);
COnecteaza-te cu noi

Literatura

Literatura New Age si fantasy

Publicat

pe

literatura new age

literatura new age   Daca in scrierile precedente am analizat mai multe opere apartinand genului fantasy, vreau sa vorbesc acum despre motivul existentei si dezvoltarii acestui gen, precum si despre literatura new age, asa cum am precizat in articolul de debut. Analiza anterioara, dincolo de valoarea ei critica, a avut ca scop izolarea acelor simboluri religioase in vederea demonstrarii premisei de la care am pornit, aceea ca dezvoltarea genului fantasy corespunde unei intoarceri a societatii catre formele religioase, indiferent de natura lor.

   Traim intr-o epoca a deghizarii si a jocurilor. Ceea ce face societatea actuala este sa deghizeze credinte stravechi si sa le inglobeze in realitatea cotidiana. Oamenii se intorc catre misticism, fara sa stie ca, de fapt, religia a fost intotdeauna parte constituenta a fiintei. Nu mai avem, acum, practici ritualice in jurul focului sau sacrificii, dar avem meditatie, yoga, obsesia succesului si a depasirii limitelor, studii despre constelatii, totemuri, hipnotism, reincarnare, panteism, terapie prin arta. Toate acestea reprezinta, de fapt, forme religioase stravechi, pe care societatea actuala le rescrie si reinterpreteaza cu un iz de modernitate.

   Ceea ce se intampla, de fapt, este o trecere de la extrinsec la intrinsec si o asimilare a valorilor religioase in viata cotidiana. Daca in trecutul indepartat, religia reprezenta o forma impusa si fixa, in timp ce religia interioara era damnata ca fiind o forma de blasfemie, in prezentul  nostru, dupa o perioada de negare totala a ei, s-a facut aceasta trecere de la extrinsec la instrinsec, iar indivizii s-au orientat catre interiorul lor, catre ezoterismul inerent. Astfel, literatura a urmat acest drum al originilor, iar genul fantasy reprezinta expresia acestui fapt. Evident, ceea ce incerc sa spun nu este faptul ca orice forma de literatura are in vedere acest aspect sau ca literatura fantasy reprezinta viitorul literaturii. Dar, in prezent, statistic vorbind, scrierile fantasy au cunoscut o dezvoltare fara precedent, iar aceasta dezvoltare este expresia nevoii religioase inerente fiintei umane. Deghizand mituri si simboluri religioase in forma unor lumi fantastice, autorii de fantasy isi fundamenteaza operele pe adevaruri inerente fiintei umane. Personajele lor sunt complexe, se metamorfozeaza si reitereaza drumurile eroilor mitici in cautarile lor absolute. Imaginarul, actiunea si complexitatea personajelor difera de la autor la autor, dar fundamentul, coloana vertebrala a operelor fantasy isi trage maduva din credintele religioase. In mod evident, peste acest fundament se suprapun si au o egala importanta conceptele, credintele si structura psihica a autorului, dar acest lucru face subiectul unui alt articol, asa ca nu voi insista asupra sa.

literatura new age

   In loc de incheiere, voi rezuma tema acestui articol, ca o forma de demonstratie a celor afirmate in debutul sau. Avem, pe de o parte, o dezvoltare fara precedent a genului fantasy in literatura. De cealalta parte avem reafirmarea unor valori religioase in cadrul societatii actuale si dezvoltarea credintelor mistice. Ceea ce era complet ermetic, din acest punct de vedere, si putea fi studiat doar de catre initiati, a devenit mult mai accesibil indivizilor prin intermediu literaturii fantasy. Aceasta reprezinta o poarta de deschidere catre lumea misterelor religioase, a fundamentelor ritualice si a miturilor. Ea faciliteaza accesul neinitiatilor intr-o lume a misticismului si merge pana in punctul in care reuseste sa acapareze cititorul pana la identificare cu personajele fantastice. Avem nevoie de a accede intr-o astfel de lume, iar scurtatura o reprezinta literatura fantasy. Poate ca nu asigura patrunderea totala, dar deschide geamul prin care putem privi. In „Tunelul” lui Ernesto Sabato, viata insasi este privita de autor ca un tunel, iar accesul la o alta viata, a altcuiva, il reprezinta bucatile luminate din tunel, unde geamul nu mai este opac si unde putem privi la un alt tunel de unde altcineva ne face semne cu mana. Intr-un mod similar, literatura fantasy este  un tunel care, prin gemurile sale luminate de diferite opere, permit accesul vizual in lumea mistica a riturilor si credintelor religioase, deghizate in forma moderna de „new age”.

Discutii pe Facebook
libhumanitas.ro

Iubitoare de carti, teatru si filme, vin rosu, cheesecake, jeleuri, mare, fulgere, Scorpions si luna plina. Intotdeauna cu chef de contrazis si de dezbateri, rebela cu prea multe cauze si posesoare a unui amalgam de credinte ciudate: magie, OZN-uri, puteri supranaturale, lumi paralele.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Carte

Leviatanul lui Thomas Hobbes. O capodopera de filosofie politica.

Publicat

pe

Leviatanul Hobbes recenzie carte

   Leviatanul a fost una dintre cele mai dificile experiente de lectura pe care am avut-o, insa una care a meritat cu desavarsire. Nici nu as fi vrut altfel. Capodopera lui Hobbes m-a trimis intr-o analiza a prezentului si a mecanismelor social-politice contemporane dupa aproape fiecare enunt. Complexitatea lucrarii acopera un spectru unitar, existential, in virtutea caruia te regasesti ca analist al intregului pornind de la univers molecular.

