);
COnecteaza-te cu noi

Filozofie

OMUL – o problema fundamentala

Publicat

pe

Omul - filozofie

   Immanuel Kant spunea ca intreg domeniul filozofiei se poate reduce la patru intrebari:

1. Ce pot sa stiu?
2. Ce trebuie sa fac?
3. Ce pot sa sper?
4. Ce este omul?

   Blaise Pascal – „Maretia omului”

   Pascal alcatuieste „portretul acestei fiinte” a naturii, care este omul, dintr-un nume mare de trasaturi contradictorii

   Astfel, la inceput, el defineste omul semnaland atat trasaturi pozitive, cat si negative, trasaturi ce se atribuie omului atat ca fiinta marcata de contradictii, cat si ca fiinta capabila sa se ridice la rangul de „judecator al tuturor lucrurilor”.

   De fapt, Pascal ajunge la concluzia ca omul nu se poate defini, ca este „un monstru de neinteles”.

   Pascal evidentiaza constiinta de sine a omului, trasatura care demonstreaza maretia sa, faptul ca fiinta umana este singura fiinta din universul cunoscut de noi care isi da seama de fragilitatea si de finitudinea existentei sale.

   In ultimul fragment, Pascal, folosind o frumoasa metafora, compara omul cu o trestie, care poate ca este cea mai „slaba” din natura, dar este „o trestie cugetatoare”. Omul este fiinta cugetatoare, capabila sa reflecteze asupra universului, univers ce nu este capabil sa-l distruga pe om.

   Conceptia filozofica a lui Pascal incearca sa dea un raspuns la marile intrebari ale timpului: Ce este omul? Cum poate fi ameliorata conditia omului?

   Specific in conceptia lui Pascal este faptul ca el se afla printre primii ganditori care impun afectivitatea ca dimensiune valorica in gandirea filozofica, impunand o „logica a inimii”. Se intemeiaza, astfel, o epica a valorilor.

Discutii pe Facebook
Litera.ro

Iubitor de arta si bun-simt, dispus intotdeauna la flirt cu Social Media, Advertising, Copywriting, Jurnalism si Fotografie. Entuziast Wordpress si SEO, dar cu limita, jurnalist pensionat inainte de termen din pricina dezgustului politic.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Cafenea

Mitul lui Sisif. Albert Camus si o lectie in absurditate.

Publicat

pe

Imagine articol: Detaliu din "Pedepsirea lui Sisif" (1548 - 1549) de Titian. Sursa: Domeniul public

   Legenda lui Sisif incepe cu un om care, daca e sa-i dam crezare lui Homer, era unul dintre cei mai intelepti si mai prudenti dintre muritori. Cu toate acestea, Sisif va pierde favoarea zeilor Greciei antice. Acesta va fi luat in infern si obligat sa indure una dintre cele mai inutile si chinuitoare pedepse din mitologia antica.

   In fiecare zi, Sisif avea sa urce un bulgare urias de piatra pe un munte, intr-un efort grozav. Cand ajunge in varful muntelui, bulgarele se va pravali la vale in cateva momente. Iar Sisif este condamnat sa treaca prin acest supliciu pentru totdeauna, sa execute aceasta sarcina inutila si obositoare pana la sfarsitul timpurilor.

Mitul lui Sisif Camus mitologie filosofie

„Sisif” de Antonio Zanchi | Domeniu public

Cum i-a mâniat Sisif pe zei?

   Ce-a facut Sisif sa-i supere pe zei? Exista cateva versiuni. Versiunea pe care o prefera Albert Camus in eseul sau Mitul lui Sisif, povesteste despre Sisif care, apropriindu-se de  moarte, testeaza devotamentul sotiei sale.

   Potrivit povestii, Sisif ii cere sotiei sale ca, dupa moartea lui, sa-i arunce trupul neinhumat in piata orasului. Cand Sisif moare si se trezeste in infern, afla ca sotia sa a facut lucrurile intocmai. Sisif se maniaza pe sotia sa, pentru ca aceasta a ales sa-l asculte cu strictete, in loc sa aleaga sa-i onoreze memoria si demnitatea. Sisif se supara nespus si-i cere lui Hades sa-l lase sa se intoarca in lumea celor vii, pentru a-si mustra sotia.

