);
COnecteaza-te cu noi

Carte

Mihai Ralea – “Fenomenul Românesc” – recenzie

Publicat

pe

Mihai Ralea - fenomenul Romanesc

“un excelent articol despre Fenomenul românesc al lui Mihai Ralea. Carte uitata despre valori ce par in curs de uitare: identitatea nationala si specificul sufletului românesc.” www.bookblog.ro

Mihai Ralea - fenomenul Romanesc   Aparuta sub egida Editurii Albatros, Bucuresti, 1997, sub ingrijirea lui Constantin Schifirnet, – autorul de studiu introductiv si coordonatorul de colectie – lucrarea Fenomenul românesc a lui Mihai Ralea se alatura analizei psihicului national si a specificitatii etnice românesti pe care au încercat-o, pe rând, D. Draghicescu, G. Calinescu, C. Ciopraga, Edgar Papu sau Florin Mihailescu.

   Spirit umanist, cu preocupari multiple, în domenii foarte diferite, asa cum ar fi: filosofia (îndeosebi antropologia, teoria valorilor si a culturii), psihologia, estetica si istoria literaturii universale, îndeosebi a celei franceze, Mihai Ralea este dificil de încadrat în doar unul din aceste sectoare în care a excelat.

   Lucrarea lui Mihai Ralea, unul dintre cei mai mari eseisti ai României, vine sa dezbata problema identitatii nationale a poporului român. Fenomenul românesc se vrea, capitual, o forma de elucidare a dificultatii de determinare a sufletului national, o încercare de caracterizare psihologica a sineului românesc, totul raportat la planul identitatii lumii întregi. Cartea pastreaza o nota preponderent impartiala asupra dezbaterii, analizând cu precadere tipologii umane si enunturi sociologice sau psihologice, însa dincolo de analiza acestora, autorul vine si cu enunturile personale, care, bineînteles, sunt pro sau contra.

   “Care e sufletul nostru si cum gândeste el lumea? Cum ne entuziasmam si cum ne deprimam? Cum se oglindeste lumea în noi si ce sens atribuim acestei oglindiri? Care sunt credintele, iluziile, sperantele si miturile noastre?” sunt întrebari la care lucrarea încearca sa raspunda înca din faza incipienta. Bineînteles, aceste întrebari trebuie ca sunt în sufletul fiecaruia, nevoia cunoasterii identitatii nationale si ce anume ne diferentiaza ca popor si suflet de celelalte natii, trebuie sa fie mai mult decât sete, sa se apropie chiar de obsesie.

   Pentru Ralea, Fenomenul românesc începe cu specificul national în literatura. Analiza diverselor discutii în acest sens îl face pe autor sa afirme deductia unui adevar de ordin general: “ca literatura noastra […] contine un anume specific sufletesc ireductibil, deosebit cu totul de acela al altor popoare.” Întrebarea din urma a acestuia, oarecum retorica – “Dar în ce consta aceasta particularitate a sufletului nostru national? ” – face înca din start saltul de la metoda estetica de analiza a identitatii, la una de psihologie. Elocvent pentru stilul pe care identitatea nationala îl poate imprima tacit, este exemplul în care un neamt nu poate deveni un romancier în felul francez, cum nici un francez nu poate deveni compozitor în felul german, pentru ca “ei nu vor face altceva decât sa împrastie în sfortari penibile o energie degeaba cheltuita. ” Iata asadar, o trimitere la identitatea a doua popoare cu vechime în istorie si cu traditie culturala vasta, trimitere care arata aportul sufletului tipologic national ca entitate-esalon pentru formarea unui stil unic si inconfundabil.

   Motto: “La noi, moldoveanul si basarabeanul n-au acelasi suflet ca olteanul ori ardeleanul. Mai mult decât atât, orasul si satul prezinta doua mentalitati cu totul antipodice la orice popor.”