   Textul Leviatanului nu este greu de inteles; desi densa, scriitura lui Hobbes este cursiva si fina ca matasea, impletita de intelepciune si umor inteligent. Delicios. Pentru un cititor obisnuit cu eseuri si ideologii contemporane, cunoscator al diverselor forme de guvernare si organizare sociala existente astazi, pledoaria lui Hobbes pentru o forma de guvernamant autoritara, preferabil monarhie ereditara, poate fi greu de digerat. Cartea demonstreaza, insa ca inteligenta, abilitatea de a fi rational si o frantura de umor pot constitui uneltele ideale pentru a construi o pledoarie puternica pentru aproape orice.

Leviatanul Thomas Hobbes recenzie de carte   Leviatanul este considerata de invatati a fi lucrarea fundamentala care sta la baza teoriei politicii moderne. Publicata in 1651, aceasta era inovatoare, originala, a asternut calea pentru stiintele sociale politice si creat cadrul pentru „contractul social”. Hobbes se angajeaza in motivarea persuasiva pentru explorarea sursei si a limitelor autoritatii statale. Acesta darama barierele gandirii, „gaureste” presupunerile si – cel mai important – indrazneste sa conteste autoritatea bisericii. Adevarat, autoritatea bisericii a fost contestata inaintea lui Hobbes de catre Henry al VIII-lea, de Martin Luther si, cel mai relevant, de Oliver Cromwell, insa Hobbes merge cel mai departe si explica punct cu punct de ce biserica nu are nici un fel de autoritate in aceasta lume si cum a interpretat vicios scripturile pentru propriul avantaj.

   Aparent, Hobbes era un indivit pacifist si un ucenic talentat. S-a nascut in 1588, in Malmesbury, intr-o perioada in care Anglia era in conflict cu Armada Spaniei. Exista o poveste in care Hobbes s-a nascut prematur din cauza ca mama sa (al carei nume nu-l cunoaste nimeni) s-ar fi speriat cand a auzit ca se apropie Armada. Pe cand Hobbes era foarte tanar, tatal sau, preot, a fost dizgratiat in urma unei dispute cu un alt vicar si a fost fortat sa-si paraseasca familia. Thomas, impreuna cu fratele si sora sa, au ajuns sa fie crescuti de un unchi necasatorit.

Thomas Hobbes Leviatanul recenzie

Thomas Hobbes – portret de John Michael Wright

   Nu se cunosc mai multe aspecte ale copilariei lui Hobbes, in afara de faptul ca acesta s-a bucurat de o educatie excelenta si ca a aratat semne timpurii de intelepciune si inteligenta. Primul sau avant l-a avut ca tutore pentru fiul unei familii instarite numite Cavindish. Aceasta familie a devenit sponsorul si protectoarea lui Hobbes pe parcursul vietii sale – si, cum viata sa a inclus vremuri politice destul de violente, aceasta protectie foarte probabil i-a salvat si viata. Hobbes a lucrat ca tutore, cu pauze, si la un moment dat i-a fost tutore chiar si Printului de Wales, un aspect care i-a folosit la batranete, cand Printul de Wales a devenit Regele Charles al II-lea. La mijlocul varstei, Hobbes avea sa treaca prin Razboiul Civil al Angliei, in urma caruia Charles I a fost detronat de catre partidul lui Oliver Cromwell. Hobbes a aflat de decapitarea regelui de la un martor ocular, eveniment care l-a suparat foarte mult, preocupat fiind si de situatia civila nelistitoare si de violentele nebune ale acelei perioade.

   Exista cateva diferite explicatii despre cum Razboiul Civil englez l-ar fi inspirat sau nu pe Hobbes sa scrie Leviatanul. Din ce discern, acesta gandise deja teoria sa politica cu ani inainte de izbucnirea razboiului, insa poate ca razboiul, pierderea unui bun pireten in urma violentelor si decapitarea regelui i-au intensificat eforturile de a publica lucrarea. Cartea, publicata in 1651, a provocat rumoare si a suparat cam toate partidele politice ale timpului. Numai acest aspect, de sine statator, face din Leviatanul un must-read!

   As fi crezut ca macar monarhistilor le-ar fi placut cartea, cum aceasta sprijina o monarhie puternica, insa nu. Aparent, unii chiar au vrut sa ucida autorul. Unii monarhisti erau catolici, iar cartea da cu Biserica Catolica de pamant. Altii erau anglicani, iar cartea nu e deloc flatanta nici pentru ei. De asemenea, in ciuda aparentului sprijin pentru monarhie, intr-o maniera clandestina, Hobbes spune ca suveranul conduce numai cu consimtamantul poporului si are anumite obligatii impuse de contractul social. Aceasta idee este foarte diferita de cea in care autoritatea regelui vine direct de la Dumnezeu – o idee cunoscuta ca „dreptul divin al regilor”.

   Ideea unui contract social intre suveranitate si supusi a existat cu mult inaintea lui Hobbes, insa acesta a redefinit-o si a prezentat o teorie radicala noua despre cum functioneaza in termeni mecanicisti si de ce este necesar un astfel de contract in virtutea bunastarii umanitatii. Hobbes numeste Guvernul sau statul condus de un suveran un leviatan, un concept luat din Cartea lui Iov, capitolul 41. Hobbes numeste statul leviatan „un om artificial” cu un corp artificial, in care suveranul este capul care serveste pentru a proteja oamenii de o alternativa mult mai ingrozitoare: traiul in „existenta naturala”. Pentru a explica ideea sa de existenta naturala, Hobbes scrie pasajul pentru care este cel mai faimos:

   Intr-o asemenea conditie, nu exista loc pentru industrie; pentru ca fructul acesteia este incert: si prin urmare nu exista cultura pamantului; fara navigatie, nici folosirea comoditatilor care pot fi imbunatatite pe cale maritima; fara cladiri; fara instrumente de deplasare si de mutare, asemeanea lucruri care necesita forta sporita; fara cunostinte despre suprafata pamantului; fara masurarea timpului; fara arta; fara scrisori; fara societate; si ce e cel mai rau, frica continua, si pericol de moarte violenta; si viata omului, solitara, saraca, murdara, brutala, si scurta.

