pe numele lui. Satula de situatie, Sonia a preluat fraiele. Il urmarea peste tot, spionandu-l prin binoclu. Cand el i-a sugerat ca ar fi bine sa puna capat casniciei, ea l-a amenintat ca se va sinucide. In final, Tolstoi a prins-o tragand cu ochiul in jurnalele lui – era prea de tot. A sters-o in toiul noptii, lasand in urma doar un bilet prin care ii multumea pentru cei patruzeci si opt de ani de casnicie. „Fac ceea ce multi oameni de varsta mea fac”, scria celebrul scriitor in varsta de optzeci si doi de ani. „Renunt la lume si aleg sa-mi petrec ultimele clipe singur si in liniste.”

   Din nefericire pentru Tolstoi, acele ultime zile si le-a petecut in ger intr-o statie de tren, unde a cedat, prada febrei si frisoanelor. Cuprins de delir, cu barba alba acoperita de gheata, a murit pe podeaua biroului sefului de gara pe 20 noiembrie 1910.

Fara coronita

   Tolstoi nu a castigat niciodata Premiul Nobel pentru Literatura. Desi considerat printre favoriti atunci cand a fost decernat pentru prima oara, in 1901, a fost surclasat de poetul francez prea putin cunoscut (si cu un nume ciudat) Sully Prudhomme. Tolstoi nu a primit nici o explicatie oficiala pentru alegerea juriului, dar probabil ca intregul lui comportament nu se plia pe tinuta culturala conservatoare a juriului. Unul dintre membri a spus despre el ca dovedeste „o ostilitate obtuza fata de toate formele de civilizatie”, orice o fi insemnand asta. Macar Tolstoi a avut o companie selecta: Henrik Ibsen si Émile Zola au fost ocoliti din aceleasi motive.

Cu cartile pe masa

   In noaptea nuntii, Tolstoi, in varsta de treizeci si patru de ani, si-a obligat mireasa, de doar optsprezece ani, sa citeasca insemnarile din jurnalul lui in care erau descrise escapadele lui amoroase cu alte femei, inclusiv cu servitoare. Se pare ca asta a fost ideea lui de deschidere si onestitate, dar dupa parerea Soniei a fost totusi „prea multa informatie”. A doua zi avea sa noteze in propriul ei jurnal despre dezgustul pe care l-a simtit de a fi fost expusa unor asemenea „mizerii”.

Pur si simplu spune niet

   Convertirea religioasa a lui Tolstoi nu a fost nicicum o hotarare luata doar pe jumatate. Motivat de gandul ca eliminarea carnii din alimentatie este cheia catre stapanirea dorintelor, scriitorul a devenit un vegetarian riguros, cu o dieta foarte saraca, alcatuita din fulgi de ovaz, paine si supa de legume. De asemenea, a renuntat la alcool si tutun si chiar a incercat sa-i convinga pe taranii de pe mosia lui sa-i urmeze calea. In textul „De ce se cherchelesc barbatii?” Tolstoi a descris ambele substante ca droguri pe care oamenii le folosesc pentru a-si anestezia constiinta incarcata. „Tulburarea si mai ales stupiditatea vietilor noastre”, proclama el, „isi gasesc sursa in principal in starea permanenta de intoxicare in care traiesc majoritatea oamenilor.”

Totul pana la petrecere

   Pentru cineva atat de spiritual, Tolstoi putea fi uneori de-a dreptul meschin. L-a lasat pe fratele lui, Dmitri, sa zaca pe patul de moarte, refuzand chiar sa se uite la el, pentru ca se indepartase de Dumnezeu pentru a duce o viata de dezmat. „Sincer vorbind, cred ca ceea ce m-a deranjat cel mai tare la moartea lui”, scria Tolstoi, „a fost faptul ca m-a impiedicat sa particip la o sarbatoare de la Curte la care fusesem invitat.”

————————

   Transcriere din volumul de exceptie Viata secreta a marilor scriitori, de Robert Schnakenberg, disponibil la editura Art. Pe langa aspectul foarte aranjat al textului, grafica care insoteste relatarile „piperate” din viata mai putin cunoscuta a marilor scriitori este perfect potrivita, intr-o maniera aproape caricaturala. O lectura amuzanta, insa plina de detalii foarte interesante si comice din viata de zi cu zi a scriitorilor pe care-i regasim in toate bibliotecile lumii.