   Capitolul I, „Dificultati si posibilitati de determinare a sufletului national” este, mai întâi, o afiliere la gândirea filosofica a celebrului Nietszche cu privire la gasirea unitatii de stil a poporului. Apoi, pe rând, paricularitatile nationale, “rasa” ca notiune anatomica sau filosofica, deosebirile etnice, psihologia popoarelor, structurile sufletesti, atât cele colective, cât si cele individuale, sunt trecute prin unicitatea gândirii empatice a emeriti sociologi, psihologi si filosofi. (Karl Marx, K. Kautsky – care vede o diferentiere foarte simplista a sufletului national in functie de limba vorbita – , O. Bauer, R. Müller Freinfels, Luther, Goethe, O. Spengler, Bergson s.a).
Mihai Ralea propune un test al carui rezultat, bineînteles, se poate intui imediat: “Schimbati cultura si moravurile, se va schimba cu încetul si sufletul poporului.” Enuntul probabil s-a dorit imboldul catre o analiza individuala a celui ce lectureaza lucrarea, la o extrospectiva asupra altor popoare pentru identificarea elementelor psihologice si culturale specifice/definitorii pentru fiecare natie la care cititorul s-ar putea gândi. Însa daca relationam afirmatia autorului cu momentul actual al integrarii in spatiul Uniunii Europene, ipoteza teoretica a acestuia se transforma in realitatea imediata, în care ne izbim de atacuri surprinzatoare, de afirmatii neobisnuite în legatura cu mari valori nationale. Problema identitatii – care se obtine din imaginea miscarii istorice – este o problema vie in România si pentru ca cercurile de intelectuali si institutiile nu sunt de acord asupra unui punct de vedere comun.

Fenomenul Românesc - Mihai Ralea

Academicianul Mihai Ralea
sursa foto: ro.wikipedia.org

   Costin Nicolescu, director de imagine la Muzeul Taranului Român, Bucuresti, afirma ca problema identitatii si a constiintei ei este pâna la urma cea care da pornire tuturor celorlalte probleme ce pot deriva de aici: “Dezvoltarile arheologilor, tehnologilor, filosofilor, istoricilor, etnografilor, sunt dezvoltari profesionale care trebuie sa gaseasca argumente pe date, fapte, informatii corecte si corect interpretate. Dar trebuie avut în vedere omul la scara existentiala serioasa, deci problema identitatii are o întemeiere tehnologica. Neamurile apar relativ târziu pe scara istoriei, dupa obtinerea unui teritoriu si vorbirea unei limbi. Daca pâna la venirea lui Hristos ales era neamul evreu, dupa venirea lui toate neamurile sunt potential alese, nu poate fi diabolizat nici unul. […] Europa untului nu ne uneste, s-ar putea s-o faca Europa culturala. Daca ne gândim la Europa spirituala, ea ar trebui sa ne cheme înlauntru, nu sa batem noi la porti. Daca ne gândim la altele, poate ca nu. Nimeni nu s-a gândit nici o clipa sa bagam Muzeul Taranului Român în Europa, dar am primit titlul de Muzeu European al Anului. Am intrat pur si simplu pentru ca suntem, pentru ca existam. Noi nu prezentam o succesiune de obiecte, ci o spiritualitate. Au venit nenumarati straini si ei simt ca aici e ceva care nu poti sa negi. Asta se întâmpla când valorile sunt autentice si se exprima coerent. 

   Ce se întâmpla de fapt în realitatea cotidiana? O persoana se identifica în istorie prin felul sau de a fi, exprimat printr-o anumita conceptie despre lume si viata corespunzatoare acestui mod al sau de a fi; conceptie vadita la rândul ei prin gândire, limba si comportament. Asadar, Fenomenul românesc si un posibil punct de plecare în descoperirea în esential a sufletului national, se raporteaza analitic si la zona geografica a regiunilor unde au aparut influentele straine, fiecare natie care a poposit pe meleagurile tarii noastre lasându-si amprenta culturala asupra regiunilor etnografice pe unde a trecut: “Moldovenii sunt mai influentati de polonezi si rusi, ardelenii de unguri, rhenanii de francezi, prusacii orientali de slavi”. Raportul se face si la diferentele de mentalitati între urban si rural, între munte, ses sau deal: “La noi, moldoveanul si basarabeanul n-au acelasi suflet ca olteanul ori ardeleanul. […] Oraseanul traieste nervos, cerebral si mobil, ruralul e moale, reactionar si sentimental. 