   Nu poti scrie o recenzie pentru Leviatanul fara citarea acestui pasaj. Hobbes continua o buna bucata de text in acest sector si explica cum intr-o existenta dictata de natura oamenii traiesc intr-o continua stare de razboi sau frica de conflict. Nimic nu este ilegal, asadar viata este o gratuitate la indemana tutror care pot sa ucida pentru beneficiul personal sau tribal. Hobbes nu blameaza omul pentru asta. Nu ne putem impotrivi fata de ceea ce suntem, insa cu cat mai repede acceptam ca oamenii nu sunt capabili sa traiasca in pace fara o guvernare puternica, cu atat mai devreme vom fi capabili sa traim fericiti pe baza necesitatilor lumii artificiale create de un guvern civil.

   Cartea are un ton stiintific secular care continua sa deranjeze si astazi. Hobbes spune ca nu-si poate imagina ca ceva sa poata exista cu adevarat fara un corp, ori o existenta concreta. Visele si fantomele sunt rezultante ale imaginatiei care deriva dintr-o origine fizica ce lucreaza asupra partilor interne ale creierului. Acestea nu au realitate. Totusi, Biserica a gasit numeroase cai pentru a folosi fiinte spirituale pentru a controla oamenii si pentru a castiga bani. Acest aspect nu poate fi contrazis, nicaieri in istorie.

   In fapt, jumatate din Leviatanul isi construieste pledoaria din scripturi biblice. Ceea ce este oarecum amuzant, deoarece carturarii spun ca Hobbes era ori ateu, ori agnostic, ori deist. Eu inclin sa-l consider deist. Presupun ca Biblia avea asa o influenta asupra oamenilor de atunci, incat Hobbes vrea sa arate ca insasi Biblia ii sprijina ratiunile. Ca invatat, Hobbes cunoaste in profunzime si pe indelete Biblia si citeaza extensiv din Vechiul si Noul Testament. In completarea intelegerii mele, m-au ajutat lecturile anterioare din Tolstoi, care arata cum Biblia sprijina neascultarea si anarhia civila. Altfel, m-as fi afiliat argumentelor lui Hobbes.

   Leviatanul este impartita in trei parti: Despre om, Despre comunitatea civila; Despre comunitatea civila crestina. In partea a treia, cea mai lunga, Hobbes atinge Biserica si religia, in general, folosind in intregime Biblia pentru a-si sustine pledoaria. Acesta petrece mult timp explicand de ce Papa si un suveran statal nu pot imparti puterea. Un leviatan nu poate avea doua capete. Ce se intampla daca regele iti porunceste sa faci ceva impotriva constiintei tale sau impotriva legilor religiei tale, precum adorarea sa ca pe un dumnezeu? Atunci, spune Hobbes, ar trebui sa adori regele ca pe un dumnezeu, pentru ca regele are materialitate, existenta certa, putere directa si masurabila de a-ti inlesni accesul la indestularea nevoilor.

   Latura pozitiva a lui Hobbes consta in faptul ca acesta este dedicat protejarii vietii. Scopul aranjamentului sau civil este ca un numar cat mai mare posibil sa traiasca o viata lunga, rezonabila si multumitoare – sa evite o moarte prematura dupa o viata scurta, murdara si brutala. Hobbes considera ca traiul intr-un stat puternic, nu rebeliunea impotriva lui, este cea mai buna metoda de a face acest trai fericit sa existe.

   Exista si exceptii – cateva motive pentru care cineva ar putea sa doreasca neascultarea suveranului, pentru a adora un idol. Insa Hobbes spune ca aceasta „rebeliune” este justificata numai daca rebelul isi va asuma rebeliunea in aceeasi masura in care si-a asumat si supunerea fata de suveran, pana in acel punct. Asadar, un lider religios ar putea lua in considerare riscul martirismului prin complacerea intr-o mica neascultare civila, dar Hobbes continua si spune ca pentru omul obisnuit nu exista nici un motiv pentru care sa riste rau si rani fizice pentru o ceremonie simbolica.

   Cartea Leviatanul, de Thomas Hobbes, este disponibila la editura Herald, la pret promotional. [vezi aici]

Discutii pe Facebook
books-express.ro
Continua sa citesti

Carte

100 carti fundamentale: #2 Vechiul Testament – c. 1500 i.e.n.

Publicat

pe

Vechiul testament carti fundamentale

   Vechiul Testament si Noul Testament – ceea ce cunoastem sub numele de Sfanta Scriptura de cand William Tyndale a publicat versiunea sa in engleza, in perioada elisabetana (1611) – sunt doua carti separate dintr-o serie de scripturi ale diferitelor credinte, cum ar fi Coranul, Avesta si Dhammapada. Vechiul Testament duce la cel Nou sau cel putin Biserica Crestina presupune asta. Cele doua carti, legate impreuna, sunt inca considerate de catre fundamentalistii biblici – in ciuda coplesitoarelor dovezi ale contrariului – ca reprezentand un singur volum care contine mesajului lui Dumnezeu si o adevarata descriere a Creatiei. Aceasta este o parte a istoriei credintei, dar nu si a cunoasterii.

