);
COnecteaza-te cu noi

Carte

Pe patul de moarte, de William Faulkner

Publicat

pe

Pe patul de moarte

Recenzie carte: Pe patul de moarte, de William Faulkner

   William Faulkner nu este un scriitor ușor de citit. Asta nu înseamnă însă că nu merită încercat, pentru că, odată dus până la capăt, misterele încep să se elucideze.

   ,,Pe patul de moarte” a ajuns la mine în urma recomandării făcute de Andrei Crăciun (jurnalist) pe pagina lui de Facebook. Ceva m-a atras foarte tare în descrierea pe care a făcut-o, poate și titlul cărții în sine, dar cert este că am trecut-o pe listă.

   Citind-o, îmi dădeam seama că totul poate fi luat drept o metaforă, sensurile acțiunilor și ale cuvintelor rostite de personaje fiind unele profunde. Nu este ușor de pătruns în adâncurile cărții, tocmai pentru că personajele care povestesc sunt niște oameni simpli, fără educație și, în primă instanță, ce se petrecere cu ei pare redundant, iar vorbele lor – nesemnificative. La o privire mai atentă, ne dăm seama că este vorba de mai mult de atât.

   În primul rând, trebuie menționat faptul că nu avem un narator omniprezent și omniscient, ci mai mulți naratori, fiecare dintre ei preluând firul povestirii și personalizând felul în care aceasta este prezentată. Avem, așadar, naratori diferiți, deci și perspective diferite, ceea ce face lucurile și mai interesante. Cartea este structurată sub forma monologurilor interioare ale acestor personaje, fiecare cu o altă personalitate și mod de exprimare; în felul acesta, suntem în siguranță, în sensul că nu avem cum să confundăm naratorii între ei, ba chiar ne putem imagina cu ușurință chipul fiecăruia și să-i auzim vocea de undeva, din depărtări, cu tot cu inflexiuni și emoții.

   Titlul cărții (care, în engleză, îmi pare a fi chiar mai sugestiv – ,,As I lay dying”), reflectă atmosfera de început a romanului: o avem pe Addie Bundren, mamă a cinci copii și soție, lovită de boală și aflată în ultimele momente de viață. ,,Hotărâtă” să nu moară până ce sicriul (pe care îl construiește unul dintre copiii ei) nu este gata, Addie îi privește pe toți absentă, de ,,pe patul de moarte”; soțul ei, Anse, mi-a amintit, citind primele câteva pagini, de figura lui Ilie Moromete (,,Moromeții”) prin felul său de a fi, care se dorea autoritar, dar și prin modul calm și ferm în care mi-am imaginat că vorbește. În final însă, mi se va dovedi că Ilie Moromete îi este superior lui Anse, care apare ca simbol al ipocriziei, al egoismului și al profanării.

   Cei cinci copii (dintre care doar patru ai lui Anse) sunt, așa cum spuneam, foarte diferiți, dar se observă faptul că Faulkner nu le-a construit personalitățile la întâmplare; avem contradicția dintre Jewel (bastardul) și Darl (cel care părea să fie cel mai simțitor față de moartea mamei), o contradicție care formează, de fapt, o simetrie, cei doi fiind adesea puși în situația de a coopera, prin complerea unuia de către celălalt. Cash este fiul cel mare și, poate, și cel mai responsabil, el fiind cel căruia, nu întâmplător, îi revine sarcina de a construi sicriul lui Addie. Mai rămân Vardamaan, mezinul familiei – care pare foarte marcat de moartea mamei, dar ale cărui monologuri devin ușor incoerente, dar totuși, simbolice – și Dewey Dell, singura fată, care, pe lângă evenimentul major al morții, se va confrunta și cu o serie de alte probleme personale, așa cum aflăm, sacadat, din monologurile ei sau alte altor personaje cu care interacționează.