   Pentru poporul român, Ralea aliniaza doua tipologii distincte si extreme în acelasi timp, ale mentalitatii: scepticismul radical (suntem inferiori, nimic nu e bun, totul trebuie refacut) si grandomania sovinista exprimata prin demagogia nationalista si culturala. Autorul gaseste si o solutie ce ar transfoma cele doua extreme din periculoase în constructive: atitudinea critica justa. O întelegere bazata pe simpatie, dar si pe discernamânt.

   În cautarea pentru indici de determinare a sufletului national românesc, capitolul I al Fenomenului românesc ridica o problema capitala: din cauza lipsei radacinilor culturii nationale proprii, foarte multi români sunt siliti sa studieze dupa cartile si metodele occidentale, însa viata româneasca e alta decât cea occidentala, “de aici un dualism puternic între realitatea româneasca a faptelor si cultura straina pe care o înmagazinam si care ne indica cu totul alte criterii de judecata si valorificare decât cele care se obisnuiesc aici. ” Daca aducem contextul în cadrul unei Românii deja afiliata cu drepturi depline în “uniformizatoarea” Uniune Europeana si cum din punctul de vedere al lui Ralea, ce acuza lipsa unei culturi nationale proprii, rezida ca identitatea nationala româneasca este fragila si deci usor influentabila. Atunci de ce apar probleme cand vine vorba de aliniere la standardele europene? E posibil ca autorului sa-i fie contrazisa teoria conform careia indivizii, luati în parte, nu pot revela psihologia întregului popor? Este o certitudine faptul ca sufletul fiecarui individ în parte este diferit, fiecare definitivându-si o personalitate si o gândire proprie, mai mult sau mai putin influentata, însa în cazul unei interventii externe ce schimba obiceiuri si mentalitati, metode si valori, indiferent daca în bine sau rau, se produce o miscare colectiva, o trezire oarecum buimaca, dar generala si o deschidere spre analiza, nu impusa, ci dorita. Asadar, un stimul poate fi, iata, mai elocvent decât o analiza, pentru a identifica formele în care identitatea nationala rezida.

   Mihai Ralea încheie capitolul I al Fenomenului românesc cu o invitatie la abandonarea scepticismului si a grandomaniei, la evitarea criteriilor rationaliste oferite de-a gata de cultura occidentala, o invitatie la retrospectiune directa si libera de orice idei preconcepute, a realitatii vii, asa cum se realizeaza ea.

   Partea a II-a din Fenomenul românesc, asa cum o anunta si titlul, este o “încercare de caracterizare psihologica”. Aici, Mihai Ralea se va referi in cea mai mare parte a capitolului la poporul român în sine si raportarea acestuia la occidental si oriental deopotriva. Autorul pare ca decupeaza pentru moment România, pentru a aseza-o pe un pol neutru fata de psihologia celorlalti doi poli, occidental, respectiv oriental. În analiza lucrarii, toata civilizatia sta într-un singur cuvânt: aptitudinea creatoare. Prin tehnica industriala si capitalista, occidentalul tine toata planeta la dispozitia sa. “În asemenea conditii, filosofia sa nu poate fi decât voluntarista. El crede ca totul e posibil, e optimist în încrederea pe care o acorda fortelor sale, crede în libertate, mai mult, în liber arbitru, pentru ca rezistenta determinismului orb o învinge cu puterea întelepciunii sale; forteaza evenimentele prin vointa sa de triumf. Individualismul e, fara îndoiala, idealul sau ultim. 