   Se pare ca, de  fapt, eroul tragic in aceasta poveste este sotia lui Sisif, care, desi a respectat dorinta sotului cu strictete, se va confrunta rapid cu un Sisif reinviat care-o cearta tocmai pentru ca a fost ascultatoare. O aparenta absurditate.

   Inapoi printre muritori, Sisif decide rapid ca nu mai doreste sa se intoarca in infern. Acesta invata sa iubeasca copacii, oceanele racoritoare, senzatia pietrelor incinse sub talpile sale… Sisif doreste sa ramana si astfel il tradeaza pe Hades, refuzand sa se intoarca. Sisif este capturat rapid de catre Hermes si readus in lumea de apoi, unde-l asteapta pedeapsa bolovanului urias.

(In alte versiuni, Sisif o sfatueste pe sotia sa sa nu aduca jertfe si ofrande zeilor, in memoria numelui sau, astfel incat sa-i manieze pe acestia, care asteptau ofrande – si sa-i permita reintoarcerea printre muritori, ca sa indrepte lucrurile. Suparati ca nu primesc jertfele care li se cuveneau, Hades si Persefona sunt de acord sa-l elibereze temporar pe Sisif din Infern).

Mitul lui Sisif Albert Camus filosofie mitologie Raftul cu idei

Persefona supraveghindu-l pe Sisif in Lumea de Apoi. Amfora c. 530 i.Hr. Staatiiche Antikensammlungen | Domeniul public

In Absurd

   Este usor de intuit cum autorul si filosoful algerian Albert Camus avea sa gaseasca inspiratie pentru filosofia sa despre Absurd in mitul lui Sisif. In Mitul lui Sisif – primul sau eseu publicat in 1942 – Camus foloseste mitul ca piatra de temelie pe care avea sa-si construiasca scoala sa unica de gandire existentialista, cunoscuta ca Absurdism.

   Scoala absurdului ne invata ca fiintele umane se afla intr-o continua si nesfarsita misiune de a afla scopul si satisfactia in viata. Aceasta cautare chinuitoare a scopului in viata este in conflict direct cu zadarnicia aparenta a universului. Lupta pentru a gasi un sens intr-un univers caruia-i lipseste orice sens se afla in inima conditiei umane, o conditie care ne tortureaza cu atat mai mult cu cat incercam sa i ne opunem.

Mitul lui Sisif Albert Camus filosofie mitologie Raftul cu idei

Albert Camus | CC BY SA 4.0

   Camus scrie ca el nu este atat de interesat in observarea absurdului, pe cat este interesat de consecintele constientizarii acestuia. Camus spune ca putem ori sa ignoram absurdul si sa continuam sa cautam un sens, in van, ori sa respingem absurdul si sa ne rasculam impotriva zadarniciei universului. In cuvintele sale…

„Nu exista destin care sa nu poata fi depasit prin dispret.” – Albert Camus (mitul lui Sisif)

   In ciuda aparentelor, Mitul lui Sisif nu este despre cugetarile unui nebun pornit catre autodistrugere. Este mai degraba un manual pentru fericire. Camus ne lasa sa stim ca, pe cand bolovanul se rostogoleste inapoi la vale, Sisif trebuie sa coboare si el pentru a repeta pedeapsa. In aceste momente Sisif reflecta la pedeapsa sa, in mare parte precum fiintele umane trebuie sa devina constiente de situatia neplacuta a absurdului vietii. Si in acest moment de introspectie suntem cei mai fericiti.

Mitul lui Sisif Albert Camus filosofie mitologie Raftul cu idei

„Sisif” (1920) de Franz Stuck | Domeniul public

   Prin acceptarea absurdului putem, in aceeasi masura, sa acceptam si ca viata este inutila, fara sens, fara un scop determinat. Astfel, suntem capabili sa o traim pe deplin.

   Vietile noastre devin o revolta constanta impotriva zadarniciei universului si putem trai, in sfarsit, eliberati. In acelasi timp, universul este redus la tacere. Zeii care vor sa ne controleze vor inceta sa mai existe. Vietile noastre devin vietile noastre, nu supuse unui destin, nu supuse unei dictaturi a vreunei forte exterioare.