   Viata secreta a marilor scriitori cuprinde informatii picante si amuzante despre William Shakespeare, Lord Byron, Honoré de Balzac, Edgar Allan Poe, Charles Dickens, surorile Brontë, Henry David Thoreau, Lev Tolstoi, Emily Dickinson, Mark Twain, Oscar Wilde, Franz Kafka, Virginia Woolf si inca multi, multi, multi alti scriitori universali!

Discutii pe Facebook
Continua sa citesti

Cafenea

Viata secreta a marilor scriitori: Henry David Thoreau

Publicat

pe

Thoreau viata secreta a marilor scriitori

Henry David Thoreau: 12 iulie 1817 – 6 mai 1862
Nationalitate: americana
Titluri reprezentative: O saptamana pe raurile Concord si Merrimack (1849), Nesupunerea civila (1849), Walden (1854)

Sunt un mistic, un trandescentalist, basca un filosof innascut.

   Cu mult timp inainte ca disidentii evrei din Uniunea Sovietica sa popularizeze acest termen, Henry David Thoreau avea sa devina primul refuznic1 al lumii. Intotdeauna refuza un lucru sau altul. Cu alte cuvinte:

   A refuzat sa plateasca o taxa de 5 dolari pentru a se elibera diploma de masterat a Facultatii de Litere de la Harvard. „Nu merita 5 dolari”, a bombanit. „Nu luati pielea de pe oaie!²„.

   Ajuns profesor la Concord Academy, a refuzat sa aplice pedepse corporale elevilor sai. Consiliul scolii l-a concediat pentru insubordonare, pretul platit fiind pierderea uneia dintre cele mai bune ocazii de a avea o cariera.

   In 1847 a devenit de asemenea celebru pentru refuzul de a-si plati impozitul in valoare de 1 dolar, ca forma de protest fata de implicarea Statelor Unite in Razboiul Mexican. Acest act de nesupunere l-a aruncat in inchisoare, de unde (dupa cum spune legenda) l-a dat afara pe protectorul lui, Ralph Waldo Emerson, care venise la puscarie pentru a-i plati cautiunea. „Henry, cum ai ajuns aici?” l-ar fi intrebat Emerson. „Waldo, tu cum de nu esti aici?” a fost raspunsul lui Thoreau. A doua zi dimineata, nu a mai fost nici Thoreau dupa gratii. O matusa i-a platit taxa si acesta si-a parasit celula, numai bine pentru o Sarbatoare a afinelor³.

   Thoreau si-a refuzat chiar si propriul nume, Botezat David Henry Thoreau, a insistat ca toata lumea sa-i spuna Henry David. Da, a fost cel mai incapatanat personaj din traditia literara a Statelor Unite.

   Un lucru insa nu i s-ar fi putut reprosa lui Thoreau: inconsecventa. S-a tinut de planul lui de viata, oricat de ciudat era, chiar si in excentricul Concord din Massachusetts-ul mijlocului de secol al XIX-lea. Printre placerile lui cele mai mari se numarau: trasul matei de coada, comunicarea cu natura, plimbarea cu barca pe rau si scrierile lungi, cu descrieri pline de digresiuni ale experientelor sale. Prietenii il vedeau ca pe un personaj bizar, dar cumva fermecator. Ralph Waldo Emerson practic l-a finantat toata viata lui de adult. Thoreau a fost garda de corp a sotiei lui Emerson si a copiilor acestuia, omul bun la toate si mascariciul de curte, facand expeditii cu copiii in padure, unde ii invata despre flora locala, fauna si cantecul pasarilor. Cand situatia financiara devenea disperata, se intorcea pur si simplu la munca in prospera fabrica de creioane a tatalui sau.

