Istoria unui mester tipograf – Petre Ispirescu

0
747

   Admiram. Cu bucurie, cu entuziasm, uneori cu o usoara umbra de invidie. Peisaje, semeni, obiecte, locuri. Cu toate ca, nu rareori, singura ce ne ramâne în amintire este imaginea lor exterioara, uitând sau neavând timp pentru a observa fundalul/începutul/ temelia. Daca am pasi putin mai departe de ceea ce ne ofera simturile, am întelege ca fiecare dintre ele este parte din noi. Ca, de la o casa bine întocmita la o padure de fag, rând pe rând, sunt reflectari a ceea ce noi însine reprezentam. Nu altfel stau lucrurile în cazul basmelor. Caci nici lor nu le lipsesc radacinile.

   O pilda utila în acest sens ne este oferita de trecerea prin veac a unui mester tipograf. Numele sau – Petre Ispirescu. Mostenirea sa – la o privire fugara – câtiva pumni de cuvinte luminând serile unei vârste. Dar daca ne facem curaj si privim mai atent, întelegem ca acea vârsta nu cunoaste sfârsit atâta vreme cât înca îi apartinem. Pe scurt:

Petre Ispirescu
Petre Ispiresc
sursa foto: ro.wikipedia.org

   Ianuarie 1830, Bucuresti, mahalaua Pescaria Veche, între bisericile Coltea si Sfântul Gheorghe Vechi. În familia unui frizer se naste un prunc. Fireasca bucurie la care participa clientii si calfele nu poate decât acoperi situatia materiala grea a caminului. Anii trec. Copilul creste. Saracia ramâne. Frizeria asigura cel mult supravietuirea. De aceea, dupa trei clase primare, la scoala de pe lânga biserica Udricani, unde învata scrisul si cititul, Petre Ispirescu ramâne acasa. Mai târziu, la insistentele mamei, Petre Ispirescu urmeaza cursurile de la biserica Olteni, unde se dovedeste sârguincios la aritmetica si la citirea Ceaslovului. Armatura învataturii este însa datorata casei si frizeriei caci povestirile mamei, Elena Ispirescu, ardeleanca de origine, se împletesc cu diversele noutati, amintiri si snoave ale celor care compun atmosfera frizeriei. Nu dupa multa vreme lor li se adauga parcurgerea cartilor. Si Sfânta Liturghie care îi este bucurie adânca. Ultima veriga este hotarâtoare caci, la 12 ani este primit la cursurile de psaltichie de la biserica Domnita Balasa. Sârguinta îi aduce lui Petre Ispirescu intrarea în corul locasului de cult. Si, mai ales, primii bani. Aici povestea s-ar putea încheia. Însa ea doar începe. În spatele muzicii se afla cartile. Strânge bani, umbla prin târguri, cumpara, împrumuta, le citeste  pe ascuns, cu sete, titlu dupa titlu.  Si hotarâste –  va face, la rândul sau, carti.

   1844. Adolescentul Petre Ispirescu se opreste înaintea tipografiei lui Zaharia Carcalechi. Aromân, venit în Valahia din Transilvania pusese pe picioare o tipografie ungureasca, tiparise  almanahuri populare si astfel s-a impus drept unul dintre mesterii de seama. Acesta este si motivul pentru care tânarul îi cere sa-l primeasca ucenic. Cum patronul îl vazuse duminicile la strana iar munca nu era putina, nu ezita sa îl accepte. Urmeaza 14 ore de truda pe zi vreme de patru ani. Leac oboselii – cititul cartilor, scrierea de versuri si ascunderea lor de cunoscuti dar, mai ales, deprinderea limbii franceze pentru a putea parcurge noile aparitii sosite din Occident. 1848. Petre Ispirescu devine tipograf. Se bucura de un venit deloc modest, de încrederea sefului sau, de oarece prestigiu în cadrul breslei. Însa nici una dintre aceste reusite nu îl schimba. Moartea tatalui, ziarele care prezinta extinderea revolutiei în Europa, tensiunea asteptarii, scenariile schimbarii, zvonurile si întrunirile ce transforma viata obisnuita a capitalei, toate îi hranesc dorinta de a pune nou început. Imboldul – propunerea, venita din partea lui Carcalechi, de a se casatori cu una dintre nepoatele sale. Pentru a nu parea nerecunoscator, în 1854 paraseste tipografia în care a ucenicit, optând pentru cea a lui Iosif Compaing, cunoscuta pentru publicarea traducerilor din franceza. Dar si de aceasta data viata sa se afla doar la început.