   După moartea lui Addie, totul se petrecere pe drumul spre localitatea ei de baștină, unde urmează să fie înmormântată, așa cum și-a dorit. Este un fel de traseu ritualic, prin care cel decedat este ,,petrecut”, dar caracterul sacru dispare în totalitate și asistăm, mai degrabă, la o profanare, pentru că nimeni nu pare să acorde o reală importanță acestor lucruri, ci par să le facă, pur și simplu, ca pe o îndatorire. Așa se face că trupul neînsuflețit al lui Addie Bundren va fi plimbat timp de nouă zile pe drumul până la Jefferson, perioadă în care se întâmplă diverse lucruri periculoase pentru toți participanții (de exemplu, traversarea unui râu al cărui pod fusese distrus sau chiar un incendiu). Este de reținut îndârjirea lui Anse în ceea ce privește obiectivul propus, pentru a-i respecta defunctei un soi de ultimă dorință, în ciuda tuturor inconvenientelor; el afirmă adesea că ea asta și-a dorit și nici nu se gândește să facă altfel (uneori, spre disperarea celorlalți).

   Această atitudine a lui, care poate însemna loialitate față de femeia care i-a fost soție, este în contradicție cu ,,planurile” lui de viitor – să-și pună dinți noi: ,,Da-acu poa’ să-mi pui dinții ăia. Asta va să fie o alinare. Va să fie.” Iată deci care este alinarea de care Anse are nevoie după moartea soției.

   Un alt aspect interesant este că o avem prezentă și pe Addie, printr-un monolog plasat la mijlocul romanului (deci, cumva, post-mortem). Acest monolog al ei, singurul, de altfel, poate fi văzut ca o cheie de înțelegere a operei lui Faulkner, pentru că putem lua în considerare și ,,mărturia” personajului în jurul căruia este formulat însuși titlul cărții. Frumusețea vine din faptul că cititorii nu știu nimic despre Addie până la momentul monologului său, în afară de câteva cuvinte pe care Anse le spune despre sine atunci când povestește cum a început boala ei.

   Astfel, din monologul lui Addie vor reieși la suprafață adevăruri tulburătoare, cum ar fi faptul că ea nu fusese neapărat fericită cu Anse și nici nu își dorise neapărat cinci copii. Mi-a plăcut o frază atribuită lui Addie, care poate să reflecte și percepția ei asupra vieții: ,,Mi-aduc bine aminte cum tata zicea că rostul vieții era să te deprindă să stai mort vreme îndelungată.”

   Imaginea de ansamblu asupra celor petrecute în roman poate fi considerată tragicomică, pentru că avem, pe de o parte, tragedia morții, în jurul căreia se adună întreaga familie, iar pe de altă parte, îl vedem pe fiecare preocupat de ale lui, respectând dorința decedatei în mod mecanic, fără să o plângă sau să o comemoreze în vreun fel; totuși, asta nu înseamnă neapărat că niciunul dintre ei nu o iubește, ci, pur și simplu, aceasta este forma lor de manifestare în fața morții.

Discutii pe Facebook
Nemira

Ador cartile, cafeaua, soarele, scriu pentru a ma regasi si pentru a intelege lumea mai bine, fac tot posibilul sa traiesc in prezent si sa ma bucur de oamenii dragi de langa mine.

2 comentarii

2 Comments

  1. Silviu

    04 apr., 2017 at 17:39:25

    Practic ai povestit cartea, dar nu ai scris nimic notabil despre parerea ta despre carte.
    Gresesc?

    • Andreea Stanescu

      21 apr., 2017 at 11:32:52

      Dimpotriva, nu am povestit cartea, ci am analizat anumite aspecte prezente in ea, pe care, de altfel, le-am interpretat strict in maniera subiectiva. :) Deci e vorba despre parerea mea.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Carte

Micul rege Decembrie – Axel Hacke. Recenzie de carte

Publicat

pe

Micul rege Decembrie - Axel Hacke. Recenzie de carte

– Noi ne nastem mici, dar apoi crestem mari si mai mari, uneori la fel de mari cat un jucator de baschet. Si apoi, spre sfarsit, ne mai scofalcim puţin. Si apoi vine moartea, si gata, nu mai suntem.