   Cartile lui Thoreau s-au vandut ingrozitor de prost de-a lungul vietii autorului, dar numele lui a devenit cunoscut dupa ce a murit de tuberculoza la 44 de ani. Poate cu exceptia lui Moby Dick de Herman Melville, Walden semnat de Thoreau este cea mai onorabila carte pe care in realitate n-a citit-o nimeni. Pe de alta parte, eseul Nesupunere civila a fost citit, ba chiar de oameni importanti. Gandhi, Tolstoi si Martin Luther King Jr., cu totii l-au citat ca sursa de inspiratie.

   Viata personala a lui Thoreau a avut suisuri si coborasuri. Nu s-a casatorit niciodata, desi s-a straduit din rasputeri sa-si gaseasca o nevasta. Fratele lui, pe care l-a iubit nespus, a murit de tetanos in 1841. In aprilie 1844, Thoreau impreuna cu un prieten au distrus din greseala mai bine de 120 de hectare din padurea care apartinea de Concord, cand focul lor de tabara s-a extins necontrolat. Sfaturile financiare ale lui Emerson l-au bagat pe Thoreau intr-o spirala a datoriilor din care i-a luat ani pana a reusit sa iasa, zdruncinand zdravan prietenia dintre cei doi. Dar chiar si asa, Thoreau si-a trait viata asa cum a vrut. A fost fericit ca nu a devenit „liderul inginerilor din America” cum isi dorea Emerson, preferand sa fie „capitan la o Sarbatoare a afinelor”. Si continua sa fie admirat pana in zilele noastre tocmai pentru aceasta incapatanare a lui de a ramane el insusi.

Henry cel urat

   Dupa cum spun sursele, Thoreau era un mare cuceritor. Dar puterea de atractie nu avea nimic de a face cu modul in care arata sau cu igiena personala. Craiul din Concord era fara doar si poate o aparitie dizgratioasa. Vecinul lui, Nathaniel Hawthorne, il descria ca fiind „urat ca dracu’, nasos, gura-casca, troglodit si cu apucaturi grosolane, desi curtenitoare, in armonie cu intreaga sa aparitie”. E adevarat ca Thoreau arareori isi facea baie sau se deranja sa-si aranjeze claia neingrijita de par, sau sa se schimbe de zdrentele de pe el. Era, de asemenea, binecunoscut pentru obiceiurile ingrozitoare de la masa. Oliver Wendell Holmes s-a plans adesea de obiceiul lui Thoreau de a manca doar cu mainile. Dar oamenii pareau dispusi sa treaca peste toate aceste apucaturi. „Uratenia lui e cumva una sincera si agreabila, si asta il prinde mult mai bine decat frumusetea”, isi incheia Hawthorne descrierea. Louisa May Alcott, care fusese indragostita de Thoreau, scria: „Dincolo de defecte, ochiul lui Dumnezeu a vazut trasaturile marete care aveau sa-i serveasca drept model pentru omul perfect.”

Henry David Thoreau Raftul cu ideiFiecare cu ciuperca lui

   Doar fiindca pentru acele vremuri Thoreau putea fi considerat un spirit liber, nu inseamna ca acesta nu era si putin puritan. Intr-o zi, in toamna lui 1856, in timp ce se plimba prin padure, a fost ingrozit sa descopere o ditamai ciuperca sub forma unui penis uman. „Poate fi impartita in trei parti: gland, corp si radacina – sau scrotul – pentru ca este reprezentarea fidela a unui falus”, scria in jurnalul lui. „Desi in multe privinte este atat de dezgustatoare, este totusi foarte sugestiva… Era o insulta pentru ochi, cat si pentru nas, palaria topindu-se foarte repede si contaminand totul in jur cu o mazga fetida, verzuie si semilichida. Intr-o ora sau doua planta imputise toata casa, incat nu mai putea fi suportata. Mi-a fost teama sa ma culc la mine in camera, acolo unde o tinusem, pana cand nu am aerisit bine. Mirosea a sobolan mort… Dumnezeule, la ce s-a gandit natura cand a creat asa ceva? Aproape ca s-a coborat la acelasi nivel cu cei care folosesc closetul…”