   Daca psihologia occidentalului este individualismul extrem, psihologia orientalului e exact contrara. Ea se reduce, de obicei, la o resemnare pasiva. Întâlnim deci si aici, la fel ca in primul capitol, doua extreme, de data aceasta psihologice. La fel ca în cazul scepticismului si al grandomaniei, M. Ralea gaseste si aici calea de mijloc drept cel mai bun tipar psihologic ce ar trebui urmat. Asadar, între creatiunea occidentalului si resemnarea orientalului se naste “o structura sufleteasca” cu valoare intemediara: adaptabilitatea.

   Capitolul secund, plecând de la aceste teoretice schematici ale psihologiei apusene si rasaritene, plaseaza psihologia româneasca într-o comportare echidistanta între voluntarismul activist al Occidentului si pasivitatea fatalista a Orientului. Echilibrul nostru sufletesc se cheama, deci, adaptabilitate.

   Din analiza profilului psihologic al românului ca entitate distincta si “adaptabila”, deci in semi-neutralitate fata de Occident si Orient (semi-neutralitate, pentru ca psihologia adaptabila rezulta din ambele extreme, împrumutând din ele, asa cum am aratat mai sus), gasim un caracter al românului destul de permisiv, daca nu chiar impasibil, atunci pasnic, ce accepta si se adapteaza situatiei. M. Ralea gaseste ca românul prefera întotdeuna spiritul tranzactional. Românul e prin excelenta bun si într-o masura tolerant, fiindca e sceptic. “Românul nostru e chiar mai mult decât atât: e eminamente bun. […]. si într-o masura e si tolerant. Aceasta îi permite sa se acomodeze la schimbarea împrejurarilor, îi aduce acea suplete pe care n-o cunosc popoarele meridionale, pline de ura si de invidie […].”

   Pentru a evidentia adaptabilitatea unui român în strainatate, Mihai Ralea apeleaza la exemple precum facilitatea cu care românii pot învata limbile straine, sau cum acestia învata rapid specificul moravurilor si îl mânuiesc imediat cu dezinvoltura. Din aceasta cauza, concluzioneaza autorul, profesiile cele mai cautate in românia momentului sunt avocatura si medicina: presupun o acomodare mai elastica cu realitatea schimbatoare.

   Desi superficial în practica, pentru autor românul este înainte de toate inteligent; o inteligenta imediata, clara si de bun-simt, ce exclude naivitatea. Cu toate acestea, M. Ralea enunta cu regret lipsa sentimentului religios veridic, aratând ca educatia religioasa de veacuri a fost neglijata si nu se poate improviza imediat.

   Toate aceste aptitudini, pe larg explicate in paginile acestui al doilea capitol al lucrarii lui Mihai Ralea, Fenomenul românesc, vin sa explice cum a reusit a rezista românul ca fiinta etnica “sub atâtea furtuni care au trecut deasupra capului sau”, cum a putut sa nu îsi piarda caracterul national (pe care, iata, îl are!), sub atâtea încercari de deznationalizare. Pentru autor, din toate acestea l-a scapat aptitudinea sa de adaptare. Prin trasaturile creionate de M. Ralea, profilul psihologic românesc este unul tânar, adaptabil, sentimental, cu determinare.

   Lucrarea eseistului Mihai Ralea este eminamente contemporana ideatic, mai ales sub noul aspect al României, de stat integrat cu drepturi depline în Uniunea Europeana. Apartinând genului academic, Fenomenul românesc invita cititorul la analiza, la analiza sinelui printr-o prisma a paralelismelor multiculturale internationale. Stilul greoi, imposibil de inteles pentru neinitiati la o prima citire, prinde contur odata cu perceperea valentelor ideilor de identitate nationala, de cultura, de morala si de psihologie. Pe parcursul a doar câteva pagini, M. Ralea gaseste si relationeaza concepte de urmat sau de blamat, tipologii edificatoare de urmat sau de combatut, cauze si consecinte ce pot avea impact asupra identitatii nationale a unui popor. Multitudinea analizelor antropologice, sociale, psihologice, etnografice, geologice precum si impactul cu care fiecare element de acest gen poate influenta sufletul si existentialismul uman, fac din Fenomenul românesc o cutie a Pandorei, în care sufletul românesc poate gasi si bune si rele, progres sau dezastru. Încheierea autorului reprezinta stilizat, cheia pentru aceasta cutie, cheie lasata chiar în încuietoare. Depinde numai de mâna ce o va învârti si de alegerile facute.