   Voi dispuneti de o mare putere de imaginatie cand sunteti mici, dar stiti foarte putine lucruri. Si din acest motiv sunteti nevoiti sa va imaginati cum arata totul. […] Si apoi aflati ca nu exista pitici si nici uriasi. Imaginatia voastra devine din ce în ce mai restransa si cunostintele voastre din ce in ce mai vaste. Corect?

   Unde s-au dus visele pe care le-am visat pana acum? Si de unde vin visele pe care le vom visa de acum incolo? Sunt printre noi inchise în cutiute colorate sau vor izvori dintr-un neant neexplorat?

   Micul rege Decembrie ne raspunde in mod nesovaielnic: […] visele raman intotdeauna mari si au nevoie de spatiu. Regele Decembrie al II-lea – impozant si caraghios deopotriva – iese din ascunzisul sau ticsit de cutiute colorate in care sunt pastrate visele pentru a-si ajuta prietenul sa supravietuiasca realitatii.

Micul rege Decembrie - Axel Hacke - Recenzie de carte   Povestea lui Hacke ne trage tandru de maneca pentru a ne aminti ca ii suntem datori copilului din noi de a ne lua o zi liberă de realitate, de a inchide ochii si a trai chiar si pentru cateva secunde viata la care am visat dintotdeauna. Lumea exterioara e un taram strain de visuri, de bucurii sincere, dar Micul rege Decembrie de ofera un resprio indispensabil.

   Descoperim citind ca rutina noastra nu trebuie sa fie o monotonie angoasanta, ci putem trece zilnic prin aventuri nemaintalnite si ca suntem aventurieri in prpriul nostru roman.

   Am uitat, desigur, ca: Viata incepe seara cand adormim si face o pauză dimineaţa, cand ne trezim. Dar nu-i nimic, un rege minuscul – semn ca se apropie de sfarsitul vietii – e aici ca sa ne reaminteasca. Plin de naivitate is intelepciune, regele Decembrie ne da o lectie de sinceritate:

   […]Cred ca exista destul de mulţi oameni carora le lipseate un rege mic, fara ca ei sa stie asta.

   Axel Hacke ne vorbeste despre usurinta de a lasa spriritul nostru ludic sa iasa la suprafata. Sa ne luam alter egoul de mana si sa il plimbam prin realitatea noastra de adulti.

   Coboram din imparatia ludicului si mergem sa ne luptam cu balaurii cotidieni, catarandu-ne printre vise si strecurandu-ne numai printre lucrurile valoroase.

   Viata noastra se scurge intre incinta vietii si cea a mortii, fara sa realizam uneori ca nu va fi intoarsa clepsidra si nu vom lua viata de la capat.

– Şi ce faci la birou?ma intreba el?

– Ma ocup cu realitatea […] Cei mai multi oameni care stau in birouri se ocupă cu realitatea.

   De unde vin si incotro se duc visele? Dar noi? Cum aparem pe lume si unde ne ducem la sfarsitul vietii? Intrebarile inocente, de o profunzime rascolitoare din paginile povestii lui Axel Hacke sunt intrebarile fiecaruia dintre noi.

   Eu exist numai pentru ca tu ai dorit sa ma ai, spune regele plin de incredere. Dupa ce inchidem cartea, ramanem cu un zambet enigmatic si cu un mugure de speranta rasarit din mocirla cotidiana. Pentru asta, ar trebui sa spunem: Multumesc!

Discutii pe Facebook
libhumanitas.ro
Continua sa citesti

Carte

DIN ALTA VIATA – Jurnal de copil. Marius Albert Negut. Recenzie de carte

Publicat

pe

    Cel mai frumos cadou de Craciun din anul 2018 este cartea lui Marius Albert Negut  – Din alta viata – Jurnal de copil.

   Am avut aceeasi senzatie pe care am trait-o in copilarie cand l-am citit pe Creanga cu ale sale amintiri, savoare si farmec, o lume din care nu mai vrei sa pleci.

