);
COnecteaza-te cu noi

Recenzii

Mostenirea de Lucia Verona, cu Olga Delia Mateescu – Deschidere stagiune Teatrul Coquette

Publicat

pe

Mostenirea de Lucia Verona, cu Olga Delia Mateescu - Deschidere stagiune Teatrul Coquette

Mostenirea de Lucia Verona, cu Olga Delia Mateescu – Deschidere stagiune Teatrul Coquette

   Unul dintre motivele care ma fac sa iubesc sincer toamna este ca pulsul artistic al oraselor se accelereaza: se redeschide stagiunea de teatru, incep festivaluri, avem parte de premiere, lansari si tot felul de evenimente culturale.

   Teatrul Coquette a deschis stagiunea cu o premiera: Mostenirea, cu Olga Delia Mateescu, piesa scrisa de Lucia Verona, in regia lui Ingrid Bonta si scenografia lui Daniel Divrician.

   Olga Delia Mateescu ne ofera cu generozitate un cadou actoricesc, un one woman show de zile mari. Este o lectie de profesionalism si daruire artistica.

   Intr-o camera pariziana, o femeie isi marturiseste povestea de viata in fata unei camere de luat vederi. O marturisire-spovedanie sau o marturisire din nevoia de a avea public, sau a senzatiei (date de prezenta aparatului de filmat) ca ai public.

   Dorina, fosta actrita, se prezinta drept… Mirela. Nu, nu si-a schimbat doar numele, ci intreaga identitate, jucand zi de zi rolul Mirelei. Mirela este sora ei, despre care aflam ca a murit in timpul unei calatorii facute de cele doua surori in Martinica. In acel moment Dorina, profitand de asemanarea lor fizica, decide sa faca schimb de identitati. Astfel, in mod oficial, Dorina este decedata, iar sora ei, Mirela, isi continua viata la Paris.

Mostenirea de Lucia Verona, cu Olga Delia Mateescu - Deschidere stagiune Teatrul Coquette

Olga Delia Mateescu in Mostenirea de Lucia Verona, Teatrul Coquette I Foto: Marcel State

   Pe parcursul spectacolului, Dorina ne dezvaluie detalii din copilaria celor doua surori, parcursul vietii, dar si al relatiei dintre ele: invidii, secrete, tragedii, adulteruri, asemanari, diferente si uzurpare. Olga Delia Mateescu le retraieste pe toate prin obiectivul camerei si sub ochii spectatorilor, cu forta, sensibilitate si umor (uneori negru), intr-un crescendo trepidant, provocand in tine intrebari, reactii, transformandu-te din spectator in martor al unor destine, prieten caruia i se confeseaza, detectiv ce incearca sa puna cap la cap informatiile dezvaluite treptat si, in cele din urma, chiar judecator.

   Este remarcabila “masura” cu care Olga Delia Mateescu isi trateaza personajul si situatiile, totul fiind gradat pe fiecare capitol povestit, nuantat in functie de sentimentele si atitudinea personajului, cu schimbari bruste si extreme in trairi. Un buchet de situatii incarcate, individualizate cu finete, cu acuratetea si precizia gandului, legate de firul rosu al piesei intr-un personaj complex, puternic, bine conturat care este intr-un mod paradoxal simpatic, desi damnabil.

Pe parcursul spectacolului, Dorina ne dezvaluie detalii din copilaria celor doua surori, parcursul vietii, dar si al relatiei dintre ele: invidii, secrete, tragedii, adulteruri, asemanari, diferente si uzurpare. Olga Delia Mateescu le retraieste pe toate prin obiectivul camerei si sub ochii spectatorilor, cu forta, sensibilitate si umor (uneori negru), intr-un crescendo trepidant, provocand in tine intrebari, reactii, transformandu-te din spectator in martor al unor destine, prieten caruia i se confeseaza, detectiv ce incearca sa puna cap la cap informatiile dezvaluite treptat si, in cele din urma, chiar judecator. Este remarcabila “masura” cu care Olga Delia Mateescu isi trateaza personajul si situatiile, totul fiind gradat pe fiecare capitol povestit, nuantat in functie de sentimentele si atitudinea personajului, cu schimbari bruste si extreme in trairi. Un buchet de situatii incarcate, individualizate cu finete, cu acuratetea si precizia gandului, legate de firul rosu al piesei intr-un personaj complex, puternic, bine conturat care este intr-un mod paradoxal simpatic, desi damnabil.