La reduceri

   Cand vine vorba de volum de vanzari, ei bine, sa zicem ca Thoreau nu era tocmai J.K. Rowling. Vazut in zilele noastre ca un clasic minor, marea lui realizare literara din 1849, O saptamana pe raurile Concord si Merrimack s-a vandut atat de prost incat copiii mergeau pana la el acasa ca sa-l vada pe „ciudatul… [care] a scris o carte din care nu s-a vandut vreodata un exemplar”. Asta e o exagerare, fireste, dar nu e departe de adevar. De fapt, editorul i-a scris lui Thoreau si l-a intrebat cum sa procedeze cu stivele de exemplare nevandute din biroul lui. Thoreau a luat un stoc de 706 exemplare, pe care le-a depozitat in pod, incercand sa le vanda oricui trecea pe la el in vizita. „Sunt posesorul unei biblioteci de aproape noua sute de volume”, i-a marturisit la un moment dat cuiva, „dintre care peste sapte sute sunt scrise de mine.”

La stafide inainte

   Daca va place painea cu stafide, ii puteti multumi lui Thoreau. El a inventat-o intr-o zi, cand se framanta aluatul pentru paine la Walden Pond. Se spune ca doamnele din Concord au fost uimite de marea lui inventie culinara.

Seful creioanelor

   Sa presari stafide in aluatul de paine a fost o joaca de copii in comparatie cu inventia lui Thoreau din domeniul pietei instrumentelor de scris. Creionaraia – daca ar exista un astfel de cuvant – era pentru Thoreau o mostenire genetica. Charles Dunbar, unchiul lui, a pus bazele afacerii de familie in 1821, dupa ce a dat peste un depozit de grafit in Bristol, New Hampshire. Tatal lui Thoreau, John, s-a alaturat in scurt timp afacerii si astfel au revolutionat fabricarea de creioane pentru care Societatea Agricola din Massachusetts avea sa-i ofere o diploma de merit. La o varsta destul de frageda, Henry David Thoreau promitea ca el isi va lasa amprenta in lumea fabricantilor de creioane. In 1838 va avea in sfarsit aceasta sansa. Dupa ce s-a dedicat in intregime afacerii cu creioane, curand avea sa dezvolte un model imbunatatit a carui calitate se ridica la standardele modelului fabricat in Germania. O noua moara de macinat grafitul a fost o alta inventie revolutionara a tanarului Thoreau. Daca s-ar fi deranjat sa patenteze aceste idei, ar fi avut sansa sa devina un om bogat.

   Celebritatea l-a facut sa se culce pe-o ureche, jurand sa nu mai faca un creion in viata lui. „Pentru ce-as mai face asta?” le-a spus prietenilor. „Doar n-am sa fac acelasi lucru de doua ori.” Dar, precum cantecul unei sirene, piata creioanelor l-a ispitit din nou; coplesit de datorii, in 1843 a revenit in fabrica plin de forte proaspete. S-a lasat complet absorbit de munca lui, marturisindu-i chiar lui Ralph Waldo Emerson ca visase o noapte intreaga numai masini de facut creioane. Iar roadele muncii nu au intarziat sa apara, pentru ca Thoreau avea sa dezvolte ceea ce compania promova ca fiind „un creion cu totul deosebit, conceput special pentru artisti si cunoscatori”; era mai dur, mai intunecat si mai rezistent decat celelalte creioane aflate pe piata la vremea respectiva. In scurt timp, profesorii de desen insistau ca studentii sa foloseasca numai creioanele fabricate de Thoreau. Numai competitia aflata in dezvoltare, provocata in parte de inovatiile lui Thoreau, a impiedicat afacerea familiei sa domine industria de creioane din America.

Henry David cel Rosu?

   In 1954, cand Panica Rosie4 era in apogeu, blândul singuratic din Concord a devenit, desi pare greu de crezut, o victima a isteriei anticomuniste. Serviciile secrete americane au ordonat ca toate exemplarele din Walden sa fie scoase din bibliotecile ambasadelor americane din intreaga lume. Se spunea despre carte ca ar fi „profund socialista”.

Bâzdâganie

   Thoreau se considera intai de toate un naturalist, asa ca probabil ar fi cat se poate de incantat sa afle ca exista o insecta care ii poarta numele. Entomologul A.A. Girault a denumit o specie de viespe Thoreauia, in onoarea lui.

