);
COnecteaza-te cu noi

Cafenea

Patologia cuplului, in cinematografie

Publicat

pe

patologia cuplului

   Prin acest demers imi propun sa discut despre problematica patologiei cuplului, asa cum este zugravita in domeniul cinematografic. Exista filme precum Tristan si Isolda, Casablanca, The Ghost, Meet Joe Black, Titanic, Moulin Rouge, Love Story, ce ne vorbesc despre povesti de dragoste nemuritoare, despre sacrificiu, despre puterea de a lupta pentru persoana iubita si despre iubiri care isi transforma protagonistii in supraoameni, in cele mai bune variante ale lor. In toate exemplele de mai sus, obstacolele sunt exterioare fiintei, iar tragedia se naste dintr-o serie de intamplari ce arunca personajele in lupte inversunate, dar unite pe un front comun. Dar ce se intampla atunci cand obstacolele sunt inerente fiintei, cand lupta inversunata nu este impotriva lumii sau a ordinii naturale, ci impotriva celuilalt? Ce se intampla cand iubirea isi transforma protagonistii in cele mai rele variante posibile ale lor, cand toxicitatea relatiei otraveste chiar esenta individului? Ce se intampla atunci cand absolutul isi gaseste expresia perfecta in Rau? Atunci iau nastere filmele precum Bitter Moon (ecranizare a romanului „Luni de fiere” al lui Pascal Bruckner),  Closer, The phantom of the opera, sau Jeux d’enfants.

   Aceste filme ne vorbesc tot despre iubiri care au capacitatea de a schimba compozitia sufleteasca a protagonistilor lor. Este vorba tot despre iubiri nemuritoare, despre obstacole, limite si tragedie. Diferenta este ca elementul cheie al acestora il reprezinta patologia ca produs al iubirii si despre acest fapt vreau sa vorbesc in acest articol. Nu voi pune in balanta cele doua viziuni, deoarece ambele au baze reale. Cu toate ca patologicul este inerent fiintei, precum Binele si Raul, diferenta dintre cele doua tipuri de iubiri este aceea ca in primul caz el este suprimat de existenta unor tragedii exterioare, iar, in al doilea caz, neexistand lupte exterioare care trebuie duse, campul de lupta devine chiar cuplul.

 It’s no fun hurting someone who means nothing to you.

patologia cuplului   Filmul Bitter Moon, o productie controversata si geniala a lui Roman Polanski, ii are ca protagonisti pe Mimi si Oscar, un cuplu casatorit. Oscar este invalid, iar sotia sa mult mai tanara, Mimi, este o seducatoare prin definitie. Actiunea filmului debuteaza pe un vas de croaziera in care Oscar si Mimi ii intalnesc pe Nigel si Fiona, un cuplu britanic proaspat casatorit. Nigel este fascinat de Mimi, iar Oscar se foloseste de acest lucru pentru a-l obliga pe Nigel sa ii asculte povestea. Astfel, actiunea prezenta a filmului de pe vasul de croaziera se impleteste cu trecutul narat de Oscar. Spectatorul este, astfel, introdus in lumea cuplului Oscar si Mimi si, pe masura ce povestea grotesca si fascinanta a acestora se dezvaluie, ia nastere o perspectiva complexa asupra obsesiei si a limitei. Relatia dintre Mimi si Oscar este compusa din obsesie, iubire, ura, pasiune, sadism si masochism. Britanicul Nigel, desi initial oripilat de povestea lui Oscar, devine fascinat pe masura ce actiunea inainteaza. Incepand precum orice cuplu indragostit, cei doi imping limitele relatiei lor dincolo de intoarcere. Angajati intr-un joc in care sunt, succesiv, victima si calaul, Mimi si Oscar exploreaza universul sado-masochist, dar fara existenta unui cuvant de siguranta. Oscar incearca sa o paraseasca pe Mimi, dar aceasta il implora sa o lase sa stea cu el sub orice forma. Avand putere absoluta asupra ei, Oscar o supune la multiple umilinte pana in punctul in care, aparent, ii distruge orice urma de vointa. Dar, la fel ca intr-un joc de carti, situatia se schimba complet in momentul in care Oscar are un accident si isi fractureaza piciorul. Mimi il viziteaza la spital si, impingandu-l din pat, reuseste sa ii fractureaze coloana, transformandu-l intr-un invalid. Astfel, Mimi devine agresorul, iar umilintele la care il supune pe Oscar nu sunt cu nimic mai prejos decat cele pe care le-a trait ea. Acestia isi continua jocul de ura si iubire pana in momentul in care decid ca singura varianta care le-a ramas este aceea de a se casatori. Spre finalul povestii narate de Oscar si al filmului, Nigel este impins de acesta sa o seduca pe Mimi, il realitate el fiind pionul de pe tabla de sah a relatiei celor doi. Filmul se termina in momentul in care, dupa o noapte de betie pe vapor, Nigel intra in cabina celor doi, gasindu-si sotia dezbracata in pat cu Mimi, iar pe Oscar in vesnicul sau scaun cu rotile, privindu-le. In scenele finale ale filmului, un Nigel socat si paralizat de frica priveste cum Oscar scoate un pistol, isi impusca sotia adormita de cateva ori, dupa care se sinucide.

   Filmul Bitter Moon pune in scena ideea iubirii ca forma de canibalism. Devorandu-se reciproc pana in punctul in care ajung sa se confunde unul cu celalalt, Mimi si Oscar isi traiesc povestea intens, absolut, efervescent si fara cale de intoarcere. Ei devin artisti, iar marea lor opera o consta relatia lor, gravata adanc in propriile fiinte si invaluita intr-un eros patologic. Mimi si Oscar isi imping limitele atat de mult incat ele inceteaza sa mai existe, sahul devine real si parte constituenta a fiintei lor. Setea lor de cunoastere depaseste granitele umanului, iar durerea si placerea devin armele lor in acest drum initiatic catre strafundurile fiintei, catre ungherele ascunse si cuprinse de maladia raului. Erotismul cuplului nu este intr-o forma idealizata si impachetata frumos cu fundita. El devine coloana vertebrala a relatiei lor, dar in forma sa sublima si grotesca in acelasi timp, pestilentiala si mirifica. Violenta este laitmotivul relatiei lor. Ei sunt violenti in iubirea pe care si-o poarta, in provocarile la care se supun reciproc, in declaratii de ura sau de iubire. Iar finalul lor este, de asemenea, violent, ca o forma suprema de acceptare a propriei conditii. Declaratia lui Oscar („Ai idolatrizat vreodata o femeie? Nimic nu poate fi obscen intr-o asemenea dragoste. Tot ceea ce se intampla acolo devine sacru.”) rezuma perfect tema filmului: relatia lor este propria lor religie si, ca in orice religie, fortele Raului si ale Binelui trebuie sa coexiste intr-o dualitate perfecta. Astfel, ei transcend limitele umanului si devin, alternativ, expresii ale maleficului si ale beneficului.