Olga Delia Mateescu in Mostenirea de Lucia Verona, Teatrul Coquette I Foto: Marcel State

   Exista un punct culminant al piesei, dar va las placerea de a-l descoperi singuri, pentru a nu va distrage atentia de la piesele de puzzle care formeaza aceasta poveste.

   Am avut impresia placuta ca sunt spectator al unei piese de teatru pariziene datorita decorului si atmosferei sustinute de muzica lui Edith Piaf si de eleganta Olgai Delia Mateescu – foarte vioaie, jucausa, apropiata publicului, dar si rece, dura, puternica, de-a lungul spectacolului. Dar au contribuit si detaliile oferite de comportamentul si povestile lui Dodo (Dorinei) despre oamenii pe care ii intalneste, locurile si obiceiurile boemilor din Paris.

   Meritul este deopotriva al textului ofertant (de altfel un text premiat care nu este la prima punere in scena – s-a mai jucat la Teatrul de Comedie, in regia lui Dan Tudor, cu Mihaela Teleoacă), al actritei care ne ofera rezultatul vastei sale experiente de roluri abordate, cu har si inteligenta, de-a lungul carierei, al scenografiei deosebite care ne confera sentimentul autentic ca suntem intr-o camera apartinand unei cochete case din Paris, dar si cel izolarii, simtind colivia in care personajul se inchide, si al regiei care reuneste toate aceste ingrediente intr-un spectacol de o inalta finete, elegant, intrigant, energic si viu.

Mostenirea de Lucia Verona, cu Olga Delia Mateescu - Deschidere stagiune Teatrul Coquette

Ingrid Bonţa, Olga Delia Mateescu, Lucia Verona si Daniel Divrician, avanpremiera spectacolului Mostenirea, Teatrul Coquette I Foto: Ruxandra Bălaşu

   Spectacolul se adreseaza atat iubitorilor de teatru, de intriga si suspans cat si celor aflati pe drumul actoriei sau al artei in general, prin faptul ca se pot delecta cu foarte multe elemente de special gandite pentru producerea unui astfel de spectacol, lucru de aplaudat in abordarea teatrului independent (textul piesei, interpretarea, scenografia, muzica). Dar mai ales pentru ca pot invata ca lucrurile se pot face si la un astfel de nivel calitativ. Prin daruire, creativitate, generozitate, munca si seriozitate.

Discutii pe Facebook
Libris.ro

Actor visator independent in Bucurestii lui 2016, imi pare foarte bine, bine ne-am gasit! Militez pendru tandrete, armonie si frumos si asta se simte in tot ce sunt, deci si tot ce scriu, cu riscul de a fi siropoasa

2 comentarii

2 Comments

  1. Elena V.

    01 mart., 2017 at 21:42:26

    Buna ziua
    Sfatul meu pentru potentialii spectatori ai teatrului Coquette e sa verifice ca mai exista si functioneaza inainte sa dea banii pe bilete online. Eu din pacate am fost pacalita de acest teatru cu asa zisul lor spectacol de 1 martie, „Povestea Martisorului”. Ajunsi la fata locului (calea Calarasi nr 94) am descoprit conacul boieresc cu firma ‘Teatrul Coquette” la o locatie care pare nelocuita de luni de zile, cu o curte neingrijita si murdara, cu trotuarul din fata conacului plin de mocirla, si cu chelnerii de la restaurantul lipit de cladirea teatrului neavand habar ca acolo ar fi un teatru!!!

    Spectacolul la care aveam bilete evidente ca nu s-a tinut; partea pozitiva e ca la numarul lor de telefon raspunde totusi, dupa multe incercari, o doamna, care explica cu mare regret in glas un text lung (si care pare cam repetat) despre cum spectacolul lor s-a anulat ca o actrita are glezna sucita si ca ea nu are nicio vina, vina e a celor care au vandut bilete si nu ne-au anuntat de anulare si nu ne-au returnat banii.
    Existenta unor site-uri elogioase ca al dvoastra in legatura cu charm-ul Teatrului Coquette nu va face decat sa pacaleasca si alti potentiali spectatori, de aceea ar fi bine sa verificati intai locatia si veridicitatea acestui teatru.