   Cuvantul biblie deriva, prin latina si franceza, de la cuvantul grec biblia, „carti”, o traducere a cuvantului ebraic sepharim cu acelasi inteles. Cuvantul ebraic este cel mai vechi dintre toti termenii literaturii biblice. Aceste sepharim sunt cele mai frecvent numite in ebraica tanakh, un acronim consonantic (in ebraica se scriu doar consoanele) care ne ajuta sa ne amintim continutul ei: Torah (lege – sau mai bine tradus „indrumare”), Neviim (profeti), Ketuvim (scrieri – hagiografie). Acesta, doar un fragment al literaturii vechilor israeliti, este „Vechiul Testament” doar pentru crestini. A fost compilat de evrei pe o perioada de aproximativ o mie de ani si contine legende, istorie, poezie, anecdote, rugaciuni, legi, statistici si profetii; este, de departe, cea mai cunoscuta carte din lumea occidentala si a inspirat atat fapte eroice, cat si unele ingrozitoare. Filosoful evreu olandez-portughez Baruch de Spinoza – pana la un anumit grad fiind considerat cabalist, desi lucrul acesta este rar mentionat – a fost cel care, in sec. al XVII-lea, s-a implicat in supunerea acestei colectii sau antologii de texte analizei istorice si altor forme de analiza critica. A fost, bineinteles, excomunicat de catre semenii sai evrei.

   Istoria formarii textelor Bibliei – toate in ebraica, cu exceptia catorva pasaje in aramaica in Geneza si in alte locuri – este foarte complexa si da inca nastere la controverse. Inainte de era crestina, aceasta antologie a fost tradusa in greaca (Septuaginta), pentru uzul evreilor vorbitori de limba greaca. Apoi, in urma unor evenimente din Palestina de la inceputul erei noastre (probabil aparute in jur de 30 e.n.), crestinii au fost indrumati sa si-o insuseasca. Pala in secolul al doilea e.n., singurele ei rivale printre crestini erau scrierile marelui „eretic” Marcion din Sinope, care a murit in 160 si ale carui scrieri de tip gnostic au fost toate suprimate sau pierdute.

   Un ajutor de nepretuit pentru istorici sunt lucrarile cuprinzatoare ale remarcabilului Josephus, un evreu din secolul I, un fariseu, care a devenit cetatean roman (numit Flavius Iosefus), dar nu si-a parasit niciodata credinta iudaica (nu norocul, ci istetimea l-a ajutat sa supravietuiasca: a prezis ca Vespasian ca ajunge imparat si acesta i-a fost recunoscator). I s-a permis sa traiasca si sa scrie la Roma, unde si-a terminat lucrarea Razboaiele iudaice (ca evreu a participat la ele, dar a fost facut prizonier de romani la Iotopata), in 77, si Antichitati Evreiesti, in 94, o alta lucrare foarte importanta. Iata-l aici pe Iosefus (in traducerea prolificului William Whiston, profesor de matematica la Universitatea Cambridge, din secolul nouasprezece), incepand o poveste foarte cunoscuta, care va avea consecinte nefaste pentru unii:

   In acel timp, Sodomitii au devenit mandri de bogatiile si bunastarea lor: ei au devenit nedrepti cu oamenii si pacatosi in fata lui Dumnezeu, intr-atat de mult, incat nu mai luau in seama la avantajele primite de la El: ii urau pe straini si abuzau unul de altul cu practici sodomite. Dumnezeu era deci foarte suparat pe ei…

   Confuziile si controversele au facut necesar ca in ultimul deceniu al secolului al patrulea e.n., Sfantul Ieronim (342-420) sa faca sau, in anumite cazuri, sa supravegheze, o traducere latina – incluzand propria lui versiune a celor patru evanghelii. Aceasta s-a numit Vulgata, fiind pentru prima data legata intr-un singur volum in secolul al saselea, dar cel mai vechi manuscris cunoscut al Vulgatei, numit Codex Amiatinus (pentru ca ajunsese in biblioteca de la Monte Amiata – aceasta a fost desfiintata in 1782, iar cartea e acum la Florenta la Biblioteca Laurentiana), fusese scris la Jarrow de calugari sub indrumarea abatelui Ceolfrith intre 690 si 700. Au existat trei copii, pentru care au fost necesare pieile a cincisprezece mii de vitei – foarte mult pentru iubitorii de animale. Ceolfrith plecase in 716 sa daruiasca codexul Papei Grigore al II-lea la Roma, dar a murit inainte sa ajunga acolo.

   Prima traducere a Bibliei in engleza (descurajata de Biserica din acel timp, care credea ca oamenilor saraci si umili nu trebuie sa li se permita sa o citeasca, in caz ca, nefiind suficient de inteligenti sa inteleaga latina, care nu li se predase niciodata, si-ar putea face propriile idei despre ea) a fost facuta in perioada anglo-saxona, dar nu exista nici o Biblie anglo-saxona completa. Cele mai vechi editii complete sau aproape complete se numesc „Wycliffite”, dupa John Wycliffe, filosof si conducator al lollarzilor, care i-a inspirat, castigandu-si astfel nedoritul renume de precursor al protestantismului (ceea ce si era). Lollarzii erau primul grup englez coerent care contesta Biserica Catolica. Marele si poeticul, dar neapreciatul prozator William Tyndale (1494-1536) este autorul unei mari parti din traducerea care formeaza inca baza solida a binecunoscutei versiuni autorizate din 1611. El a fost spanzurat si ars pe rug la Vilvorde, langa Bruxelles in numele Dumnezeului din Biblia pe care indraznise sa o traduca. Cei care au savarsit aceasta crima, servitori ai persoanelor feroce si inapoiate care erau siguri de buna lor credinta – au si astazi aparatori – sunt echivalenti ai birocratilor servili de astazi.