Cap ou pas cap?

patologia cuplului   La patru sute de ani dupa ce Shakespeare si-a pus celebra intrebare („Ai fi sau a nu fi?”), esenta acesteia ramane intacta tradusa in filmul Jeux d’enfants (Iubeste-ma daca poti) al lui Yann Samuell prin „Cap ou pas cap?”. Avandu-i in centrul actiunii sale pe Sophie si Julien si urmarind vietile acestora inca din copilarie, filmul reprezinta o metafora a cuplului si a conditiei iubirii intr-un cuplu in care provocarea este piatra de temelie. Povestea dintre Julien si Sophie incepe inocent, in copilarie, cand acestia se imprietenesc ca urmare a stigmatizarii lor de catre societate, fiind considerati copii-problema. Relatia lor debuteaza in momentul in care Julien ii ofera Sophiei o cutiuta din tinichea pe care o avea de la mama sa. Ulterior, cutiuta devine simbolul relatiei lor si al provocarilor la care se supun alternativ. Pe masura ce actiunea filmului inainteaza, provocarile devin din ce in ce mai serioase si mai complexe, odata cu maturizarea personajelor. Initial, provocarile pe care si le dadeau, atrageau asupra lor sanctionari din partea scolii, pedepse din partea parintilor. Ulterior, jocul lor devine realitatea lor. Astfel, Julien este provocat de Sophie la propria nunta sa isi paraseasca mireasa la altar, iar, ulterior, un Julien indurerat si impulsiv o provoaca pe Sophie sa se aseze pe liniile de tren si sa ramana acolo pana cand el ii va spune sa se ridice. In ultimul moment, in care Sophie priveste ingrozita trenul care vine spre ea, decide sa nu isi respecte provocarea si se salveaza. Este randul ei sa provoace si nu se lasa mai prejos. Provocarea ei este ca, timp de zece ani, Julien sa nu ii mai vorbeasca si sa nu o mai caute. Dupa fix zece ani, Sophie revine in peisaj, iar jocul reincepe. Finalul filmului ii gaseste pe protagonisti imbratisati intr-o groapa, in timp ce o masina de beton toarna ciment peste ei, ca urmare a unei provocari finale. Filmul prezinta doua alternative de final, una cea descrisa mai sus, iar cealalta avandu-i in centru pe Julien si Sophie, la varsta de optzeci de ani, intr-o gradina, continuand sa isi dea provocari. Dar, debutul filmului, in care este aratata cutiuta de tinichea partial scufundata intr-o groapa cu ciment, conduce la ideea ca finalul real al filmului a fost prima alternativa, in timp ce a doua reprezinta viziunea a ceva ce s-ar fi putut intampla.

   La fel ca in Bitter Moon, Jeux d’enfants are ca tema centrala tragedia generata de transgresarea limitelor in cuplu. Diferenta este ca in Jeux d’enfants principiul care sta la baza nu este setea de cunoastere absoluta a celuilalt, ci provocarea. Impingerea limitelor pana in punctul in care jocul devine realitate, iar realitatea joc.  Caci ce altceva reprezinta cutiuta de tinichea decat o veritabila cutie a Pandorei, pe care cei doi o deschid metodic, eliberand, progresiv, maladii si planuri de distrugere si autodistrugere? Putin probabil ca acest lucru sa se intample in realitate? Deloc. Desi filmul reprezinta o metafora, el este o metafora a unei realitati in care iubirea ia forma unei permanente nevoi de a se hrani din celalalt, din barierele distruse ale celuilalt. In relatia din Sophie si Julien nimic nu este intangibil. Familia, prietenii, copiii, chiar si propriile vieti, reprezinta elemente ale jocului cu care se poate jongla, in timp ce singurul lucru sacru este cutiuta de tinichea si ceea ce simbolizeaza aceasta. La final, provocarea absoluta si singura care a ramas de facut este aceea de a imbratisa necunoscutul impreuna , anihilarea totala. Cimentul gri este simbolul neantului care se asterne, acoperind existenta unei relatii in care toate limitele au fost dinamitate, iar durerea si extazul au facut front comun pentru a naste sublimul.

Because I’m a fucking caveman!

patologia cuplului   In momentul in care Clive Owen este adus pe culmile disperarii si ale violentei de catre sotia sa infidela jucata de Julia Roberts, el striga adevarul absolut al actiunii filmului Closer: „Because I’m a fucking caveman!” („Pentru ca sunt un salbatic!”). Filmul lui Mike Nichols are in centrul povestii sale, doua cupluri si modul in care evolueaza relatia acestora. Primul este cuplul format din Dan si Alice, iar filmul debuteaza cu intalnirea lor. Dan (Jude Law) este un scriitor aspirant, fascinat de tumultoasa viata a lui Alice (Natalie Portman), o tanara venita in Londra din America unde si-a castigat existenta fiind stripperita. Cu toate acestea, Alice pare aproape o copila, este aparent naiva si dependenta de Dan. La un moment dat, Dan o cunoaste pe Anna (Julia Roberts), o fotografa frumoasa si care pare a fi tot ceea ce nu este Alice: independenta, sigura pe sine si realista. Dan se indragosteste de Anna, dar Anna rezista avansurilor sale, constienta fiind ca Dan este intr-o relatie cu Alice. Printr-o ironie a sortii, Dan favorizeaza intalnirea dintre Anna si Larry (Clive Owen), iar acestia se indragostesc si ajung sa se casatoreasca. In paralel, Anna si Dan incep o aventura, descoperita, in final, atat de Larry, cat si de Alice. Amandoi isi parasesc partenerii, iar Dan si Anna isi incep oficial relatia, parand ca vor fi fericiti impreuna. Ironia intervine atunci cand ei descopera ca, de fapt, ceea ce isi imaginasera a fi relatia perfecta, nu poate functiona. Atat Dan, cat si Anna, raman, in continuare, legati emotional, de oamenii pe care i-au ranit si de catre care au fost raniti. In finalul filmului, Dan o regaseste pe Alice, dar, dupa o noapte petrecuta impreuna, Alice ii declara ca nu il mai iubeste si pleaca. Scena finala a filmului il gaseste pe Dan buimacit, in locul unde a cunoscut-o pe Alice, privind catre un obituar inscriptionat pe care se afla numele lui Alice. El realizeaza, astfel, ca nu a cunoscut nici macar numele real al femeii pe care a iubit-o.