Ce ne poate arata Sisif

   Legenda lui Sisif poate parea tragica. Un om care este condamnat sa se chinuie pentru eternitate, fara sa infaptuiasca ceva de valoare. Filosoful Albert Camus ne spune ca vietile noastre, la fel ca si cea a lui Sisif, sunt lipsite de scop si de sens. Chinul nostru de a gasi un scop care nu exista se afla la radacina disperarii umane.

  Numai atunci cand acceptam absurditatea vietii si cand ne vom opune lipsei de sens a universului ne vom gasi libertatea. Viata este traita mai intens daca nu are un scop. Devenim capitanii propriilor corabii, autori ai propriilor povesti. Si numai in momentele cele mai fragile si cele mai nesigure putem cu adevarat spune ca „Totul este bine”…

surse: [1], [2]. [3]

Discutii pe Facebook
Libris.ro
Continua sa citesti

Cafenea

Termenii unei ecuatii: UNIVERSAL – UNIVERSALITATE

Publicat

pe

   Problema universalului a constituit una din preocuparile statornice ale cugetarii omenesti. Mereu reluata si discutata, chiar aprig disputata, privita din cele mai diverse unghiuri de vedere, deosebirea scindandu-se in pozitii antinomice, problema universalului nu-i putea lasa indiferenti pe nici unul dintre ganditori – fie ei filosofi, oameni de stiinta, esteticieni, oameni politici sau de arta – intrucat viza o chestiune fundamentala nu numai a teoriei stiintei, logicii sau a artei, ci si a existentei. „Dialectica universalului, particularului si singularului se reveleaza ca o structura fundamentala a lui esse” – scrie, pe buna dreptate, Athanase Joja in ale sale Studii de logica

   Celebra cearta a universaliilor purtata de-a lungul intregului ev de mijloc concentra in ea, ca intr-un focar, lupta dintre doua conceptii despre lume iremediabil opuse. Disputa medievala nu era, in fond, decat o forma esopica prin care puteau sa tranpara punctele de vedere ale unei conceptii filosofice materialiste in conditiile istorice date ale dominatiei religiei si teologiei. „Realistii” si „nominalistii” nu au aparut ex nihilo, nu sunt o aparitie spontanee, nu marcheaza un inceput. Inceputurile, confuze si rudimentare, sunt depistabile in vechile mituri si cosmogonii, conturandu-se treptat si din ce in ce mai net in formele cristalizate ale filosofiei si stiintei.

   Aspiratia spre universal e legata de insasi tentativa explicarii, intr-o forma sau alta, a lumii. Incercarea de a gasi ceva ce e comun, constant si repetabil in multitudinea si diversitatea fascinanta a lucrurilor. Cu alte cuvinte, incercarea de a descoperi Legea – raport intre unu si multiplu – reprezenta, in fond, miezul atitudinii explicative a omului aflat in raport cu lumea inconjuratoare. Incercand sa explice multiplicitatea lumii printr-un unic element al ei, milesienii erau preocupati de universal. Aceasta preocupare e prezenta in intreaga gandire presocratica, chiar daca numai prin Socrate devine o problema constanta si fundamentala a reflexiei fiziologice. „In filosofia lui Heraclit, necesitatea, chreon, se reveleaza ca ratiune, logos, desi toate lucrurile devin conforme cu aceasta ratiune, cu acest cuvant, cu aceasta gandire obiectiva, ontica. Cuvantul, gandul, structura si ratiunea universului, a fiintelor logosului ontic se lasau interpretate natural de ratiunea ontologica. Astfel, ratiunea ontica – structura, organizare functionala a lucrurilor – devine ontologica, organizare functionala a conceptelor, care are calitatea de a sesiza lucrurile, pragmata, sub specie universalitatis” (Ath. Joja, Studii de logica, vol. II, p. 131)

   Aceste raporturi existente intre General – Particular – Singular, intuite de presocratici ca logos ontic si ontologic, au primit, de-a lungul timpului, diverse interpretari.

aristotel

Aristotel

   Prin desprinderea ideilor de lumea sensibila si inteligibila si asezarea lor intr-o zona ontica a absolutului, aspatiala si atemporala, existand in sine si prin sine, miturile platoniciene au deschis calea inselatoare a explicatiei idealiste a universalului. Aristotel il va combate si o va face cu succes. „Ceea ce stagiristul reproseaza cu asprime dascalului sau este mereu transcendenta ideilor si a numerelor ideale, paralele cu lucrurile sensibile. Transcendentei platonice a universalului (idei si idei-numere), Aristotel ii opune imanenta universalului. Universalului substantializat si separat prin ecteza, prin ex-positio, prin pozitia universalului in afara (ex) lucrurilor sensibile: <<Este evident ca tot ceea ce este universal este in lucruri.>>” (Ath. Joja, ibid, p, 357).