   Biblia este inca cel mai bine cunoscuta si iubita in tarile vorbitoare de limba engleza in maiestuoasa Versiune Autorizata; in ceea ce-i priveste pe cititori, Biblia engleza noua – cunoscuta de multi in Anglia sub denumirea de „Inland Revenue Version” din cauza limbii engleze jalnice, neinspirata, autorizata de un „comitet de stilizare” compus din nonentitati ambitioase – nu este doar un succesor nedemn, ci si o insulta la adresa a tot ceea ce preprezinta religia.

   Emily Dickinson, inteleapta fata batrana din Amherst, Massachusetts, a carei poezie nu a fost recunoscuta ca fiind publicabila in timpul vietii, dar care este privita astazi ca fiind mult deasupra celor mai multi dintre contemporanii ei, a scris un poem (poate neterminat) prin 1882, care insumeaza pe scurt unul dintre felurile in care oamenii vedeau Biblia crestina:

Biblia e un volum antic –
Scris de oameni apusi
La sugestia Duhurilor Sfinte –
Subiecte – Betheleem –
Eden – anticul Camin –
Satan – Osteanul –
Iuda – Marele Inselator –
Pacatul – o Prapastie faimoasa
Careia altii trebuie sa-i reziste –
Oamenii care „cred” sunt foarte singuri –
Ceilalti sunt „pierduti” –
De-ar fi avut Povestea un Povestitor cantaret –
Predica lui Orfeu captiva –
Nu condamna.

   Orfeu este paganul legendar, cantaretul grec capabil sa farmece animalele si chiar pietrele cu lira lui, al carui cap, chiar si dupa ce a fost smuls de menade, inca mai canta plutind spre Lesbos – desigur, el nu „predica” si acest lucru a incercat, in mod ironic, sa transmita Dickinson. Poemul critica implicit Biblia pentru ca exprima atitudinea nemiloasa a unui Dumnezeu mai degraba evreu decat crestin, fata de pacatosi si idolatri. Emily Dickinson deplange faptul ca Sfanta Scriptura nu a fost scrisa intr-o maniera captivanta, ci intr-una mai degraba critica, regretand faptul ca tunatorul Iehova, evreu al Vechiului Testament, nu putea sa semene mai mult cu gentilul Orfeu.

   Este cu adevarat o anomalie, in special, in epoca noastra de invatatura mai exacta si mai scrupuloasa, ca religia crestina trebuie sa fie o derivata a celei evreiesti – pana la punctul in care Biserica romano-catolica, abandonandu-si principiile reale, i-a iertat pe evrei (foarte recent) pentru ca l-au executat pe Iisus, care a fost, de fapt, crucificat de romani. Numai ca, desi e grotesc, asa s-a intamplat.

   Intreaga aceasta poveste face Bisericile moderne sa para din ce in ce mai anacronice si sa se sprijine pe irational mai mult decat este normal in era noastra pozitivista. A dus la neintelegeri amare intre traditionalisti si cei care vor sa observe realitatea sau poate doar sa para „contemporani” – ultimii sunt adesea acuzati ca sunt necredinciosi, palizi rationalisti liberali sau, mai rau, oameni cu voci stinse, educati, dar superficiali, care nu-si doresc decat sa fie la moda.

   Controversa se desfasoara, de obicei, in clisee, la un nivel intelectual scazut. Pericolul rezida in faptul ca Biserica, presupusa a fi din alta lume, va fi secularizata, numai ca a fost destul de materialista de-a lungul istoriei, inregistrandu-se, ce-i drept, si exceptii. Ceea ce se numeste religie a fost mereu un amestec de respect pentru Dumnezeu si politica.

   Faptele, atat cat pot fi cunoscute, nu trebuie sa-i impiedice pe cei care sunt religiosi (ceea ce inseamna, aici, cei care recunosc o autoritate mai mare decat cea lumeasca), fiindca religia trebuie sa implice cautarea adevarului si pentru ca nimeni nu trebuie sa se teama de adevar. Dar se tem totusi daca acesta suprapune peste planurile lor.

   Este periculos si prostesc sa discuti cu cei care prefera sa nu fie critici; dar este bine sa discuti cu cei care pretind ca sunt critici cand ignora faptele. Simplele fapte raman importante pana cand sunt luate in seama. Adevarata valoare a Bibliei acum, pentru crestini, ar trebui sa stea in calitatile ei inspiratoare si literare – nu intr-un fel de „autoritate” pe care ei cred ca aceasta antologie evreiasca ar avea-o. Nu este mai putin sfanta din aceasta cauza – cuvantul sfant deriva din cuvinte insemnand „semn bun” si „intreg”.

   Iisus Hristos, unul dintre acei putini oameni extraordinari, extrem de socanti si incomozi pentru vecinii lor (printre altii se numara Zarathustra, Gautama Buddha si Mohamed), nu este in nici un caz mort. Crestinismul insa este asa cum a fost practicat timp de doua mii de ani. Cu alte cuvinte, traieste doar in anumite faze ale trecutului sau si in anumiti indivizi. Trebuie facuta o delimitare stricta intre Iisus Hristos si religia practicata in numele lui: nu numai ca era stanjenitor, evreu, dar, de asemenea, foarte probabil era ceea ce cunoastem sub numele de gnostic. Gnosticismul si – in special – gnosticismul lui Marcion a fortat Biserica crestina – prea de timpuriu o organizatie in cautarea puterii, axata pe succesul lumesc – mult mai decisiv in pozitia sa agnostica. S-a adaugat fara mila peste monoteismul religiei iudaice asa cum este exprimata in Vechiul Testament si s-a adaugat, de asemenea, ingenios, peste tendintele cosmologice din lumea greaca pe care incerca sa o converteasca. La momentul evaluarii lui Marcion mai ramasesera putini crestini adevarati: „cei cu adevarat rai”, ca sa adaptam un poem de Robert Graves, conduceau „in numele lui Hristos”.