   Desi ar putea parea o poveste moralizatoare la prima vedere, filmul este departe de a fi asa ceva. Privit in profunzime, dincolo de firul epic in care povestile celor patru personaje se intercaleaza, filmul scoate la iveala o realitate mult mai sumbra. Atat relatia dintre Alice si Dan, cat si cea dintre Anna si Larry se bazeaza pe o anumita disfunctionalitate. Alice pare complet dependenta de Dan, ii accepta, initial aventura si pare a-i accepta orice umilinta, motivand acest lucru prin intensitatea sentimentelor pe care i le poarta. Pe de alta parte, Larry este la fel de dependent de Anna, iar pasiunea violenta pe care o are pentru sotia sa, se traduce perfect prin replica pe care am amintit-o anterior. In schimb, Dan si Anna formeaza cuplul care ar parea ca are cele mai mari sanse de reusita. In mod paradoxal, este cuplul care esueaza lamentabil in intensitate. Singurele momente in care cei doi par a fi cu adevarat indragostiti sunt momentele in care se ascund fata de partenerii lor si au o aventura stiind cat rau pot provoca. Perspectiva filmului este aceea ca tocmai disfunctionalitatea este cea care uneste oamenii in cuplu. Iubirea consuma si devoreaza, dinamiteaza bariere si raneste. Iubirea este expresia neimblanzirii interioare si a obsesiei. Iubirea nu este apanajul educatiei, ea nu rafineaza. Din contra, este expresia originara a dorintei fara limite si a tumultumului salbatic pe care il aduce cu sine. Ranirea reciproca este o forma de validare a iubirii. Pentru ca, daca oricare din ei mai are capacitatea de a-l rani atat de profund pe celalalt, inseamna ca este inca iubit. Si atunci totul ia o forma patologica in care obsesia si dependenta danseaza un tangou al deziluziilor si al sperantelor. Alice nu renunta la ideea de Dan nici dupa ce acesta aproape ca o distruge. Ea ramane in expectativa, stiind ca, mai devreme sau mai tarziu, Dan se va intoarce la ea. Momentul in care Alice il paraseste pe Dan este fix momentul in care realizeaza ca el nu mai are capacitatea de a o rani. Intre timp, Anna se impaca cu Larry, dandu-si seama ca barbatul de care are nevoie este fix cel care a pus-o sa descrie cu lux de amanunte cum s-a culcat cu Dan, motivand aceasta tortura prin urletul sau animalic: „Because I’m a fucking caveman!”

I can’t escape from him. I never will.

patologia cuplului   “Sa canti din nou alaturi de mine duetul nostru straniu” este indemnul lui Erik pentru Christine. Este Erik fascinatia Raului pentru Christine? Sau egalul ei complet, in aceeasi masura malefic si benefic precum ea insasi? Versul de mai sus vorbeste nu despre seductia unilaterala a inocentului, ci despre un duet, despre produsul unei egalitati. The phantom of the Opera in regia lui Joel Schumacher nu este un film despre corupere si despre pierderea inocentei. Este, mai degraba, un film despre revelarea fundamentului maladiv al fiintei printr-o disectie microscopica a particulelor care formeaza esenta individului. Iar instrumentul acestei disectii este relatia dintre Erik si Christine.

   Erik este un geniu muzical desfigurat, supranumit “fantoma” si care traieste in subsolurile Operei din Paris. El este obsedat de Christine, o soprana delicata si diafana, pe care doreste sa o ajute in calea ei catre succes. Christine este fascinata de Erik, de care ajunge sa se indragosteasca, in ciuda chipului sau desfigurat. Dar, ulterior, in viata ei reapare Raoul, iubitul din adolescenta. Astfel, soprana este prinsa intre cei doi, iar Erik devine impulsiv si gelos, ajungand sa ucida si, in cele din urma, sa o rapeasca pe Christine, sa dea foc operei si sa ameninte ca il va ucide pe Raoul daca Christine nu il va alege pe el. Intr-un final, Erik decide sa ii elibereze pe amandoi si sa renunte la femeia iubita. Ultima scena dintre ei are loc in timp ce Christine este dusa pe o barca de catre Raoul si isi intoarce privirea catre mal, uitandu-se la Erik. Scena finala a filmului are loc dupa multi ani, cand un Raoul imbatranit se duce sa viziteze mormantul Christinei, despre care aflam ca a murit la varsta de 63 de ani, si observa un trandafir rosu legat cu o panglica neagra (semnul distinctiv al lui Erik) de care este prins inelul de logodna pe care “Fantoma” i-l daruise sopranei.

   Simbolistica filmului este centrata in jurul a ceea ce inseamna relatia dintre Christine si Erik. Este o poveste inversa fata de Frumoasa si Bestia, intrucat relatia dintre cei doi nu are efectul de a vindeca patologia lui Erik, ci de a revela patologia Christinei. Foarte interesant este simbolul mastii pe care “Fantoma” o purta in permanenta, iar singura persoana care i-a putut vedea chipul este Christine. Astfel, chipul desfigurat al lui Erik simbolizeaza, de fapt, maladia interioara, violenta si obscenitatea dorintei pure, nefiltrata prin reglementarile sociale. Masca sa este masca tuturor indivizilor, este masca adoptata de acestia pentru a putea functiona intr-o societate care damneaza instinctul primar si incearca sa corecteze chiar fundamentul fiintei, care, intr-o armonioasa dualitate, este si bun si rau. In schimb, frumusetea angelica si usor devitalizata a Christinei, complet antitetica pasiunii si obscuritatii sale interioare, reprezinta, in sine, o masca pe care aceasta a perfectionat-o aproape complet. Iluzia se destrama, insa, in acordurile muzicii cantate de Christine, in momentul adevarului absolut in care soprana ii spune lui Erik: “Eu sunt masca pe care o porti”. Fascinatia “Fantomei” pentru soprana este dublata de fascinatia hipnotica a acesteia pentru el. In realitate, obsesia este apanajul amandurora si, desi se indreapta cu viteza luminii catre propria distrugere, cei doi isi traiesc iubirea si autodistrugerea cu voluptatea unui individ care, aflat in desert, primeste o gura de apa. Ceea ce perturba echilibrul este aparitia lui Raoul, care, prin naivitatea sa, ii ofera Christinei optiunea de a-si inchide demonii interiori intr-un ungher ascuns si de a-si relua masca purtata. Spre deosebire de oricare dintre personajele analizate anterior, intr-un final, in Christine primeaza instinctul autoconservarii. Ea alege linistea in favoarea tumultului si pe Raoul in favoarea lui Erik. Scena in care, de pe barca pe care se afla, condusa de Raoul, ea priveste catre mal acolo unde se afla Erik, are o simbolistica deosebita. Aceasta scena imi aminteste de miturile Greciei antice, in care vesnicul Caron transporta sufletele celor decedati pe apele raului Styx catre imparatia lui Hades. Diferenta este ca scena din The phantom of the Opera reprezinta imaginea in oglinda a scenei clasice. Parasind lumea tenebrelor, Christine nu priveste catre lumina, ci inapoi, catre lumea intunecata in care, in mod simbolic, a lasat inelul de logodna daruit de Erik, precum si o parte din propria fiinta.

A existat o singura fiinta care m-ar fi putut intelege. Dar era fiinta pe care am omorat-o.

   Voi incheia acest articol prin citatul de mai sus. El apartine lui Ernesto Sabato si, desi nu face parte dintr-un film, comprima ideea acestui aticol in doua fraze. Intrucat patologia in cuplu nu este decat efectul setei de cunoastere absoluta a celuilalt, indiferent de pretul platit. Si, desi individul este perfect constient ca isi paveaza cararea autodistrugerii sapand in fundamentul celuilalt, el continua sa sape cu voluptate, in virtutea unei transcenderi care depaseste granitele umanului. Iar in momentul in care barajul construit o viata intreaga se sparge intr-un torent violent de pasiune, agonie, sete, foame si tenebre, singura varianta care ramane este contopirea definitiva cu celalalt prin anihilarea ambelor fiinte. Metaforica sau nu, aceasta anihilare este expresia pedepsei de ordin metafizic data fiintelor care depasesc conditia umana si inceteaza sa se mai incadreze in limitele trasate, devenind exponentii patologiei in cuplu.