   Aristotel insusi nu va reusi sa elucideze esenta dialectica a raportului G. – P. – S. Evidentiind acest lucru, Lenin, intr-o formulare succinta dar fundamentala pentru rezolvarea stiintifica a problemei, scrie: „Generalul nu exista decat in particular, prin particular. Orice particular este (intr-un fel sau altul) general. Orice general este o particica (sau o latura sau esenta) a particularului. Orice general nu inglobeaza decat aproximativ toate obiectele particulare.” (Caiete filozofice, p. 323).

* * *

   Problema universalului, cum e si firesc, nu e straina nici de preocuparile si aspiratiile artei. Atingerea universalului, privita si din perspectiva artei, pare a fi, in primul rand, o problema gnoseologica, sau, altfel spus, ea apare cu iminenta in cadrul raportului dintre arta si realitatea pe care o investigheaza cu mijloacele sale specifice. Si cum „obiectul” si scopul artei este omul, cunoasterea esentei acestuia, revelarea demnitatii sale ontologice ca fiinta rationala si sociala se confunda cu insasi tentativa ridicarii artei spre surprinderea universalului uman.

Karl Marx

Karl Marx

   Acest universal poate fi insa confundat cu eidosul de tip platonician, existent in sine si prin sine, absolut si transcendent, anterior si determinant al existentei particulare umane? Daca ar exista un astfel de universal, arta si-ar pierde orice legatura cu viata reala umana. Iar daca ar incerca totusi sa o mentina, ar face-o in mod inutil, caci „participarea” ei la Idee ar trebui sa fie singura ei modalitate si ratiune de a fi. Or, o asemenea arta n-ar putea exista, nu numai pentru ca s-ar usca iremediabil intr-un conceptualism abstract, rupt de orice seva a vietii si sensibilitatii – ceea ce ar fi contrar naturii artei insasi – ci si fiindca ar fi lipsita de obiect: nu exista a priori ideea de om, transcendenta omului, ci exista numai oameni, fiinte vii in care palpita un univers intreg; ideea noastra despre ei se constituie, a posteriori, generalul existand „numai in si prin particular”. La om, esenta nu precede existenta, ci invers. Afirmand mai recent acest lucru, existentialismul nu face decat sa repete o teza a carei afirmare a fost facuta cu mult timp inainte si pe care marxismul a demonstrat-o cu stralucire. Inca din celebrele sale teze asupra lui Feuerbach, Marx aratase ca esenta umana nu este o abstractie, ca oamenii insisi nu sunt fiinte abstracte, ci fiinte care traiesc in conditii istorice si sociale determinate, ca esenta lor umana si-o dobandesc in cadrul si in ansamblul relatiilor lor sociale. Omul este, simultan, un produs al conditiilor, al mediului natural si social si totodata, al conditiilor pe care, la randul lui, omul, prin activitatea sa, le fasoneaza, le transforma. In acest complicat proces dialectic, in raporturile individului cu societatea, al transformarii realitatii sociale si implicit al transformarii in sine, in acesta desfasurare si insertie permanenta a necesitatii obiective si a libertatii umane, omul isi dobandeste propria-si esenta. Iata de ce tentativa funciara a artei de a imbratisa universalul nu este posibila decat prin sondarea cat mai adanca a realului concret, a fiintei umane ca existenta in „carne si oase” in ansamblul raporturilor social-istorice. A te ridica la inaltimea universalului inseamna, asadar, a cobori cat mai in adancuri, caci esenta umana nu e transcendenta, ci imanenta omului si istoriei sale.