    • Bogdan Popovici

      02 mart., 2017 at 13:51:25

      Buna ziua, stimata doamna!
      Regretam sa auzim ca ati avut experiente neplacute in ceea ce priveste Teatrul Coquette. Website-ul nostru prezinta spectacolele de teatru si actorii, elogios sau nu, in functie de felul in care redactorii nostri colaboratori traiesc aceste spectacole. Nu avem un „preferat”, ca sa spunem asa, nici nu ne amestecam in cum isi organizeaza fiecare teatru spectacolele. Din punctul nostru de vedere, plangerea Dvs. trebuie adresata teatrului si celor responsabili pentru incasarea banilor pe bilete.
      Asadar, noi ne limitam in a publica cronici de teatru, de la diverse teatre, nu numai de la Coquette, iar experienta traita de redactorii nostri la spectacolele teatrului mentionat a fost una placuta. Elogiem, cum spuneti Dvs., un joc actoricesc, nu un teatru si organizarea acestuia.
      Va multumim ca ne-ati vizitat si speram ca o veti mai face, precum si pentru ca v-ati expus experienta. Incurajam astfel de reactii, negative sau pozitive. Va dorim o saptamana frumoasa!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Recenzii

Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim. v. 2.0 – cronica de teatru

Publicat

pe

Cronica de teatru - Padurea spanzuratilor

   Din Sala Mare a Teatrului National lumea iese tacuta, ostenita, garbovita de incarcatura emotionala care timp de aproape trei ore a emanat palpaitor de pe scena. Toti poarta cu ei o vina ascunsa, o culpa istorica spre care Radu Afrim a scormonit cu a lui Padure a spanzuratilor.

   Din prima clipa si pana la lasarea cortinei piesa intriga, instiga si inchieteaza. Esti invitat inca de la inceput intr-un club – The Hanged – si te intrebi daca noul Apostol Bologa e pustanul cu sapca de firma si smartphone. Dupa ce orizontul de asteptare iti e iar testat cu un joc de cuvinte perfid, realizezi ca totul a fost doar un “apero”. In fata spectatorului care sta cuminte, curios, nerabdator sa vada prinzand viata un roman care pentru multi este doar “lectura obligatorie pentru BAC”, personajul lui Afrim isi ia constiinta de mana si ne duce la razboi.

fotografie din spectacolul de teatru Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim, pe scena TNB | fotografie de Florin Ghioca

   Refrenul care-l insufleteste pe Apostol Bologa – razboiul e adevaratul izvor de viata – devine pana la final, un izvor de moarte. Razboiul insusi e o piesa de teatru in care fiecare joaca un rol absurd, este o mise-en-scene de trupuri si constiinte care nu mai apartini individului, ci sunt sacrificate colectiv, in numele unor idei al caror izvor nu este dragostea pentru celalalt.

   Radu Afrim nu ne lasa sa ne pierdem prea mult in textul lui Rebreanu si sa ratacim in nebuloasa faptelor istorice. El aduce totul pe taramul familiar al spectatorului, silindu-l sa nu lase, sub nicio forma, garda jos. Mizand pe un instrumentar de efecte si simboluri vizuale, regizorul complementeaza cu sonoritatile particulare razboiului, dar si cu un element folcloric neprevazut. Pe scena mare a Teatrului National s-a alaturat tezaurului literar si teatral si o comoara vie prin cantecul fara asemanare al familei Purja, din care transpare toata durerea si frumusetea meleagurilor care l-au sfasiat launtric pe Apostol Bologa.

fotografie din spectacolul de teatru Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim, pe scena TNB | fotografie de Florin Ghioca

   Harta unei tari e agatata-n cui, dar nu e batuta-n cuie ne reamintesc personajele si constiinta ne este tinuta in alerta de insertiile video – martorii unui razboi care inca deseneaza contururile hartilor noastre identitare.

   Alexandru Potocean si Marius Manole fac un cuplu remarcabil pentru a face sa razbata mesajul profund al acestei opere atat de complexe si rascolitoare.

    Avand ca moneda de schimb materia carnala a omului, Padurea spanzuratilor pledeaza pentru salvarea sufletului. Lumina din ochii celor care sunt deja cu un pas in lumea de dincolo, este speranta care ii leagana pe cei cu sufletul zdrobit de ororile razboiului.

fotografie din spectacolul de teatru Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim, pe scena TNB | fotografie de Florin Ghioca

   Turnura sufleteasca a lui Apostol Bologa il va duce si pe acesa pe drumul alunecos al dezertarii. Pretul platit pentru ca isi iubeste fratii este sacrificarea dragostei pentru Ilona insa nici aceasta renuntare nu este atat de dureroasa. Apostol Bologa se alatura celor cu ochii luminati si cu sufletul netulburat, nu mai este un copac fara radacini. El se intoarce acasa. Un acasa care nu e doar o halca de pamant din care se hraneste un imperiu subred, tarat pe scena doar de amintirea a ceea ce a fost candva glorios.