 

————————

Joc de cuvinte. „Refuznic” are dublu sens: 1. Cetatean sovietic, cu precadere evreu, careia i s-a refuzat dreptul de a emigra din Uniunea Sovietica; 2. Persoana care refuza sa se supuna anumitor legi sau ordine, in special ca actiune de protest.
Aluzie la traditia de a confectiona diplomele din piele subtire de oaie;
Thoreau aminteste acest episod in Civil Disobedience si in Walden, invocand in ambele ocazii afinele. Intr-un elogiu adus lui Thoreau dupa moarte, Emerson avea sa scrie: „he was the captain of a huckleberry-party”;
4 Sintagma „Panica Rosie” denumeste doua perioade dinstincte din istoria Statelor Unite, caracterizate de un anticomunism puternic: prima perioada cuprinsa intre 1917 – 1920 si cea de-a doua de la sfarsitul anilor ’50 pana in anii ’60.

   Transcriere din volumul de exceptie Viata secreta a marilor scriitori, de Robert Schnakenberg, disponibil la editura Art. Pe langa aspectul foarte aranjat al textului, grafica care insoteste relatarile „piperate” din viata mai putin cunoscuta a marilor scriitori este perfect potrivita, intr-o maniera aproape caricaturala. O lectura amuzanta, insa plina de detalii foarte interesante si comice din viata de zi cu zi a scriitorilor pe care-i regasim in toate bibliotecile lumii.

   Viata secreta a marilor scriitori cuprinde informatii picante si amuzante despre William Shakespeare, Lord Byron, Honoré de Balzac, Edgar Allan Poe, Charles Dickens, surorile Brontë, Henry David Thoreau, Lev Tolstoi, Emily Dickinson, Mark Twain, Oscar Wilde, Franz Kafka, Virginia Woolf si inca multi, multi, multi alti scriitori universali!

Discutii pe Facebook
Litera.ro
Continua sa citesti

Cafenea

Gheisele japoneze neintelese: artistele pe care vestul le-a confundat cu prostituatele

Publicat

pe

Gheisele japoneze - cultura japoneza - Raftul cu idei

   O incursiune in lumea misterioasa si neinteleasa a gheiselor japoneze, artisti respectati, muzicieni, dansatori si poeti, pe care vestul i-a confundat cu prostituatele dupa ocupatia americana a Japoniei, dupa cel de-al doilea razboi mondial.

   „Vrem fete gisha!”

   In 1945, un astfel de racnet umplea aerul noptilor in Japonia ocupata de americani, nascut din gurile soldatilor americani beti crita, ce duhneau a sake si stalceau cuvinte japoneze.

   Ceea ce acesti barbati cunosteau drept gheise nu erau altceva decat prostituate. Din momentele in care primii americani au aterizat in Japonia, femeile care isi vindeau trupul soldatilor se autointitulau „gheise” (pronuntat gresit de americani „gisha”). Dupa ani de razboi, oamenii cautau cu disperare de lucru orice ar fi adus bani. Si daca o femeie era dispusa sa-si ofere trupul, soldatii americani erau dispusi sa-si ofere banii.

   Desigur, soldatii americani nu aveau nici cea mai mica idee despre ce era cu adevarat o gheisa. Nu stiau ca prostituatele cu fetele vopsite in alb nu aveau nimic de-a face cu traditia japoneza seculara a mandrelor artiste si interprete japoneze care erau adevaratele gheise.

   Si-atat prostituatele cat si clientii acestora nu aveau nici o idee ca, prin exploatarea acestei traditii, o vor si distruge, totodata. Insa adevarata istorie a gheiselor in Japonia este mult mai bogata si mai complexa decat ar fi realizat oricine dintre cei care au exploatat-o.

Despre gheisele japoneze

O gheisa ajuta la aranjarea elaborata a parului altei femei. Gheisele si maiko adesea dormeau cu gatul sprijinit pe suporti mici in loc de perne, pentru a se asigura ca nu isi strica coafura in timpul somnului. Circa 1900-1940 | sursa foto: Biblioteca Publica din New York

Originea gheisei

   „Fictiunea a servit pentru a propaga ideea … ca [gheisele] isi petrec noptile cu clientii lor”, s-a plans o data fosta gheisa Iwasaki Mineko. „Odata ce o idee ca aceasta este plantata in cultura generala, capata o viata proprie.”

