Maiorul: „aici suntem toti oameni”

0
782
Maiorul

   Unele filme au ciudatul efect de a se imprima pentru totdeauna pe retina spectatorului. Dupa cum au extraordinara capacitate de a vorbi uman despre uman, dincolo de posibile judecati de valoare si inregimentarea povestii si personajelor lor in diferite categorii. Un astfel de film este si  Maiorul lui Yuri Bykov aparut in 2013.

Maiorul    Intr-o dimineata glaciala de iarna, maiorul Sergey Sobolev se indreapta grabit spre spital, afland ca sotia lui urmeaza sa nasca. Fericirea sa apasa aproape irational pedala acceleratiei care este franata brusc de moartea unui copil pe care il loveste pe o trecere de pietoni. Maiorul este astfel proiectat intr-o situatie in care se vede nevoit sa aleaga intre doua, unice  optiuni : a se autodenunta sau a-si ascunde crima. Sobolev alege a doua varianta si reuseste sa echilibreze cinic realitatea pe care o ascunde, ajutata fiind de un coleg. Dar cazul devine atat de complicat incat in momentul in care Sobolev doreste sa revina asupra deciziei sale, este deja mult, iremediabil prea tarziu.

    Maiorul picteaza ipostazele individuale si sociale ale umanului in nuante, fara a cadea vreodata in maniheism, reusind sa imagineze articularea delicat complicata si imposibilitatea de a te situa decis si sigur de o parte sau alta a binelui si raului. In filmul lui Bykov nu exista bine si rau in stare pura, sub forma a doi poli iremediabil contrastand si opunandu-se. Tensiunea dintre cele doua orizonturi devine insa structura fina a unui film de-a lungul caruia minutele reusesc sa se contracte in secunde.

   In filmul lui Bykov nu exista doar alb si negru, ci o infinitate de griuri colorate, calde sau reci, care fac si refac portretul unui Om, imaginea unor Oameni, tabloul unei Societati. Si mai exista o infinitate de contraste care determina explozia acestor griuri colorate. Umanitatea personajelor se traduce in imposibilitatea lor de a pasi cu certitudine de o parte sau alta a albului si negrului, dar mai ales ea se exprima in capacitatea lor de a se proiecta in spatiul infinit care se deschide intre cele doua. Iar intr-un astfel de cadru, linia fina care le desparte si defineste este de negasit.

   Este propusa in esenta o reflectie asupra omului intr-un context in care actiunile sale sunt determinate si explicate de mize personale, dar proiectate intotdeauna la raporturile de forta si resorturile unui cadru inevitabil social si politic. Intr-o Rusie actuala in care sferele de influenta sunt singurele ce pot (re)construi violent si fara prea mult efort cea mai buna dintre variantele posibile ale realitatii, individul nu se mai inscrie intr-o drama, ci intr-un simplu raport statistic. Iar elementul care devine din ce in ce mai clar este insasi dificultatea de a incadra in doar doua stari pure fascinanta vointa de a trai…

maiorul yury bykov

    Unicul element extrem al filmului este poate frigul din el. O iarna siberiana si totala ce inghite si macina nu doar canicula interioara a personajelor, dar si temperatura extrem de ridicata a tensiunii dintre ele. Albul infinit al peisajului se dilata in griul infinit al indivizilor si peste toate, ca o purificare, se va reaseza la final zapada. Si ea Infinita.

   Prin anii ‘60, Velvet Underground spargea muzicalitatea unui cantec cu un vers care spunea „different colours made of tears”. Maiorul mixeaza cu delicatete si asumare exact aceasta idee : intr-o poveste a imposibilitatii si imposibilitatilor, lacrimile nu pot fi decat colorate.

Elena Arhire

Discutii pe Facebook
libhumanitas.ro

LEAVE A REPLY

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.