   “Adaptabilitatea e o sabie cu doua taisuri. Ea poate însemna evolutie, inteligenta, finete, suplete, progres, dupa cum poate însemna lasitate, duplicitate, siretenie, superficialitate. […] La raspântie, se cere mai multa întelepciune decât oriunde.”

Discutii pe Facebook
Nemira

Iubitor de arta si bun-simt, dispus intotdeauna la flirt cu Social Media, Advertising, Copywriting, Jurnalism si Fotografie. Entuziast Wordpress si SEO, dar cu limita, jurnalist pensionat inainte de termen din pricina dezgustului politic.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Carte

INGERI RATACITI de Marius Albert Negut

Publicat

pe

recenzie de carte ingeri rataciti marius albert negut raftul cu idei

   Cartile lui Marius Albert Negut sunt mereu surprinzatoare. Fiecare pagina dezvaluie o noua experienta, un alt drum decat cel pe care erai convins ca ai plecat.

   In cazul romanului INGERI RATACITI citim o cronica al unor timpuri involburate si instabile, care partial isi dezvaluie acum consecintele.

   Ce imi place la scrierile lui Marius Albert Negut este ca in cadrul aceleiasi naratiuni schimba registrul si ba citesti un Bildungsroman (pana la urma urmarim niste personaje in devenirea lor – Gargamel, Ursu), ba o cronica istorica – evenimente de la revolutia din 1989 sau mineriade – ba un roman politist, asa cum este partea de final a romanului.

   Gliseaza cu maiestrie si in cel mai natural mod si cu planurile temporale –  1976, apoi 1995 – chiar impartite pe ore, ceea ce involuntar atrage atentia asupra evenimentelor. Si totul se impleteste firesc in mai multe fire narative care alcatuiesc o realitate dura si necrutatoare.

   E lumea de la marginea societatii cea pe care ne-o infatiseaza Marius Albert Negut, lumea subteranelor metroului, lumea aurolacilor si a celor pripasiti pe strazi.

recenzie carte Ingeri rataciti Marius Albert Negut   Sunt parti ale romanului care sunt de-a dreptul terifiante – orfelinatul in care este aruncat Radu  – sunt fraze care aproape dor atunci cand le citesti, scrise cu intensitate si fara mila, “Manolache scoase o sticla din fiset si isi turna atent in causul palmei. Ii puse lui Radu continutul, pe pielea plina de rani si incepu sa frece violent, hahaind incantate. Asa numita lotiune, era gazul pe care il tineau pentru paduchiosi.”

   Marius Albert Negut ne-a obsnuit deja cu abilitatea magica de a folosi limbajul argotic, care acum este parte integranta a cronicii si a prezentarii personajelor.

   Nici nu stii pentru cine compasiunea e mai mare – pentru Mihaita, zis Gargamel – copil al strazii, trecut prin suferinte greu de imaginat, pentru Radu Ursu, caruia destinul ii joaca festa dupa festa – cei apropiati il cred mort iar iubita lui Ana, se arunca in apele Dambovitei de pe podul Izvor – ca o alta Ofelie, Lia – hartuita de un tata vitreg , Iordache,  a,junsa si ea pe strazi.