   In ciuda felului in care oamenii privesc acum termenul, gheisa nu inseamna „prostituata”; inseamna „artist”. Cand primele gheisa moderne au aparut in orasele mari ale Japoniei in secolul 17, acestea nu-si vindeau trupul pentru sex. Gheisele erau interpreti – si barbati!

   Acesti barbati erau dansatori, cantareti si muzicieni. Erau interpreti, insa nu cu totul separati de lucratorii din industria sexului. Barbatii gheisa isi stabileau un chiosc in bordeluri si intretineau clientii care isi asteptau randul la cele mai scumpe curtezane (oiran).

   Pe la inceputul secolului 19, femeile au inceput sa preia rolul gheisei masculine si – bineinteles – nici acestea nu se culcau cu clientii lor. Treaba lor era sa intretina barbatii care asteptau intalnirea cu oiranele. Daca se culcau cu clientii lor, ar fi luat, practic, din clientela propriului angajator. Asadar, aceste femei nu numai ca nu au ales sa se prostitueze, ci le era chiar interzis sa faca asta.

   Ca sa fim corecti, unele gheise (precum si unele femei care isi spuneau asa, indiferent daca era adevarat sau nu) si-au oferit trupul pentru sex, oricum, iar delimitarea dintre artiste si prostituate era neclara, cateodata. Cu toate acestea, rolul gheisei asa cum a fost conceput original si practicat la scara larga avea de a face in principal cu artele si spectacolul, nu cu sexul.

gheisele japoneze neintelese

Cateva gheise dansând. Circa 1914-1918 | sursa foto: Wikimedia Commons

Viata unui artist

   Antrenamentul unei gheise incepea inca de la varsta de sase ani. Aceasta avea sa petreaca cinci ani sau mai mult pregatindu-se – cu cheltuieli deloc mici – intr-o casa de antrenament (okiya), stabiliment care ii oferea o camera, mancare si aprovizionare cu toate cele necesare. Pentru a-si plati datoriile rezultante, tanara gheisa putea chiar sa lucreze pentru acea casa de antrenament, pentru o buna parte din viata.

   Aceste „eleve” erau numite maiko si aveau sa petreaca ani in care invatau cum sa cante la diverse instrumente, precum koto sau shamisen. Maiko invatau dansuri complexe, in care cele mai mici gesturi erau incarcate cu simbolistica profunda. Si mai presus de toate, invatau cum sa lumineze o incapere, asa cum i-a spus un profesor unei maiko: „O gheisa este ca soarele. Cand aceasta paseste intr-o camera, camera devine mai stralucitoare.”

   In continuare, aceste femei aveau sa reprezinte culminarea feminitatii. Invatau sa paseasca cu cea mai rafinata eleganta, imbracate in kimono si in echilibru perfect pe incaltaminte cu platforma. Aveau sa invete cum sa incante barbatii prin evocarea unui aer misterios si fascinant. Si maiko aveau sa invete sa scrie poezii si cantece superbe, pline de melancolie.

   Toate fiind spuse, antrenamentul acestora dura ani buni, fara sa se termine vreodata cu adevarat. Chiar si atunci cand o femeie trecea complet prin procesul de invatare si se apropia de anii batranetii, se astepta de la ea sa petreaca ore in activitati care tin de arta sau de muzica.

Gheisele - Raftul cu idei - cultura japoneza

Un grup de maiko, ucenicele gheiselor. Circa 1900-1940 | sursa foto: Biblioteca Publica din New York

Primele „fete gisha”

   Totusi, lumea artistica a gheiselor nu a stat separata de prostitutie pentru totdeauna. Curtezanele in cele din urma au inceput sa copieze elemente de la gheise, precum stilul vestimentar, manierele, abilitatile de conversare si – intr-un final – machiajul specific.

   Aceasta s-a intamplat in mare parte din cauza atractiei pe care o resimteau barbatii in preajma gheiselor, atractie care rivaliza cu cea pentru curtezane. Gheisele erau artisti, adevarat, insa aveau de asemenea abilitatea de a stimula imaginatia barbatilor cu tentatia unei femei pe care acestia din urma stiau ca nu pot sa o aiba.