Discutii pe Facebook
Litera.ro

Iubitoare de carti, teatru si filme, vin rosu, cheesecake, jeleuri, mare, fulgere, Scorpions si luna plina. Intotdeauna cu chef de contrazis si de dezbateri, rebela cu prea multe cauze si posesoare a unui amalgam de credinte ciudate: magie, OZN-uri, puteri supranaturale, lumi paralele.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Cafenea

Viata secreta a marilor scriitori: Lev Tolstoi

Publicat

pe

Lev Tolstoi - Viata secreta a marilor scriitori - Raftul cu idei

Lev Tolstoi: 9 septembrie 1828 – 20 noiembrie 1910
Nationalitate: rusa
Titluri reprezentative: Razboi si pace (1865), Anna Karenina (1875)

Singurul lucru de care ai nevoie in viata, ca si in arta, este sa spui adevarul.

   Pana sa experiementeze transformarea spirituala care avea sa apara pe la mijlocul vietii, Lev Tolstoi traia ca orice alt nobil rus, chiar daca in acelasi timp era cel care a dat omenirii doua dintre titlurile clasice cele mai de pret ale literaturii. In jurnalul lui gasim o descriere a activitatilor sale zilnice:

   „Am ucis oameni in razboi, am luptat in dueluri ca sa-i ucid pe altii, am pierdut la jocuri de carti, mi-am risipit averea facuta din sudoarea taranilor, i-am pedepsit cu cruzime pe acestia din urma, am trait in desfrau cu femei usoare si am amagit oameni. Am mintit, am jefuit, am comis adulter de toate felurile, am luat parte la betii, violenta, crima… Nu exista faradelege pe care sa nu o fi comis.”

   Pare, fara indoiala, o viata plina, bogata si incarcata de satisfactii, dar pentru Tolstoi a fost o greutate care-i strivea constiinta. A cautat sa faca ceva mai mult decat sa tortureze iobagi carora sa le violeze apoi nevestele vaduve. Dar i-a luat aproape jumatate din viata ca sa gaseasca ceea ce cauta.

   Nascut intr-o familie avuta (varul lui de-al patrulea a fost Alexandr Puskin, marele poet rus), Tolstoi nu a fost deloc un elev silitor, iar profesorii considerau ca „nu este nici in stare si nici nu are aplecare catre invatatura”. Isi petrecea timpul dedandu-se jocurilor de noroc si contractand diverse boli venerice, cu toate ca inca din tinerete ii dadea ghes dorinta de a scrie. Pe la douazeci si ceva de ani a publicat cateva dintre scrierile lui importante si si-a trecut in revista toate pacatele intr-un jurnal voluminos pe care il considera un fel de confesiune autobiografica aflata in desfasurare.

   Caietele au scos la iveala un om obsedat de moarte. Veteran al sangerosului asediu de la Sevastopol, din timpul razboiului din Crimeea, Tolstoi oferea descrieri amanuntite ale atrocitatilor de pe campul de lupta si ale executiilor. Era atat de obsedat de moarte, incat uneori il terceau toate transpiratiile, convins ca Doamna Moarte il urmareste, gata sa-l bata pe umar. Disparitia fratelui sau, Nicolai, in 1860, i-a reamintit de propria lui mortalitate. Desi abia trecuse de treizeci de ani, Tolstoi era convins ca era deja prea batran si prea urat ca sa se mai aseze la casa lui si sa se bucure de o viata normala de familie. A ramas uimit cand frumoasa Sofia Andreevna (Sonia) Behrs, fiica de doctor, a acceptat sa se marite cu el in 1862.

   A urmat apoi o perioada de liniste si stabilitate, in care Tolstoi a turnat treisprezece copii si a scris cele doua capodopere: Razboi si pace si Anna Karenina. Desi aceste doua romane l-au facut faimos si i-au crescut averea, l-au si adancit in credinta ca nu ducea o viata virtuoasa. In curand avea sa intre intr-o stare proasta, pe care problemele de sanatate nu au facut decat sa o accentueze. Tolstoi spunea despre sine ca are „muschi de otel si nervi de femeie lesinata”. Suferea de reumatism, enterita, dureri de dinti, lesinuri, malarie, flebita si febra tifoida. Pe langa toate, a mai suferit si cateva atacuri cerebrale fara urmari majore.

   Nu mai avem nici o indoiala ca omul era pregatit din plin pentru criza varstei mijlocii. Si rezultatul a fost o transformare spirituala radicala. Tolstoi a renuntat la sex, bautura, tutun si carne si a imbratisat „anarhismul crestin”. Era dedicat invataturilor lui Iisus, dar nu recunostea autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse. Deloc surprinzator, si-a atras multi prieteni la biserica evanghelica. In 1901 a fost excomunicat. Cu toate acestea, si-a atras adepti printre iobagii pe care i-a eliberat si carora a inceput sa le doneze din vasta lui avere. Aceasta noua forma de altruism nu era deloc pe placul cucoanei.

   Si chiar asa, Tolstoi credea ca a identificat sursa tuturor bolilor sale pamantesti. „Boala mea este Sonia”, a spus candva, referindu-se la sotia sa. Desi a nascut si a crescut o mica turma de copii, si a copiat de mana Razboi si pace de sapte ori, s-a dovedit a fi destul de obositoare, Sonia s-a dovedit a fi destul de obositoare pentru piosul om din ce in ce mai preocupat de spiritualitate. O prezenta constanta a petrecerilor de la Moscova, Sonia s-a vazut indepartata din aceasta lume de apucaturile spritual-crestine ale sotului ei, pe care ea le considera o „boala”. Tot pelerinajul care se desfasura la casa lor de la tara nu facea deloc situatia mai usoara. De asemenea, Sonia era pe buna dreptate deranjata de hotararea lui Tolstoi de a renunta la drepturile de proprietate, inclusiv la drepturile de autor obtinute din vanzarea cartilor si la mostenire. Cand a inceput sa imprastie bani in stanga si-n dreapta, Sonia a pus piciorul in prag.

   Cireasa de pe tort a venit atunci cand un linge-blide, pe nume Certkov, l-a convins pe ramolitul Tolstoi sa-si treaca toata averea pe numele lui. Satula de situatie, Sonia a preluat fraiele. Il urmarea peste tot, spionandu-l prin binoclu. Cand el i-a sugerat ca ar fi bine sa puna capat casniciei, ea l-a amenintat ca se va sinucide. In final, Tolstoi a prins-o tragand cu ochiul in jurnalele lui – era prea de tot. A sters-o in toiul noptii, lasand in urma doar un bilet prin care ii multumea pentru cei patruzeci si opt de ani de casnicie. „Fac ceea ce multi oameni de varsta mea fac”, scria celebrul scriitor in varsta de optzeci si doi de ani. „Renunt la lume si aleg sa-mi petrec ultimele clipe singur si in liniste.”