 

Noapte instelata -Van Gogh

Noapte instelata – Vincent Van Gogh

 

 

   Consecintele metodologice si practice ale unei atari concluzii teoretice sunt deosebite. Rezulta de aici cu claritate faptul ca artistul care tinde spre universal cautandu-l aiurea, ca pe o himera care pluteste deasupra istoriei si societatii, savarseste o prima mare eroare. De asemeanea, sansa artistului de a surprinde universalul se afla langa el, aici si acum, in zona vietii omenesti din care face si el parte si nu intr-o zare indepartata. Se autoiluzioneaza si rataceste atunci cand, cu mentalitate si complexe provinciale, considera ca arta sa poate deveni mare, prin pastista, prin transplantarea unor „modele” artistice, idei si preocupari din alte zone, exotice, asupra unor realitati umane si sociale cu care primele nu au nici o legatura. Pentru a putea spune ceva nou si original lumii, pentru a putea aduce o contributie proprie la cunoasterea si atingerea universalului, creatorul de arta trebuie sa tina seama de faptul ca el n-o poate face decat dand expresie artistica lumii care-i este cea mai proprie si mai apropiata, din care el insusi face parte, al carui produs si modelare este. Pornind numai de pe solul fertil al proriei sale vieti, al poporului si societatii din care face parte, al matricei sale spirituale si stilistice, de la specificul national constituit de-a lungul timpului si generatiilor care s-au succedat, artistului i se deschide sansa unica de a intra in universal prin propria sa poarta. Atingand universalul se poate implini astfel si dorinta sa de universalitate. Caci cei doi termeni nu sunt identici. Primul il conditioneaza pe cel de-al doilea, dar nu conduce cu necesitate la el. Caci arta nu este numai cunoastere, ci si creativitate si – din aceasta cauza – atingerea universalului nu duce spontan si la universalitate. Realizarea acesteia din urma e in functie si de talentul autorului, de virtutile sale de creativitate ca si de numerosi alti factori extra-estetici care concura la dobandirea notorietatii. Oricum, universalitatea adevarata trece cu necesitate prin universal si nu prin ocolirea acestuia. Universalitatea, spunea cu indreptatire G, Calinescu, „fiind un punct cosmic al unei verticale pe pamant, iar nu o abstractie, orice poet universal este ipso facto un poet national. Homer era grec, Dante florentin, Shakespeare englez; extirpati din opera lor ce e concret etnic, sublimele ingustimi daca vreti, si totul ramame inert si fara puls. Universalitatea este o inima individuala, puternica si sonora, ale carei batai istorice se aud pe orice punct al globului, precum si-n viitor”.

Discutii pe Facebook
Nemira
Continua sa citesti

Interviuri

Emil Cioran si Petre Tutea în „Exercitiu de admiratie” (fragment)

Publicat

pe

Emil Cioran ?i Petre ?u?ea în „Exercitiu de admiratie”

   „Exerciţiu de admiraţie” este dovada că relaţia dintre Emil Cioran si Petre Tutea a fost de tip complementar, dar nu prin întăriri reciproce, ci prin contraziceri. E un indivualist, spune Tutea. Îl cearta pentru departarea de Dumnezeu, însa, daca s-ar reîntâlni cu el „as fi asa de emotionat ca mi-ar pieri glasul. Mi-e un dor absolut de el”. Pentru Cioran, „misticul” Tutea este „singurul spirit genial care mi-a fost dat sa-l întâlnesc în viata mea”.

   Liiceanu intra pentru prima oara cu o camera de filmat în mansarda de pe Rue de L’Odeon, numărul 21, „în viata celui care a scris povestea otravita a vietii noastre”. El ne poarta, împreuna cu Cioran, pe strazile unde a citit, unde si-a baut cafeaua sau unde discuta cu Sartre. Deschiderea scriitorului, odata vazut ca „cel mai clandestin filosof” de „Le Figaro Magazine”, ne da senzatia ca avem în fata ochilor jurnalul intim al lui Cioran. Iar asta da valoare demersului documentar. În 1993 aceasta e confirmata si de premiile de la Uniunea Cineastilor (marele premiu, dar si premiul pentru montaj) si de la APTR (pentru imagine film documentar realizat pe pelicula si pentru montaj).

 

   Fragment din documentarul „Exercitiu de admiratie” realizat de Gabriel Liiceanu. Întreg materialul îl gasiti pe TVR+, aici.

Discutii pe Facebook
books-express.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

decembrie, 2018

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X