   Unele prostituate, asadar, au inceput sa se imbrace precum gheisele, au inceput sa le cante clientilor, in nadejdea de a le oferi acestora o versiune mai accesibila a ceea ce erau barbatii obisnuiti sa aprecieze in palatele placerii scumpe ale marilor orase, unde lucrau si gheise.

   Pentru gheisele originale, aceste prostituate care au copiat stilul lor erau o jignire. „Eram acolo sa intretinem si niciodata nu ne-am vandut pe noi insine, trupurile noastre, pentru bani,” spune Iwasaki Mineko. „Acesta nu era scopul pentru care existam; acesta [sexul pe bani] era scopul femeilor care ne-au copiat.”

Oiran: curtezane japoneze

Doua oiran, curtezanele aristocrate la care aveau acees barbatii dupa ce erau intretinuti de gheise. 1917 | sursa foto: Wikimedia Commons

Ocupatia americana din Japonia

   Cand soldatii americani au inaintat pe teritoriul japonez, in urma infrangerii Japoniei in cel de-al doilea razboi mondial, sensul cuvantului „gheisa” s-a schimbat pentru totdeauna. Protituatele care imitau ghisele au inceput sa vaneze soldatii, imbracate in costume elaborate, de gheisa, fara sa ofere mai mult decat placere sexuala.

   Pentru soldatii insingurati, la mai mult de 8.000 de kilometri de casa, ispita unui trup cald cu care sa imparta patul era cu siguranta una greu de refuzat. Soldatii americani vizitau aceste „fete gisha” in grupuri. Mai mult de 80 de procente din fortele de ocupatie din Japonia au luat o amanta, intr-un fel sau altul, si multe dintre acestea erau inchiriate cu ora.

   Sute de mii de femei japoneze faceau bani culcandu-se cu barbati americani, multe dintre acestea erijandu-se in gheise, ca un mijloc de ademenire. Curand, pentru lumea vestica, cuvantul „gheisa” avea sa fie sinonim cu „prostituata”.

O efigie a unui trecut ce moare

   „Lumea gheiselor”, spune Iwasaki Mineko, „este o societate foarte separata, imbracata in mister. Miturile care au fost create de profani si de straini despre mediul si stilul de viata al universului gheiselor au fost lasate sa ia amploare fara a fi verificate, corectate sau tinute sub control.”

   Gheisele s-au mandrit intotdeauna cu tinerea in viata a misterului. Nu au luat atitudine si nici nu au organizat proteste de amploare atunci cand perceptia despre profesia lor a ajuns de la cea de artiste si inteprete la cea de prostituate. O declaratie indrazneata de protest ar fi fost lipsita de demnitate, pentru ele. Asa ca majoritatea gheiselor au asistat tacit cum lumea lor dispare.

   Si astazi exista gheise veritabile – insa un numar foarte mic. Totalul estimat in Japonia a scazut de la 80.000 de gheise la doar cateva mii, in decursul secolului 20. Dar pentru putinele gheise ramase, profesia acestora s-a reintors la puritatea relativa pre-razboi si nu are nimic de-a face cu prostitutia. Ceainarii moderne conduse de gheise sunt acum locatii de distractie, de socializare si de delectare artistica. Dar si acestea, cateva, cate sunt, dispar. „Artele traditionale si cultura costa foarte multi bani pentru a fi mentinute,” declara in 2017 o gheisa care facea eforturi sa-si mentina afacerea in viata. Astazi, multe dintre afaceri sunt abia profitabile. Insa cele care raman active continua multumita femeilor care au o pasiune reala pentru aceasta ocupatie. „Apuc sa port un kimono, sa-mi practic dansul”, explica o gheisa moderna, intrebata de ce se agata de o traditie care sta sa moara. „Mai presus de toate”, spune aceasta, „am sansa sa traiesc in aceasta lume a frumusetii.”


Pentru mai multe detalii despre lumea gheiselor, astazi, va invit sa vizionati acest video de la National Geographic:

 

 

 

Discutii pe Facebook
Litera.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

septembrie, 2018

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Trending

X