   Ceea ce numim Vechiul Testament – si in special primele cinci carti, Pentateuhul – este totusi piatra unghiulara a religiei iudaice. Pretentia Bisericii crestine de a fi mostenitoarea legitima a Israelului, a adevaratului Israel, este neistorica si perversa. (Noul Testament e partial o problema diferita). Se pune accentul pe Pentateuh deoarece acesta contine cea mai directa revelatie pe care Dumnezeu i-a facut-o lui Moise, pe muntele Sinai. Dar faptul ca aceasta revelatie a fost cu adevarat adresata unui anumit popor, pe langa ca-i fals, este contrar crestinismului. A creat enorme dificultati care au dus la antisemitism, printre alte rezultate regretabile si nereligioase: cel mai rudimentar sortiment de crestin sau persoana crescuta in credinta crestina continua sa-si insuseasca un Dumnezeu evreu pe care a fost invatat sa-l venereze ca pe un non (sau chiar anti-) evreu. Pe de alta parte, mai ofensiv a fost acest sentiment usor de inteles pentru crestini: Ce ciudat/ Din partea lui Dumnezeu’ Sa-i aleaga/ Pe evrei. Gnosticismul (W. N. Ewer – 1885-1976). Gnosticismul e singurul care, in Biserica crestina, a facut din religie o problema interioara si a fost suprimat cu cruzime; in Evul Mediu, cand oamenii au inceput sa interpreteze religia iudaica, Cabala – se asemenea gnostica – mai realista, mai erotica, a facut salvarea lui Dumnezeu de catre om, tikkun, o problema la fel de importanta ca si constrariul ei. Si aceasta a fost data la o parte ca superstitie de evreii rationalisti, moderni. Dar amandoua doctrinele alarmante persista – pentru a le deranja pe cele oficiale; si perntru a le pastra pe raftul ignorantei lor.

Discutii pe Facebook
Nemira
Continua sa citesti

Carte

100 carti fundamentale: #1 I CHING c. 1500 i.e.n.

Publicat

pe

i ching 100 carti fundamentale literatura universala

   I Ching (pronuntat Ii Jing si adesea tradus Cartea Schimbarilor (in alte versiuni de traducere si Cartea Prefacerilor), este aproape la fel de veche sau chiar la fel de veche ca insasi China. In numeroase versiuni se sustine suficient de mult pentru a deveni fundament atat pentru modul de viata confucianist, cat si pentru cel taoist, si printr-un aspect al sau („Invatatura intunecata” taoista) budismul a patruns in China. In sec. al XVIII-lea si al XIX-lea, Occidentul a inceput treptat s-o cunoasca, Leibnitz era fascinat de ea si poate ca a avut o influenta mai mare decat e, in general, acceptat. Mai multe persoane din Occident decat s-ar putea crede practica divinatia prin intermediul ei (incepand de la prima ghicire a viitorului – pentru care I Ching ofera un cadru convenabil – pana la meditatia mai mult sau mai putin profunda), unii recunosc asta, altii, cei mai multi, de fapt, nu. New York Times a comentat odata ca „la suprafata, Cartea Schimbarilor pare la fel de nepotrivita pentru un cult de mase ca si Summa Theologica„, dar ajunge la concluzia ca, de fapt, aceasta chiar se intampla. Pare a nu fi potrivita pentru un „cult de mase” nici macar in istoria Chinei, dar, cu toate acestea, a supravietuit fiecarei schimbari (inclusiv marxismului maoist) in ultimele trei mii de ani. Este raspandita doar in China?

   Trecerea inceata, dar sigura, de la respectul fata de politicieni si aspectele exterioare ale vietii la o anumita consideratie pentru viata interioara, inceputa dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, continua, desi ia forme diferite. Influenta I Ching asupra acestei schimbari a fost indiscutabila. A jucat un rol important in felul in care chinezii insisi iau deciziile, atat culturale, cat si politice, afectand astfel si Occidentul; dar a influentat si deciziile individuale incepand de prin 1950. Cu toate ca pare, in special, in ultimul caz, agentul pentru a face alegeri, I Ching nu e nici una, nici alta: a fost prezenta in ultima jumatate de secol – in versiunea Legge sau Wilhelm-Baynes – si a fost privita si folosita ca un oracol. Influenta sa ca oracol in societatile occidentale, daca nu si functiile confesionale intr-un mod oracolar, a fost intr-adevar mai mare decat oricare altele din timpul romanilor pana in prezent.

   Importanta – si influenta – I Ching, ale carei origini raman invaluite in mister, porneste de la faptul ca reprezinta primele eforturi ale mintii umane de a-si gasi locul in univers. Acest lucru este foarte clar. Ceea ce a definit-o, intr-un sens pragmatic, a fost notiunea de a „lucra”. A fost precedata – si generata – in China, de teoria foarte timpurie a yang si yinYang desemna initial stralucirea soarelui, in timp ce yin implica absenta caldurii si a luminii. Cele doua principii antitetice au inceput sa fie privite ca forte cosmice: masculin/feminin, cald/rece, lumina/intuneric, uscat/ud, tare/moale si asa mai departe. Chinezii vedeau tensiunea creata de cele doua fenomene ca motor al universului insusi. Legendarul Fu Hsi, imparat al Chinei, este presupusul inventator al celor opt trigrame de baza – seturi de cate trei linii, intrerupte sau nu, care stau la baza I Ching. Oricare doua dintre aceste trigrame se combina in saizeci si patru de hexagrame. Textul original al I Ching consta in inregistrarea intelesurilor simbolice ale acestor hexagrame. Chiar asa cum le cunoastem acum, sunt la fel de criptice si de laconice ca si atunci.