   Cartea lui Marius Albert Negut  putea la fel de bine sa se numeasca “Amintirile unui decretel” pentru ca acea generatie se regaseste intru totul in jurnalul sau.

Din alta viata - Jurnal de copil - recenzie de carte   Nu intamplator unul dintre capitole se numeste “Singur acasa”, aceasta este impresia pe care o lasa intregul roman – de amuzament, pozne si jocuri povestite intr- o limba romana adecvata timpului descris.

   Sunt cuvinte folosite de autor pe care cei care au trait acele timpuri si le amintesc cu nostalgie  – cracane, invizoace, tevile de cornete.

   Intotdeauna Marius A. Negut foloseste limba romana ca pe cea mai frumoasa si utila metoda de a recreea o atmosfera, de a transpune sentimente si trairi specifice intr-un limbaj pitoresc.

   Am admirat intotdeauna aceasta maiestrie lingvistica.

   Copilul Marius traieste intr-o lume pestrita de la margine de Bucuresti si din Letca si Ciurari, locurile de bastina ale parintilor.

   Fiecare episod povestit este o margica colorata insirata in siragul unor amintiri placute dar si dureroase, pentru ca nu se fereste sa ne povesteasca si despre pedepsele primite pentru tot felul de sotii copilaresti.

   Umorul este o latura pana acum neexploatata de scriitorul Marius Albert Negut, dar pe care il stapaneste magistral. De la umor de situatie – cap.36 “Mai nou, tata gateste….” Sarmale cu cafea, la umorul de limbaj (Tontonel, chiorpec, Halima) si pana la autoironie care ne aduce un zambet pe buze, Marius Albert Negut isi scrie in jurnal intamplari buclucase (se da cu o bicicleta pe o panta cu Vasilica, fratiorul in spate pana aterizeaza dureros) sau de-a binelea romantice cu fetitele care au devenit obiectul pasiunilor sale copilaresti, Luminta, Iulia.

   Vacantele petrecute la tara la bunici la Letca Veche sau Ciurari aduc in pagini alte scene  rurale si alte intamplari uneori potrivnice eroului nostru, care fiind de la Bucuresti o cam incaseaza sau este parat de fratele mai mic si invinuit ca l-ar fi aruncat intr-o garla si din nou, o incaseaza.

   Nu totul este lapte si miere, sunt si capitole amare – `Sticleee goaleee`, in care experienta traita nu este deloc una fericita. Nu voi dezvalui mai mult pentru ca lectura este una savuroasa si cu suspans.

   Surprinde finalul si lasa in acelasi timp o usa deschisa catre urmatoarea carte. Dintr-o data din cititori ne transformam in interlocutori iar dialogul se adreseaza direct sufletului nostru. Fiecare pastreaza in sine copilul care a fost, fiecare a avut un moment de pierdere a inocentei iar Marius Albert Negut ne invita sa meditam la asta.

   Din alta viata – Jurnal de copil este o carte ca un strop de lumina in calea oricarui om care ii deschide paginile si de aceea ar fi o lectura recomandata si copiilor nostri.

Discutii pe Facebook
Libris.ro
Continua sa citesti

Carte

INGERI RATACITI de Marius Albert Negut

Publicat

pe

recenzie de carte ingeri rataciti marius albert negut raftul cu idei

   Cartile lui Marius Albert Negut sunt mereu surprinzatoare. Fiecare pagina dezvaluie o noua experienta, un alt drum decat cel pe care erai convins ca ai plecat.

   In cazul romanului INGERI RATACITI citim o cronica al unor timpuri involburate si instabile, care partial isi dezvaluie acum consecintele.

   Ce imi place la scrierile lui Marius Albert Negut este ca in cadrul aceleiasi naratiuni schimba registrul si ba citesti un Bildungsroman (pana la urma urmarim niste personaje in devenirea lor – Gargamel, Ursu), ba o cronica istorica – evenimente de la revolutia din 1989 sau mineriade – ba un roman politist, asa cum este partea de final a romanului.