   Acest Iordache este un personaj emblematic pentru realitatea romaneasca de dupa  Revolutie – securist de frunte, ajuns mare revolutionar si apoi senator, care se ocupa cu traficul de copii si organe. Ceea ce este dureros insa adevarat, este puterea pe care a avut-o si a pastrat-o fosta Securitate, si pe care acum o exercita in slujba unui rau suprem subjugat banului.

   Nu doar personajele sunt partea grea a romanului ci si atmosfera descrisa – catacombele metroului te duc cu gandul la catacombele Parisului, iar cei care au trait momentele din decembrie 1989 aproape le retraiesc cu toata teama si speranta de atunci, insa, surprizantor si cu umor “Poate ca soldatii, ei au tras in aer, dar daca revolutionarii au tras aerul acela in piept?” .Maiastra utilizare a sensurilor verbului “a trage” ne arata cat de sensibil este autorul la valentele limbii romane.

   Tehnica folosita  este cea a unei naratiuni  gen papusa Matrioska – intr-un cadru general  – strada Veseliei  sau subteranele metroului, apar alte naratiuni – povestile de viata spuse de Radu Ursu si Lia si descrierea momentelor din decembrie 1989.

   Partea de final este aducatoare de suspans maxim – Marius Albert Negut stie cum sa construiasca  naratiunea in asa fel incat sa pastreze aproape cititorul iar finalul vine ca o eliberare, ca o apa linistita care acopera tot raul si lasa sa pluteasca doar binele.

   “Cuvintele vindeca! Nu as fi crezut niciodata, dar asa este!Cuvintele elibereaza sufletul din temnita pe care, acesta, singur, speriat si-a construit-o, incercand naiv sa se protejeze de raul ce vrea sa ii franga aripile.”

   Asa reuseste autorul sa ne convinga de speranta pe care trebuie sa o avem ca orice inger ratacit isi gaseste drumul.

Romanul INGERI RATACITI este o experienta nu doar de lectura ,dar si de viata pe care m-as bucura sa stiu ca o va parcurge multa lume, mai ales avand in vedere vremurile pe care le traim!

Discutii pe Facebook
Nemira
Continua sa citesti

Carte

50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile

Publicat

pe

Cele mai frumoase scrisori de dragoste

     Din dorinta de a descoperi tainele unei lumi demult uitate am dat intamplator peste o carte ce poarta numele de “50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile”, realizata de David H. Lowenherz.

Scrisori de dragoste    Cu un oarecare scepticism am strabatut adevarate destainuri ale lui Mozart, Michelangelo, Balzac, Beethoven, Kafka, Hemingway si multi altii, toate adunate intr-un volum de exceptie.

    Fiecare manuscris purta cu el la acea vreme trairi si sentimente dintre cele mai felurite: dor, disperare, pierdere, amaraciune, respect, prietenie, recunostinta, gelozie sau poate chiar fericire si indoiala.

Scrisori de dragoste   Cei care isi puneau gandurile in scris reuseau sa inteleaga ca“ existau momente cand nimic nu vorbea mai tare ca un cuvant mut, scris pe o bucata de hartie”, de la oameni simpli, poeti, carturari, filozofi, toti isi exprimau trairile in aceeasi maniera, fie ea mai ordonata, fie insotita de pete de  cerneala, cuvinte sterse si urme de cafea.

 Epistolele surprind dragostea intr-o forma proprie si individuala, de la o dragoste tandra, ca cea dintre W.A.Mozart si Constanze Mozart, la una pasionala: Ludwig van Beethoven catre “Eterna iubita”  sau poate chiar una  interzisa ca cea dintre Henric al VII-lea si Anne Boleyn.

   Maniera scrierilor te ajuta sa-ti conturezi in timp si spatiu o imagine a celui care urma sa expedieze scrisoarea, intensitatea cuvintelor si dorinta nestavilita de a primi un raspuns, unul care sa inlature distanta si dorul, il fac pe cititor sa traiasca emotia fiecarui cuvant.