   Intreaga piesa e o pendulare intre inlauntru si in afara, intre sufletul si constiinta omului sincer si datoria soldatului zelos: Sufletul are nevoie de o merinde vesnica […] Dar merindea aceasta in zadar o cauti pe afara, în lumea simturilor.

   Padurea spanzuratilor “updated” este versiunea pentru noi toti cei care am ramas sa ne intrebam, asemeni lui Apostol, ce cautam aici. Padurea spanzuratilor te anima, te sageteaza cu metafore si cu scene depline care se agata cu inversunare de memorie. Iesind din sala nu poti sa lasi tot ce s-a intamplat acolo, pe scena. Iei cu tine tot spectacolul si toate intrebarile pentru a mai domoli culpa istorica a uitarii.

Discutii pe Facebook
Libris.ro
Continua sa citesti

Carte

Micul rege Decembrie – Axel Hacke. Recenzie de carte

Publicat

pe

Micul rege Decembrie - Axel Hacke. Recenzie de carte

– Noi ne nastem mici, dar apoi crestem mari si mai mari, uneori la fel de mari cat un jucator de baschet. Si apoi, spre sfarsit, ne mai scofalcim puţin. Si apoi vine moartea, si gata, nu mai suntem.

   Voi dispuneti de o mare putere de imaginatie cand sunteti mici, dar stiti foarte putine lucruri. Si din acest motiv sunteti nevoiti sa va imaginati cum arata totul. […] Si apoi aflati ca nu exista pitici si nici uriasi. Imaginatia voastra devine din ce în ce mai restransa si cunostintele voastre din ce in ce mai vaste. Corect?

   Unde s-au dus visele pe care le-am visat pana acum? Si de unde vin visele pe care le vom visa de acum incolo? Sunt printre noi inchise în cutiute colorate sau vor izvori dintr-un neant neexplorat?

   Micul rege Decembrie ne raspunde in mod nesovaielnic: […] visele raman intotdeauna mari si au nevoie de spatiu. Regele Decembrie al II-lea – impozant si caraghios deopotriva – iese din ascunzisul sau ticsit de cutiute colorate in care sunt pastrate visele pentru a-si ajuta prietenul sa supravietuiasca realitatii.

Micul rege Decembrie - Axel Hacke - Recenzie de carte   Povestea lui Hacke ne trage tandru de maneca pentru a ne aminti ca ii suntem datori copilului din noi de a ne lua o zi liberă de realitate, de a inchide ochii si a trai chiar si pentru cateva secunde viata la care am visat dintotdeauna. Lumea exterioara e un taram strain de visuri, de bucurii sincere, dar Micul rege Decembrie de ofera un resprio indispensabil.

   Descoperim citind ca rutina noastra nu trebuie sa fie o monotonie angoasanta, ci putem trece zilnic prin aventuri nemaintalnite si ca suntem aventurieri in prpriul nostru roman.

   Am uitat, desigur, ca: Viata incepe seara cand adormim si face o pauză dimineaţa, cand ne trezim. Dar nu-i nimic, un rege minuscul – semn ca se apropie de sfarsitul vietii – e aici ca sa ne reaminteasca. Plin de naivitate is intelepciune, regele Decembrie ne da o lectie de sinceritate:

   […]Cred ca exista destul de mulţi oameni carora le lipseate un rege mic, fara ca ei sa stie asta.

   Axel Hacke ne vorbeste despre usurinta de a lasa spriritul nostru ludic sa iasa la suprafata. Sa ne luam alter egoul de mana si sa il plimbam prin realitatea noastra de adulti.

   Coboram din imparatia ludicului si mergem sa ne luptam cu balaurii cotidieni, catarandu-ne printre vise si strecurandu-ne numai printre lucrurile valoroase.

   Viata noastra se scurge intre incinta vietii si cea a mortii, fara sa realizam uneori ca nu va fi intoarsa clepsidra si nu vom lua viata de la capat.