I Ching - Cele opt triagrame de baza

I Ching – Cele opt triagrame de baza

I Ching - hexagrama cu cele 64 de combinatii

I Ching – hexagrama cu cele 64 de combinatii

   Traditia spune ca cele saizeci si patru de combinatii au fost inventate in secolul al doisprezecelea de regele Wen pe vremea cand se afla la inchisoare. Fuil sau, ducele Chou, ar fi adaugat comentarii pe liniile fiecarei hexagrame (hsiao), dar versiunea I Ching care a ajuns in timpurile moderne, desi modificata in 1715, este oficial cea a lui Confucius – sau mai bine zis a fost, ca si Analecte si celelalte „scrieri” ale lui, aduse in forma actuala de oameni care se prezentau ca discipoli ai lui Confucius. Totusi este putin credibil ca insusi Confucius sa fi fost interesat de divinitate, chiar daca discipolii pot semnala diverse observatii care se presupune ca ii apartin. Aceasta carte are inca un gen de autoritate religioasa; confucianismul nu este o religie, ci un cod de etica (esuat). E de neconceput sa nu fi avut ceva de spus Confucius despre carte; ce anume, nu stim. Exista speculatii foarte multe si foarte diferite in acest sens.

   I Ching, oricine ar fi scris-o, a facut-o ca sa contina, dupa spusele unui devotat occidental, „explicatii pentru tot”. Mai putin hiperbolic, ar putea sa aiba mai multa valoare pentru cei care doresc sa-si exploreze subconstientul prin metode jungiene sau strict nonjungiene, sau „sa afle cine sunt”. Pe de alta parte, o asemenea idee poate fi baza unui mod de gandire mai daunator sau cel putin mai indulgent cu sine insusi. Probabil amandoua. Ar fi ciudat, totusi, daca dupa ce chinezii i-au dat atata importanta, cartea sa nu contina niciun fel de intelepciune.

   I Ching isi are cu adevarat originile in mileniul doi i.e.n., cand populatiile Chang si Chou foloseau carapace de testoasa ca metoda de divinatie. Carapacele erau puse la caldura pana cand crapau si se citeau „liniile” astfel formate. Legenda spune ca insusi Fu Hsi ar fi spus ca a vazut primele opt triagrame pe o carapace de broasca testoasa. Pana in 213 i.e.n., cand tiranul Shih Huang-ti, primul imparat al dinastiei Chin – unul dintre primii monstri care, ca Hitler si Stalin in vremurile noastre, au incercat sa altereze istoria in interesul puterii – a ordonat faimoasa ardere a cartilor, I Ching ajunsese sa semene cu forma ei prezenta. Era una dintre cartile din asa-numitele inregistrari istorice – muzica, ritualuri, poezie si cantece vechi – care a supravietuit asa cum a fost scrisa. Nu a fost considerata o amenintare, pentru ca era o carte de divinatie. Dupa aceasta, a devenit repede o parte esentiala a educatiei fiecarui invatat, oferind cadrul in care totul era discutat. In final, I Ching a fost folosita, la fel ca Biblia, pentru orice scop. O foloseau alchimistii la fel ca si promulgatorii sistemelor etice si sadicii, deopotriva. In ceea ce priveste Occidentul, versiunile cele mai influente ale cartii sunt cele in engleza ale invatatului si misionarului James Legge, un protestant care a devenit primul profesor de chineza la Oxford. Urmeaza versiunea germana, mai tarzie, apartinand lui Richard Wilhelm. Ultima (care e mai putin buna), e faimoasa traducere a lui Cary Baynes (1951), prezentata si de Jung.

   Toata aceasta obscuritate din jurul celui mai consultat oracol pivat poate parea foarte nepromitatoare. Nu numai ca este ea insasi un melanj, dar, asa cum o cunoastem noi in Occident, este tradusa de oameni cu inclinatii evidente – Legge spre crestinism, iar Wilhelm spre sistemul teutonic. Ar putea exista o duzina de versiuni diferite si totusi valabile, traduse de cineva cu bune cunostinte de limba chineza. Dar la baza cartii ramane intelepciunea ei originala, care se impune ca posedand o calitate la fel de formidabila ca a oricarei astfel de lucrari, chiar daca pare de obicei criptica si stranie. Pentru oricine in afara celor strict atei, teza ei este obisnuita: viata e centrata pe ordinea cosmica, iar aceasta reprezinta chiar subiectul schimbarii – deci fiintele umane trebuie sa invete sa se adapteze la ceea ce este inevitabil. Probabil multi cititori occidentali au privit conceptul de soarta din punctul de vedere comun occidental: „fatalistul” este cel convins ca totul, inclusiv propriul destin, este deja determinat. Aceasta atitudine se intalneste de obicei la psihopatii inteligenti: ii absolva de orice fel de responsabilitate.