   Din nefericire pentru Tolstoi, acele ultime zile si le-a petecut in ger intr-o statie de tren, unde a cedat, prada febrei si frisoanelor. Cuprins de delir, cu barba alba acoperita de gheata, a murit pe podeaua biroului sefului de gara pe 20 noiembrie 1910.

Fara coronita

   Tolstoi nu a castigat niciodata Premiul Nobel pentru Literatura. Desi considerat printre favoriti atunci cand a fost decernat pentru prima oara, in 1901, a fost surclasat de poetul francez prea putin cunoscut (si cu un nume ciudat) Sully Prudhomme. Tolstoi nu a primit nici o explicatie oficiala pentru alegerea juriului, dar probabil ca intregul lui comportament nu se plia pe tinuta culturala conservatoare a juriului. Unul dintre membri a spus despre el ca dovedeste „o ostilitate obtuza fata de toate formele de civilizatie”, orice o fi insemnand asta. Macar Tolstoi a avut o companie selecta: Henrik Ibsen si Émile Zola au fost ocoliti din aceleasi motive.

Cu cartile pe masa

   In noaptea nuntii, Tolstoi, in varsta de treizeci si patru de ani, si-a obligat mireasa, de doar optsprezece ani, sa citeasca insemnarile din jurnalul lui in care erau descrise escapadele lui amoroase cu alte femei, inclusiv cu servitoare. Se pare ca asta a fost ideea lui de deschidere si onestitate, dar dupa parerea Soniei a fost totusi „prea multa informatie”. A doua zi avea sa noteze in propriul ei jurnal despre dezgustul pe care l-a simtit de a fi fost expusa unor asemenea „mizerii”.

Pur si simplu spune niet

   Convertirea religioasa a lui Tolstoi nu a fost nicicum o hotarare luata doar pe jumatate. Motivat de gandul ca eliminarea carnii din alimentatie este cheia catre stapanirea dorintelor, scriitorul a devenit un vegetarian riguros, cu o dieta foarte saraca, alcatuita din fulgi de ovaz, paine si supa de legume. De asemenea, a renuntat la alcool si tutun si chiar a incercat sa-i convinga pe taranii de pe mosia lui sa-i urmeze calea. In textul „De ce se cherchelesc barbatii?” Tolstoi a descris ambele substante ca droguri pe care oamenii le folosesc pentru a-si anestezia constiinta incarcata. „Tulburarea si mai ales stupiditatea vietilor noastre”, proclama el, „isi gasesc sursa in principal in starea permanenta de intoxicare in care traiesc majoritatea oamenilor.”

Totul pana la petrecere

   Pentru cineva atat de spiritual, Tolstoi putea fi uneori de-a dreptul meschin. L-a lasat pe fratele lui, Dmitri, sa zaca pe patul de moarte, refuzand chiar sa se uite la el, pentru ca se indepartase de Dumnezeu pentru a duce o viata de dezmat. „Sincer vorbind, cred ca ceea ce m-a deranjat cel mai tare la moartea lui”, scria Tolstoi, „a fost faptul ca m-a impiedicat sa particip la o sarbatoare de la Curte la care fusesem invitat.”

————————

   Transcriere din volumul de exceptie Viata secreta a marilor scriitori, de Robert Schnakenberg, disponibil la editura Art. Pe langa aspectul foarte aranjat al textului, grafica care insoteste relatarile „piperate” din viata mai putin cunoscuta a marilor scriitori este perfect potrivita, intr-o maniera aproape caricaturala. O lectura amuzanta, insa plina de detalii foarte interesante si comice din viata de zi cu zi a scriitorilor pe care-i regasim in toate bibliotecile lumii.

   Viata secreta a marilor scriitori cuprinde informatii picante si amuzante despre William Shakespeare, Lord Byron, Honoré de Balzac, Edgar Allan Poe, Charles Dickens, surorile Brontë, Henry David Thoreau, Lev Tolstoi, Emily Dickinson, Mark Twain, Oscar Wilde, Franz Kafka, Virginia Woolf si inca multi, multi, multi alti scriitori universali!

Discutii pe Facebook
Nemira
Continua sa citesti

Cafenea

Viata secreta a marilor scriitori: Henry David Thoreau

Publicat

pe

Thoreau viata secreta a marilor scriitori

Henry David Thoreau: 12 iulie 1817 – 6 mai 1862
Nationalitate: americana
Titluri reprezentative: O saptamana pe raurile Concord si Merrimack (1849), Nesupunerea civila (1849), Walden (1854)

Sunt un mistic, un trandescentalist, basca un filosof innascut.

   Cu mult timp inainte ca disidentii evrei din Uniunea Sovietica sa popularizeze acest termen, Henry David Thoreau avea sa devina primul refuznic1 al lumii. Intotdeauna refuza un lucru sau altul. Cu alte cuvinte:

   A refuzat sa plateasca o taxa de 5 dolari pentru a se elibera diploma de masterat a Facultatii de Litere de la Harvard. „Nu merita 5 dolari”, a bombanit. „Nu luati pielea de pe oaie!²„.

   Ajuns profesor la Concord Academy, a refuzat sa aplice pedepse corporale elevilor sai. Consiliul scolii l-a concediat pentru insubordonare, pretul platit fiind pierderea uneia dintre cele mai bune ocazii de a avea o cariera.

   In 1847 a devenit de asemenea celebru pentru refuzul de a-si plati impozitul in valoare de 1 dolar, ca forma de protest fata de implicarea Statelor Unite in Razboiul Mexican. Acest act de nesupunere l-a aruncat in inchisoare, de unde (dupa cum spune legenda) l-a dat afara pe protectorul lui, Ralph Waldo Emerson, care venise la puscarie pentru a-i plati cautiunea. „Henry, cum ai ajuns aici?” l-ar fi intrebat Emerson. „Waldo, tu cum de nu esti aici?” a fost raspunsul lui Thoreau. A doua zi dimineata, nu a mai fost nici Thoreau dupa gratii. O matusa i-a platit taxa si acesta si-a parasit celula, numai bine pentru o Sarbatoare a afinelor³.

   Thoreau si-a refuzat chiar si propriul nume, Botezat David Henry Thoreau, a insistat ca toata lumea sa-i spuna Henry David. Da, a fost cel mai incapatanat personaj din traditia literara a Statelor Unite.

   Un lucru insa nu i s-ar fi putut reprosa lui Thoreau: inconsecventa. S-a tinut de planul lui de viata, oricat de ciudat era, chiar si in excentricul Concord din Massachusetts-ul mijlocului de secol al XIX-lea. Printre placerile lui cele mai mari se numarau: trasul matei de coada, comunicarea cu natura, plimbarea cu barca pe rau si scrierile lungi, cu descrieri pline de digresiuni ale experientelor sale. Prietenii il vedeau ca pe un personaj bizar, dar cumva fermecator. Ralph Waldo Emerson practic l-a finantat toata viata lui de adult. Thoreau a fost garda de corp a sotiei lui Emerson si a copiilor acestuia, omul bun la toate si mascariciul de curte, facand expeditii cu copiii in padure, unde ii invata despre flora locala, fauna si cantecul pasarilor. Cand situatia financiara devenea disperata, se intorcea pur si simplu la munca in prospera fabrica de creioane a tatalui sau.