    Intr-o lume in care predomina tumultul, aceste epistole opresc timpul in loc si sugereaza necontenit ca trairile, sentimentele si momentele cu adevarat importante cer timp si rabdare. In arta epistolara acestea se masoara in idei, transcrieri si raspunsuri mult asteptate.

Scrisori de dragoste

 Ludwig van Beethoven catre “Eterna iubita”

         Al tau pentru totdeauna

         A mea pentru totdeauna

               A noastra pentru totdeauna

Discutii pe Facebook
Continua sa citesti

Carte

Ce vreti sa fiti in viata? Vulturi sau viermi? Inocenta pacatului, de Marius Albert Negut.

Publicat

pe

Ce vreti sa fiti in viata? Vulturi sau viermi?

   Cartea lui MARIUS ALBERT NEGUT – INOCENTA PACATULUI deschide aceasta intrebare provocatoare.

   Nu m-am gandit pana acum ce poate iesi, peste timp, din GROAPA lui Eugen Barbu.

   Am aflat acum – a iesit un alt scriitor, crud si dureros de veridic – Marius Albert Negut cu al sau roman Inocenta Pacatului.

   Parca citeam o continuare  a romanului scris de Eugen Barbu. Sunt lecturi incomode care ridica probleme de toate felurile si care te scot din starea de confort.

   Eugen Barbu la vremea lui ne aducea im prim plan o lume despre care toti stiam ca exista, dar cu totii o ignoram si la fel face si Marius Albert Negut.

recenzie Inocenta pacatului website cultural   Cutaridei ii ia locul parcul Humulesti, intamplarile sunt la fel de violente si tin de o lume aparte – a consumatorilor de droguri si a tiganilor, a fricii de Securitate, urat mirositoare si intinzandu-se ca lepra si a unei povesti romantice de dragoste dintre profesorul Mihai Carp si sotia sa.

   Ne sunt prezentate simboluri iconice  ale unor lumi paralele, pe langa care trecem si ne facem ca nu o vedem. Consumatorul de droguri – Amalia, copilul de tigani dornic sa isi depaseasca conditia – Peti si profesorul – Mihai Carp, securistul – maiorul Datcu.

   Cartea e o lectura de suspans,  te tine cu sufletul la gura pana la final, inocenta pacatului este umbra intregii naratiuni.

   Se dezvaluie asa cum nu te astepti, inceputul te duce cu gandul catre alte pacate, al carnii , al betiei, hotiei, insa sensul e mult mai profund.

   Mihai Carp pacatuieste printr-un denunt fals. Tatal Amaliei, alcoolic, pacatuieste violandu-si propria fiica. Peti, copilul de tigan fugit din satra in lume, pacatuieste prin hotie. Maiorul  Datcu este reprezentantul fricii – securistul care o ancheteaza pe mama profesorului si apoi chiar pe el.

   Umbra pacatului se intinde si te face sa te intrebi – care din ele e cel innocent?

   Parcurgem un traseu intre lumi paralele, una este povestea profesorului Mihai Carp, alta este povestea Amaliei sau a lui Peti. Planurile temporale gliseaza si ele  intre timpul dictaturii comuniste si anii de schimbare care au urmat.

   Autorul foloseste cu maiestrie si limbajul argotic si in acest fel autenticitatea este garantata, insa nu uita sa explice in notele de subsol si cuvinte care folosite in epoca dictaturii comuniste aveau un sens aparte – RIC – de exemplu.

   La fel procedeaza si in capitolele care descriu lumea consumatorilor de droguri, o lume tulbure si haotica in care Amalia pluteste catre neant.

   Intr-un cuvant, romanul INOCENTA PACATULUI este o lectura complexa si o naratiune scrisa cu un simt al cuvantului si atmosferei deosebit.

   Iar intrebarea ramane provocarea lumii in care traim – vulturi sau viermi – finalul e deschis pentru fiecare si speranta inca exista.

Discutii pe Facebook
books-express.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

septembrie, 2018

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Trending

X