   Conceptul chinez de soarta, ming, este diferit – si este, de fapt, oglindit in multe atitudini occidentale mai complexe. Ming este „totalul fortelor si al conditiilor existente din intregul univers”. Daca vrem sa desfasuram activitati de succes, atunci trebuie sa cooperam cu conditiile asupra carora nu putem exercita niciun control. Dupa cum a spus Confucius: „Cel ce nu cunoaste ming nu poate fi un om superior”. Formularea „om superior” apare tot mereu in textele noastre din I Ching. Acest om superior nu este „superior” in sensul uzual al termenului, este pur si simplu superior circumstantelor, pentru ca poseda intelepciunea. Astfel, din moment ce nu ne putem controla soarta, putem decide cum sa traim: putem alege sa cooperam cu conditiile cosmice existente.

   Confucius insusi se pare ca nu a consultat cartea-oracol. In loc sa faca acest lucru, a incercat sa reformeze lumea si a esuat. A adaugat totusi: „Daca ideile mele vor triumfa, este ming, daca nu, este ming„. Bazele I Ching pot fi atunci privite ca nonmorale: pentru ca nu au nicio legatura cu morala sau virtutea. Omul care invata sa consulte oracolul poate astfel profita fie ca este „bun”, fie ca este „rau”. Faptul ca ea se lasa interpretata mai degraba de catre cei inteligenti decat de cei virtuosi poate fi foarte bine explicatia popularitatii sale. Crestinii si-au pus mereu intrebarea „Cum poate un Dumnezeu bun sa permita raul?” Cu toate acestea, „Dumnezeul” chinez este mai impersonal si nu poate fi chestionat in acest mod. Nu e vorba sa fii „bun”, ci sa fii conectat la realitate. De ce a fost Hitler atat de „norocos”? Nu pentru ca ar fi auzit de I Ching, ci pentru ca, intr-un anume fel, acesti oameni (ca multi dintre milionarii si miliardarii de astazi, indiferenti la virtute, desi practica o religie) sunt conectati la realitatile timpurilor lor. Cum altfel se poate explica „instinctul” si „norocul” unor astfel de oameni?

   Chiar si I Ching poate fi consultata atat de catre cei virtuosi, cat si de catre oportunisti. Totusi nu se gasesc aici „explicatii pentru orice”. Este prea criptica pentru asa ceva. Poate ca mai demult o facea? Dar principiul ei general, recunoasterea faptului ca totul este intr-un prices de schimbare, inca mai arunca vraja autoritatii. Pare adesea sa-i pedepseasca pe cei care o consulta – daca nu sunt simpli ghicitori. Nu se poate spune ca a avut o influenta „pozitiva” mai mare decat cea „negativa” – nu stim acest lucru.

   Adevarata ei semnificatie este ca, desi poate fi folosita ca instrument pentru meditatia autentica, originile sale sunt inca invaluite in mister – si, in plus, a fost conceputa intr-o civilizatie predominant agricola – nu numai pentru uz privat. Transmite celor care au lucrat cu ea un anumit sentiment de a fi vie, din nefericire, e un ghid de comportament la fel de obscur, pe cat e de autentic – daca nu cumva utilizatorul occidental o interpreteaza dupa un sistem propriu.

   Recomandarea lui Jung de a fi folosita ca o cheie a subconstientului a fost semnificativa, dar atitudinea lui fata de carte a fost, in sens istoric, total necritica. Jung a fost totusi, dupa cum s-a vazut dupa moartea lui, putin lipsit de scrupule in ceea ce priveste faptele, daca nu erau in interesul vederilor sale. Celalalt oracol pe care multi occidentali il folosesc este Tarotul. Acesta este la fel de obscur in raspunsurile pe care le da pe cat se poate (sau nu se poate) fi de profund. Oracolele sunt in mana consultantului, asa ca expertii in Tarot sunt la fel de numerosi in Occident ca si cei in I Ching in Orient. Dar Tarotul este prin comparatie un nou-venit. Cand contele Antoine de Gébelin a spus, in 1781, ca aceste carti ilustrate au fost inventate de egiptenii antici ca simboluri ale doctrinei lor ezoterice, poate sa fi gresit, desi cartile sunt clar simboluri a ceva coerent. Astfel, avem un oracol original, servind la fel de bine ca mijloc de predictie, numai ca ii lipseste sfanta autoritate a varstei.

   In ultimul rand, trebuie sa luam in consideratie genul de filosofie intruchipata de I Ching. Asa cum a aratat Jung, atat de semnificativ si in acest caz corect, cartea implica un „principiu de conexiune acauzal”. In 1939, la moartea lui Wilhelm, Jung a dat acestui principiu denumirea de sincronicitate. In locul familiarului argument stiintific cauza-efect, ni se prezinta aici ceea ce filosoful grec presocratic, Heraclitus, numea o „conexiune neaparenta”, despre care spunea ca e mai interesanta decat una „aparenta”.

   La consultarea I Ching se folosesc monede pentru a determina hexagramele (chinezii folosesc o metoda diferita, cu tulpini de coada-soricelului, dar si aceasta depinde doar de sansa). Modul in care aceste monede cad este aleatoriu, da, dupa cum a spus Schopenhauer (citat de Jung), rezultatul exprima o „conexiune subiectiva care exista doar in relatie cu individul care experimenteaza”. Cu alte cuvinte, exista o „coincidenta semnificativa” intre aruncarea monedelor in acel moment si jocul simultan dintre yin si yang. Fara indoiala, acesta poate fi folosit ca scuza pentru luarea oricarei decizii. Intelesul hexagramelor pe care le avem nu este deloc foarte clar. Oricum, cand este consultat in spiritul sinceritatii, conexiunile par sa insemne ceva. Intrebarea pe care scepticul si-o va pune imediat este „Oare altceva nu s-ar potrivi la fel de bine?” Destul de ciudat, dar raspunsul pare sa fie nu!

Discutii pe Facebook
books-express.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

septembrie, 2018

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Trending

X