   Cartile lui Thoreau s-au vandut ingrozitor de prost de-a lungul vietii autorului, dar numele lui a devenit cunoscut dupa ce a murit de tuberculoza la 44 de ani. Poate cu exceptia lui Moby Dick de Herman Melville, Walden semnat de Thoreau este cea mai onorabila carte pe care in realitate n-a citit-o nimeni. Pe de alta parte, eseul Nesupunere civila a fost citit, ba chiar de oameni importanti. Gandhi, Tolstoi si Martin Luther King Jr., cu totii l-au citat ca sursa de inspiratie.

   Viata personala a lui Thoreau a avut suisuri si coborasuri. Nu s-a casatorit niciodata, desi s-a straduit din rasputeri sa-si gaseasca o nevasta. Fratele lui, pe care l-a iubit nespus, a murit de tetanos in 1841. In aprilie 1844, Thoreau impreuna cu un prieten au distrus din greseala mai bine de 120 de hectare din padurea care apartinea de Concord, cand focul lor de tabara s-a extins necontrolat. Sfaturile financiare ale lui Emerson l-au bagat pe Thoreau intr-o spirala a datoriilor din care i-a luat ani pana a reusit sa iasa, zdruncinand zdravan prietenia dintre cei doi. Dar chiar si asa, Thoreau si-a trait viata asa cum a vrut. A fost fericit ca nu a devenit „liderul inginerilor din America” cum isi dorea Emerson, preferand sa fie „capitan la o Sarbatoare a afinelor”. Si continua sa fie admirat pana in zilele noastre tocmai pentru aceasta incapatanare a lui de a ramane el insusi.

Henry cel urat

   Dupa cum spun sursele, Thoreau era un mare cuceritor. Dar puterea de atractie nu avea nimic de a face cu modul in care arata sau cu igiena personala. Craiul din Concord era fara doar si poate o aparitie dizgratioasa. Vecinul lui, Nathaniel Hawthorne, il descria ca fiind „urat ca dracu’, nasos, gura-casca, troglodit si cu apucaturi grosolane, desi curtenitoare, in armonie cu intreaga sa aparitie”. E adevarat ca Thoreau arareori isi facea baie sau se deranja sa-si aranjeze claia neingrijita de par, sau sa se schimbe de zdrentele de pe el. Era, de asemenea, binecunoscut pentru obiceiurile ingrozitoare de la masa. Oliver Wendell Holmes s-a plans adesea de obiceiul lui Thoreau de a manca doar cu mainile. Dar oamenii pareau dispusi sa treaca peste toate aceste apucaturi. „Uratenia lui e cumva una sincera si agreabila, si asta il prinde mult mai bine decat frumusetea”, isi incheia Hawthorne descrierea. Louisa May Alcott, care fusese indragostita de Thoreau, scria: „Dincolo de defecte, ochiul lui Dumnezeu a vazut trasaturile marete care aveau sa-i serveasca drept model pentru omul perfect.”

Henry David Thoreau Raftul cu ideiFiecare cu ciuperca lui

   Doar fiindca pentru acele vremuri Thoreau putea fi considerat un spirit liber, nu inseamna ca acesta nu era si putin puritan. Intr-o zi, in toamna lui 1856, in timp ce se plimba prin padure, a fost ingrozit sa descopere o ditamai ciuperca sub forma unui penis uman. „Poate fi impartita in trei parti: gland, corp si radacina – sau scrotul – pentru ca este reprezentarea fidela a unui falus”, scria in jurnalul lui. „Desi in multe privinte este atat de dezgustatoare, este totusi foarte sugestiva… Era o insulta pentru ochi, cat si pentru nas, palaria topindu-se foarte repede si contaminand totul in jur cu o mazga fetida, verzuie si semilichida. Intr-o ora sau doua planta imputise toata casa, incat nu mai putea fi suportata. Mi-a fost teama sa ma culc la mine in camera, acolo unde o tinusem, pana cand nu am aerisit bine. Mirosea a sobolan mort… Dumnezeule, la ce s-a gandit natura cand a creat asa ceva? Aproape ca s-a coborat la acelasi nivel cu cei care folosesc closetul…”

La reduceri

   Cand vine vorba de volum de vanzari, ei bine, sa zicem ca Thoreau nu era tocmai J.K. Rowling. Vazut in zilele noastre ca un clasic minor, marea lui realizare literara din 1849, O saptamana pe raurile Concord si Merrimack s-a vandut atat de prost incat copiii mergeau pana la el acasa ca sa-l vada pe „ciudatul… [care] a scris o carte din care nu s-a vandut vreodata un exemplar”. Asta e o exagerare, fireste, dar nu e departe de adevar. De fapt, editorul i-a scris lui Thoreau si l-a intrebat cum sa procedeze cu stivele de exemplare nevandute din biroul lui. Thoreau a luat un stoc de 706 exemplare, pe care le-a depozitat in pod, incercand sa le vanda oricui trecea pe la el in vizita. „Sunt posesorul unei biblioteci de aproape noua sute de volume”, i-a marturisit la un moment dat cuiva, „dintre care peste sapte sute sunt scrise de mine.”

La stafide inainte

   Daca va place painea cu stafide, ii puteti multumi lui Thoreau. El a inventat-o intr-o zi, cand se framanta aluatul pentru paine la Walden Pond. Se spune ca doamnele din Concord au fost uimite de marea lui inventie culinara.

Seful creioanelor

   Sa presari stafide in aluatul de paine a fost o joaca de copii in comparatie cu inventia lui Thoreau din domeniul pietei instrumentelor de scris. Creionaraia – daca ar exista un astfel de cuvant – era pentru Thoreau o mostenire genetica. Charles Dunbar, unchiul lui, a pus bazele afacerii de familie in 1821, dupa ce a dat peste un depozit de grafit in Bristol, New Hampshire. Tatal lui Thoreau, John, s-a alaturat in scurt timp afacerii si astfel au revolutionat fabricarea de creioane pentru care Societatea Agricola din Massachusetts avea sa-i ofere o diploma de merit. La o varsta destul de frageda, Henry David Thoreau promitea ca el isi va lasa amprenta in lumea fabricantilor de creioane. In 1838 va avea in sfarsit aceasta sansa. Dupa ce s-a dedicat in intregime afacerii cu creioane, curand avea sa dezvolte un model imbunatatit a carui calitate se ridica la standardele modelului fabricat in Germania. O noua moara de macinat grafitul a fost o alta inventie revolutionara a tanarului Thoreau. Daca s-ar fi deranjat sa patenteze aceste idei, ar fi avut sansa sa devina un om bogat.