– Şi ce faci la birou?ma intreba el?

– Ma ocup cu realitatea […] Cei mai multi oameni care stau in birouri se ocupă cu realitatea.

   De unde vin si incotro se duc visele? Dar noi? Cum aparem pe lume si unde ne ducem la sfarsitul vietii? Intrebarile inocente, de o profunzime rascolitoare din paginile povestii lui Axel Hacke sunt intrebarile fiecaruia dintre noi.

   Eu exist numai pentru ca tu ai dorit sa ma ai, spune regele plin de incredere. Dupa ce inchidem cartea, ramanem cu un zambet enigmatic si cu un mugure de speranta rasarit din mocirla cotidiana. Pentru asta, ar trebui sa spunem: Multumesc!

Discutii pe Facebook
Nemira
Continua sa citesti

Carte

DIN ALTA VIATA – Jurnal de copil. Marius Albert Negut. Recenzie de carte

Publicat

pe

    Cel mai frumos cadou de Craciun din anul 2018 este cartea lui Marius Albert Negut  – Din alta viata – Jurnal de copil.

   Am avut aceeasi senzatie pe care am trait-o in copilarie cand l-am citit pe Creanga cu ale sale amintiri, savoare si farmec, o lume din care nu mai vrei sa pleci.

   Cartea lui Marius Albert Negut  putea la fel de bine sa se numeasca “Amintirile unui decretel” pentru ca acea generatie se regaseste intru totul in jurnalul sau.

Din alta viata - Jurnal de copil - recenzie de carte   Nu intamplator unul dintre capitole se numeste “Singur acasa”, aceasta este impresia pe care o lasa intregul roman – de amuzament, pozne si jocuri povestite intr- o limba romana adecvata timpului descris.

   Sunt cuvinte folosite de autor pe care cei care au trait acele timpuri si le amintesc cu nostalgie  – cracane, invizoace, tevile de cornete.

   Intotdeauna Marius A. Negut foloseste limba romana ca pe cea mai frumoasa si utila metoda de a recreea o atmosfera, de a transpune sentimente si trairi specifice intr-un limbaj pitoresc.

   Am admirat intotdeauna aceasta maiestrie lingvistica.

   Copilul Marius traieste intr-o lume pestrita de la margine de Bucuresti si din Letca si Ciurari, locurile de bastina ale parintilor.

   Fiecare episod povestit este o margica colorata insirata in siragul unor amintiri placute dar si dureroase, pentru ca nu se fereste sa ne povesteasca si despre pedepsele primite pentru tot felul de sotii copilaresti.

   Umorul este o latura pana acum neexploatata de scriitorul Marius Albert Negut, dar pe care il stapaneste magistral. De la umor de situatie – cap.36 “Mai nou, tata gateste….” Sarmale cu cafea, la umorul de limbaj (Tontonel, chiorpec, Halima) si pana la autoironie care ne aduce un zambet pe buze, Marius Albert Negut isi scrie in jurnal intamplari buclucase (se da cu o bicicleta pe o panta cu Vasilica, fratiorul in spate pana aterizeaza dureros) sau de-a binelea romantice cu fetitele care au devenit obiectul pasiunilor sale copilaresti, Luminta, Iulia.

   Vacantele petrecute la tara la bunici la Letca Veche sau Ciurari aduc in pagini alte scene  rurale si alte intamplari uneori potrivnice eroului nostru, care fiind de la Bucuresti o cam incaseaza sau este parat de fratele mai mic si invinuit ca l-ar fi aruncat intr-o garla si din nou, o incaseaza.

   Nu totul este lapte si miere, sunt si capitole amare – `Sticleee goaleee`, in care experienta traita nu este deloc una fericita. Nu voi dezvalui mai mult pentru ca lectura este una savuroasa si cu suspans.

   Surprinde finalul si lasa in acelasi timp o usa deschisa catre urmatoarea carte. Dintr-o data din cititori ne transformam in interlocutori iar dialogul se adreseaza direct sufletului nostru. Fiecare pastreaza in sine copilul care a fost, fiecare a avut un moment de pierdere a inocentei iar Marius Albert Negut ne invita sa meditam la asta.

   Din alta viata – Jurnal de copil este o carte ca un strop de lumina in calea oricarui om care ii deschide paginile si de aceea ar fi o lectura recomandata si copiilor nostri.

Discutii pe Facebook
books-express.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

ianuarie, 2019

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X