   Gliseaza cu maiestrie si in cel mai natural mod si cu planurile temporale –  1976, apoi 1995 – chiar impartite pe ore, ceea ce involuntar atrage atentia asupra evenimentelor. Si totul se impleteste firesc in mai multe fire narative care alcatuiesc o realitate dura si necrutatoare.

   E lumea de la marginea societatii cea pe care ne-o infatiseaza Marius Albert Negut, lumea subteranelor metroului, lumea aurolacilor si a celor pripasiti pe strazi.

recenzie carte Ingeri rataciti Marius Albert Negut   Sunt parti ale romanului care sunt de-a dreptul terifiante – orfelinatul in care este aruncat Radu  – sunt fraze care aproape dor atunci cand le citesti, scrise cu intensitate si fara mila, “Manolache scoase o sticla din fiset si isi turna atent in causul palmei. Ii puse lui Radu continutul, pe pielea plina de rani si incepu sa frece violent, hahaind incantate. Asa numita lotiune, era gazul pe care il tineau pentru paduchiosi.”

   Marius Albert Negut ne-a obsnuit deja cu abilitatea magica de a folosi limbajul argotic, care acum este parte integranta a cronicii si a prezentarii personajelor.

   Nici nu stii pentru cine compasiunea e mai mare – pentru Mihaita, zis Gargamel – copil al strazii, trecut prin suferinte greu de imaginat, pentru Radu Ursu, caruia destinul ii joaca festa dupa festa – cei apropiati il cred mort iar iubita lui Ana, se arunca in apele Dambovitei de pe podul Izvor – ca o alta Ofelie, Lia – hartuita de un tata vitreg , Iordache,  a,junsa si ea pe strazi.

   Acest Iordache este un personaj emblematic pentru realitatea romaneasca de dupa  Revolutie – securist de frunte, ajuns mare revolutionar si apoi senator, care se ocupa cu traficul de copii si organe. Ceea ce este dureros insa adevarat, este puterea pe care a avut-o si a pastrat-o fosta Securitate, si pe care acum o exercita in slujba unui rau suprem subjugat banului.

   Nu doar personajele sunt partea grea a romanului ci si atmosfera descrisa – catacombele metroului te duc cu gandul la catacombele Parisului, iar cei care au trait momentele din decembrie 1989 aproape le retraiesc cu toata teama si speranta de atunci, insa, surprizantor si cu umor “Poate ca soldatii, ei au tras in aer, dar daca revolutionarii au tras aerul acela in piept?” .Maiastra utilizare a sensurilor verbului “a trage” ne arata cat de sensibil este autorul la valentele limbii romane.

   Tehnica folosita  este cea a unei naratiuni  gen papusa Matrioska – intr-un cadru general  – strada Veseliei  sau subteranele metroului, apar alte naratiuni – povestile de viata spuse de Radu Ursu si Lia si descrierea momentelor din decembrie 1989.

   Partea de final este aducatoare de suspans maxim – Marius Albert Negut stie cum sa construiasca  naratiunea in asa fel incat sa pastreze aproape cititorul iar finalul vine ca o eliberare, ca o apa linistita care acopera tot raul si lasa sa pluteasca doar binele.

   “Cuvintele vindeca! Nu as fi crezut niciodata, dar asa este!Cuvintele elibereaza sufletul din temnita pe care, acesta, singur, speriat si-a construit-o, incercand naiv sa se protejeze de raul ce vrea sa ii franga aripile.”

   Asa reuseste autorul sa ne convinga de speranta pe care trebuie sa o avem ca orice inger ratacit isi gaseste drumul.

Romanul INGERI RATACITI este o experienta nu doar de lectura ,dar si de viata pe care m-as bucura sa stiu ca o va parcurge multa lume, mai ales avand in vedere vremurile pe care le traim!

Discutii pe Facebook
Nemira
Continua sa citesti

Calendar cultural

februarie, 2019

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X