   1858. Atras de dezbaterile politice, adept al cauzei Unirii Principatelor, îsi asuma riscul tiparirii corespondentei anti-unioniste a caimacamului Nicolae Vogoride. Este arestat. Eliberat dupa aproape o luna de detentie, Petre Ispirescu devine membru al redactiei ziarului National. Împartit între munca si grija pentru mama sa, conducând prima tipografie care detinea prima presa mecanica, existenta sa pare împlinita, mai ales ca, în 1861, se casatoreste. Tipografia este însa vânduta, rând pe rând se nasc pruncii, sapte în total, grijile se întetesc. Dar si acesta este un început.

Petre Ispirescu   Scriitorii pe care, odinioara, nu ar fi cutezat sa îi deranjeze îi devin prieteni. Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Filimon devin obisnuiti ai casei sale. Iar unul dintre ei schimba fundamental cursul vietii sale. Dar si a noastre deoarece, la 21 ianuarie 1862, la insistentele lui Ion Ionescu de la Brad, Petre Ispirescu accepta sa publice,  în numarul 11 al publicatiei Taranul român, un basm. Sau doar Basmul. Numele sau – Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte. Cei care l-au (re)citit înteleg usor de ce acesta este începutul pentru mesterul tipograf. Nu doar pentru ca acest debut este urmat de alte creatii ci si pentru ca la 32 de ani obtine împlinirea hotarârii sale din adolescenta. Tipograful devine culegator de folclor. Culegatorul devine o autoritate. Vasile Alecsandri, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Barbu Stefanescu Delavrancea, Moses Gaster sunt cei care îi devin prieteni si, totodata ucenici în descoperirea literaturii populare. În 1872 apar Legendele sau basmele românilor, urmate de culegeri de snoave, de Ispravile si viata lui Mihai Viteazul, de un studiu comparativ privind motivele basmului francez si român, de prima lucrare dedicata folclorului pentru copii  si – la rugamintea romanistului ceh Jan Urban Jarnik, admirator al civilizatiei românesti, copiaza texte pentru o crestomatie de texte veci românesti. Ajutoarele sale – doi tineri – Mihai Eminescu si Ioan Slavici. În acelasi timp, Petre Ispirescu se preocupa de ameliorarea conditiilor de viata ale tipografilor în timp ce sanatatea i se deterioreaza în mod galopant. Publica, lucreaza noapte de noapte, poarta grija diverselor tipografii strivite rând pe rând de presiunea economica,  este tinta  aprecierilor elogioase. Însa nimic mai mult. Gustul publicului este mult mai rafinat. Toate privirile sunt îndreptate catre Apus asa încât Povestile unchesului sfatos nu au cautare. Singurele care nu îl ocolesc pe Petre Ispirescu sunt nenorocirile ce se aduna. Si care îl frâng.

Petre Ispirescu

   Zorii zilei de 27 noiembrie 1887. Ca de obicei, Petre Ispirescu se afla la masa de lucru. Un atac de congestie cerebrala. Mâna cade. Basmul se încheie. De praznicul Sfântului Apostol Andrei este înhumat la Cimitirul Bellu. Discursuri, panegirice. Basmul continua. Caci de fiecare data, deschizând volumul Legendele sau basmele românilor ne aflam, cum scria Constantin Noica, înaintea singurului basm care nu se încheie în chip fericit si totusi singurul care exprima, nu indirect ca orice basm, ci direct, plinatatea, masura si adevarul a ceea ce se poate numi fiinta. Iar daca admiratia noastra depaseste frumusetea textului Tineretii fara batrânete si vietii fara de moarte se afla nu doar în fata unei creatii a geniului românesc cu atâta miez de la primul la ultimul gând, si o atât de riguroasa scriitura sau rostitura ci a expresiei  unei vieti cu adevarat împlinite prin trairea credintei. De aceea, înca apartinem acelei vârste luminate de cuvintele mesterului tipograf. Asa se explica cum istoria lui Petre Ispirescu continua. Prin fiecare dintre cititorii sai.

Discutii pe Facebook
AdevarulShop.ro

LEAVE A REPLY

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.