   Celebritatea l-a facut sa se culce pe-o ureche, jurand sa nu mai faca un creion in viata lui. „Pentru ce-as mai face asta?” le-a spus prietenilor. „Doar n-am sa fac acelasi lucru de doua ori.” Dar, precum cantecul unei sirene, piata creioanelor l-a ispitit din nou; coplesit de datorii, in 1843 a revenit in fabrica plin de forte proaspete. S-a lasat complet absorbit de munca lui, marturisindu-i chiar lui Ralph Waldo Emerson ca visase o noapte intreaga numai masini de facut creioane. Iar roadele muncii nu au intarziat sa apara, pentru ca Thoreau avea sa dezvolte ceea ce compania promova ca fiind „un creion cu totul deosebit, conceput special pentru artisti si cunoscatori”; era mai dur, mai intunecat si mai rezistent decat celelalte creioane aflate pe piata la vremea respectiva. In scurt timp, profesorii de desen insistau ca studentii sa foloseasca numai creioanele fabricate de Thoreau. Numai competitia aflata in dezvoltare, provocata in parte de inovatiile lui Thoreau, a impiedicat afacerea familiei sa domine industria de creioane din America.

Henry David cel Rosu?

   In 1954, cand Panica Rosie4 era in apogeu, blândul singuratic din Concord a devenit, desi pare greu de crezut, o victima a isteriei anticomuniste. Serviciile secrete americane au ordonat ca toate exemplarele din Walden sa fie scoase din bibliotecile ambasadelor americane din intreaga lume. Se spunea despre carte ca ar fi „profund socialista”.

Bâzdâganie

   Thoreau se considera intai de toate un naturalist, asa ca probabil ar fi cat se poate de incantat sa afle ca exista o insecta care ii poarta numele. Entomologul A.A. Girault a denumit o specie de viespe Thoreauia, in onoarea lui.

 

————————

Joc de cuvinte. „Refuznic” are dublu sens: 1. Cetatean sovietic, cu precadere evreu, careia i s-a refuzat dreptul de a emigra din Uniunea Sovietica; 2. Persoana care refuza sa se supuna anumitor legi sau ordine, in special ca actiune de protest.
Aluzie la traditia de a confectiona diplomele din piele subtire de oaie;
Thoreau aminteste acest episod in Civil Disobedience si in Walden, invocand in ambele ocazii afinele. Intr-un elogiu adus lui Thoreau dupa moarte, Emerson avea sa scrie: „he was the captain of a huckleberry-party”;
4 Sintagma „Panica Rosie” denumeste doua perioade dinstincte din istoria Statelor Unite, caracterizate de un anticomunism puternic: prima perioada cuprinsa intre 1917 – 1920 si cea de-a doua de la sfarsitul anilor ’50 pana in anii ’60.

   Transcriere din volumul de exceptie Viata secreta a marilor scriitori, de Robert Schnakenberg, disponibil la editura Art. Pe langa aspectul foarte aranjat al textului, grafica care insoteste relatarile „piperate” din viata mai putin cunoscuta a marilor scriitori este perfect potrivita, intr-o maniera aproape caricaturala. O lectura amuzanta, insa plina de detalii foarte interesante si comice din viata de zi cu zi a scriitorilor pe care-i regasim in toate bibliotecile lumii.

   Viata secreta a marilor scriitori cuprinde informatii picante si amuzante despre William Shakespeare, Lord Byron, Honoré de Balzac, Edgar Allan Poe, Charles Dickens, surorile Brontë, Henry David Thoreau, Lev Tolstoi, Emily Dickinson, Mark Twain, Oscar Wilde, Franz Kafka, Virginia Woolf si inca multi, multi, multi alti scriitori universali!

Discutii pe Facebook
libhumanitas.ro
Continua sa citesti

Cafenea

Gheisele japoneze neintelese: artistele pe care vestul le-a confundat cu prostituatele

Publicat

pe

Gheisele japoneze - cultura japoneza - Raftul cu idei

   O incursiune in lumea misterioasa si neinteleasa a gheiselor japoneze, artisti respectati, muzicieni, dansatori si poeti, pe care vestul i-a confundat cu prostituatele dupa ocupatia americana a Japoniei, dupa cel de-al doilea razboi mondial.

   „Vrem fete gisha!”

   In 1945, un astfel de racnet umplea aerul noptilor in Japonia ocupata de americani, nascut din gurile soldatilor americani beti crita, ce duhneau a sake si stalceau cuvinte japoneze.

   Ceea ce acesti barbati cunosteau drept gheise nu erau altceva decat prostituate. Din momentele in care primii americani au aterizat in Japonia, femeile care isi vindeau trupul soldatilor se autointitulau „gheise” (pronuntat gresit de americani „gisha”). Dupa ani de razboi, oamenii cautau cu disperare de lucru orice ar fi adus bani. Si daca o femeie era dispusa sa-si ofere trupul, soldatii americani erau dispusi sa-si ofere banii.

   Desigur, soldatii americani nu aveau nici cea mai mica idee despre ce era cu adevarat o gheisa. Nu stiau ca prostituatele cu fetele vopsite in alb nu aveau nimic de-a face cu traditia japoneza seculara a mandrelor artiste si interprete japoneze care erau adevaratele gheise.

   Si-atat prostituatele cat si clientii acestora nu aveau nici o idee ca, prin exploatarea acestei traditii, o vor si distruge, totodata. Insa adevarata istorie a gheiselor in Japonia este mult mai bogata si mai complexa decat ar fi realizat oricine dintre cei care au exploatat-o.

Despre gheisele japoneze

O gheisa ajuta la aranjarea elaborata a parului altei femei. Gheisele si maiko adesea dormeau cu gatul sprijinit pe suporti mici in loc de perne, pentru a se asigura ca nu isi strica coafura in timpul somnului. Circa 1900-1940 | sursa foto: Biblioteca Publica din New York

Originea gheisei

   „Fictiunea a servit pentru a propaga ideea … ca [gheisele] isi petrec noptile cu clientii lor”, s-a plans o data fosta gheisa Iwasaki Mineko. „Odata ce o idee ca aceasta este plantata in cultura generala, capata o viata proprie.”

   In ciuda felului in care oamenii privesc acum termenul, gheisa nu inseamna „prostituata”; inseamna „artist”. Cand primele gheisa moderne au aparut in orasele mari ale Japoniei in secolul 17, acestea nu-si vindeau trupul pentru sex. Gheisele erau interpreti – si barbati!

   Acesti barbati erau dansatori, cantareti si muzicieni. Erau interpreti, insa nu cu totul separati de lucratorii din industria sexului. Barbatii gheisa isi stabileau un chiosc in bordeluri si intretineau clientii care isi asteptau randul la cele mai scumpe curtezane (oiran).

   Pe la inceputul secolului 19, femeile au inceput sa preia rolul gheisei masculine si – bineinteles – nici acestea nu se culcau cu clientii lor. Treaba lor era sa intretina barbatii care asteptau intalnirea cu oiranele. Daca se culcau cu clientii lor, ar fi luat, practic, din clientela propriului angajator. Asadar, aceste femei nu numai ca nu au ales sa se prostitueze, ci le era chiar interzis sa faca asta.

   Ca sa fim corecti, unele gheise (precum si unele femei care isi spuneau asa, indiferent daca era adevarat sau nu) si-au oferit trupul pentru sex, oricum, iar delimitarea dintre artiste si prostituate era neclara, cateodata. Cu toate acestea, rolul gheisei asa cum a fost conceput original si practicat la scara larga avea de a face in principal cu artele si spectacolul, nu cu sexul.

gheisele japoneze neintelese

Cateva gheise dansând. Circa 1914-1918 | sursa foto: Wikimedia Commons

Viata unui artist

   Antrenamentul unei gheise incepea inca de la varsta de sase ani. Aceasta avea sa petreaca cinci ani sau mai mult pregatindu-se – cu cheltuieli deloc mici – intr-o casa de antrenament (okiya), stabiliment care ii oferea o camera, mancare si aprovizionare cu toate cele necesare. Pentru a-si plati datoriile rezultante, tanara gheisa putea chiar sa lucreze pentru acea casa de antrenament, pentru o buna parte din viata.

   Aceste „eleve” erau numite maiko si aveau sa petreaca ani in care invatau cum sa cante la diverse instrumente, precum koto sau shamisen. Maiko invatau dansuri complexe, in care cele mai mici gesturi erau incarcate cu simbolistica profunda. Si mai presus de toate, invatau cum sa lumineze o incapere, asa cum i-a spus un profesor unei maiko: „O gheisa este ca soarele. Cand aceasta paseste intr-o camera, camera devine mai stralucitoare.”

   In continuare, aceste femei aveau sa reprezinte culminarea feminitatii. Invatau sa paseasca cu cea mai rafinata eleganta, imbracate in kimono si in echilibru perfect pe incaltaminte cu platforma. Aveau sa invete cum sa incante barbatii prin evocarea unui aer misterios si fascinant. Si maiko aveau sa invete sa scrie poezii si cantece superbe, pline de melancolie.

   Toate fiind spuse, antrenamentul acestora dura ani buni, fara sa se termine vreodata cu adevarat. Chiar si atunci cand o femeie trecea complet prin procesul de invatare si se apropia de anii batranetii, se astepta de la ea sa petreaca ore in activitati care tin de arta sau de muzica.

Gheisele - Raftul cu idei - cultura japoneza

Un grup de maiko, ucenicele gheiselor. Circa 1900-1940 | sursa foto: Biblioteca Publica din New York

Primele „fete gisha”

   Totusi, lumea artistica a gheiselor nu a stat separata de prostitutie pentru totdeauna. Curtezanele in cele din urma au inceput sa copieze elemente de la gheise, precum stilul vestimentar, manierele, abilitatile de conversare si – intr-un final – machiajul specific.

   Aceasta s-a intamplat in mare parte din cauza atractiei pe care o resimteau barbatii in preajma gheiselor, atractie care rivaliza cu cea pentru curtezane. Gheisele erau artisti, adevarat, insa aveau de asemenea abilitatea de a stimula imaginatia barbatilor cu tentatia unei femei pe care acestia din urma stiau ca nu pot sa o aiba.

   Unele prostituate, asadar, au inceput sa se imbrace precum gheisele, au inceput sa le cante clientilor, in nadejdea de a le oferi acestora o versiune mai accesibila a ceea ce erau barbatii obisnuiti sa aprecieze in palatele placerii scumpe ale marilor orase, unde lucrau si gheise.

   Pentru gheisele originale, aceste prostituate care au copiat stilul lor erau o jignire. „Eram acolo sa intretinem si niciodata nu ne-am vandut pe noi insine, trupurile noastre, pentru bani,” spune Iwasaki Mineko. „Acesta nu era scopul pentru care existam; acesta [sexul pe bani] era scopul femeilor care ne-au copiat.”

Oiran: curtezane japoneze

Doua oiran, curtezanele aristocrate la care aveau acees barbatii dupa ce erau intretinuti de gheise. 1917 | sursa foto: Wikimedia Commons

Ocupatia americana din Japonia

   Cand soldatii americani au inaintat pe teritoriul japonez, in urma infrangerii Japoniei in cel de-al doilea razboi mondial, sensul cuvantului „gheisa” s-a schimbat pentru totdeauna. Protituatele care imitau ghisele au inceput sa vaneze soldatii, imbracate in costume elaborate, de gheisa, fara sa ofere mai mult decat placere sexuala.

   Pentru soldatii insingurati, la mai mult de 8.000 de kilometri de casa, ispita unui trup cald cu care sa imparta patul era cu siguranta una greu de refuzat. Soldatii americani vizitau aceste „fete gisha” in grupuri. Mai mult de 80 de procente din fortele de ocupatie din Japonia au luat o amanta, intr-un fel sau altul, si multe dintre acestea erau inchiriate cu ora.

   Sute de mii de femei japoneze faceau bani culcandu-se cu barbati americani, multe dintre acestea erijandu-se in gheise, ca un mijloc de ademenire. Curand, pentru lumea vestica, cuvantul „gheisa” avea sa fie sinonim cu „prostituata”.

O efigie a unui trecut ce moare

   „Lumea gheiselor”, spune Iwasaki Mineko, „este o societate foarte separata, imbracata in mister. Miturile care au fost create de profani si de straini despre mediul si stilul de viata al universului gheiselor au fost lasate sa ia amploare fara a fi verificate, corectate sau tinute sub control.”

   Gheisele s-au mandrit intotdeauna cu tinerea in viata a misterului. Nu au luat atitudine si nici nu au organizat proteste de amploare atunci cand perceptia despre profesia lor a ajuns de la cea de artiste si inteprete la cea de prostituate. O declaratie indrazneata de protest ar fi fost lipsita de demnitate, pentru ele. Asa ca majoritatea gheiselor au asistat tacit cum lumea lor dispare.

   Si astazi exista gheise veritabile – insa un numar foarte mic. Totalul estimat in Japonia a scazut de la 80.000 de gheise la doar cateva mii, in decursul secolului 20. Dar pentru putinele gheise ramase, profesia acestora s-a reintors la puritatea relativa pre-razboi si nu are nimic de-a face cu prostitutia. Ceainarii moderne conduse de gheise sunt acum locatii de distractie, de socializare si de delectare artistica. Dar si acestea, cateva, cate sunt, dispar. „Artele traditionale si cultura costa foarte multi bani pentru a fi mentinute,” declara in 2017 o gheisa care facea eforturi sa-si mentina afacerea in viata. Astazi, multe dintre afaceri sunt abia profitabile. Insa cele care raman active continua multumita femeilor care au o pasiune reala pentru aceasta ocupatie. „Apuc sa port un kimono, sa-mi practic dansul”, explica o gheisa moderna, intrebata de ce se agata de o traditie care sta sa moara. „Mai presus de toate”, spune aceasta, „am sansa sa traiesc in aceasta lume a frumusetii.”


Pentru mai multe detalii despre lumea gheiselor, astazi, va invit sa vizionati acest video de la National Geographic:

 

 

 

Discutii pe Facebook
Libris.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

septembrie, 2018

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Trending

X