);
COnecteaza-te cu noi

Cafenea

Romanul fantastic – „Trupa” | Mituri si literatura fantastica

Publicat

pe

literatura fantastica

literatura fantastica   Cartea lui Robert Jackson Benett, „Trupa”, un roman fantastic absolut incredibil, reprezinta un mozaic ale carui piese colorate poarta in structura lor marile mituri si arhetipuri ale oamenirii. O trupa de vaudeville in mijlocul unei lumi in care culturile se ciocnesc provocand adevarate seisme ideologice, o trupa al carei scop il reprezinta salvarea Pamantului prin reconstituirea cantecului originar. Lumea lui Benett este o lume apocaliptica in care neantul distruge creatia metodic, lent si sigur. Intr-un univers cangrenat, gri, care revine incet, incet  la stadiul de increat, singura bariera o reprezinta colorata trupa de vaudeville care calatoreste din loc in loc pentru a vindeca zonele afectate de „lupii cenusii”, simboluri  ale neexistentei. Romanul „Trupa” reprezinta o rescriere a povestii creatiei, dar dintr-o perspectiva complet neasteptata. In primul rand, ca si cititor, nu poti sa nu empatizezi cu personajele negative care, tot ce isi doresc prin distrugerea oamenirii, este revenirea la perfectiunea primordiala, vindecarea ranii din interiorul pantecului increatiei. Perspectiva lor legata de perfectiunea increatului  este asemanatoarea cu aceea a lui Ion Barbu, iar revenirea la starea primordiala de neexistenta este privita ca o vindecare, ca o eliberare. In momentul creatiei, Creatorul a spart neantul, a distrus ceva ce era perfect pentru a construi in interiorul sau viata. Iar de atunci, neantul sangereaza cu fiecare viata noua care se naste pe Pamant si incearca sa isi vindece rana. Pe de alta parte, viata incearca sa supravietuiasca, a fost creata pentru a exista si nu are alta varianta. Deci cine este personajul malefic in aceasta poveste? Intr-un mod complet surprinzator, Robert Jackson Benett construieste imaginea unui Creator care, pe de o parte raneste perfectiunea increatului, o mutileaza pentru a planta in pantecul sau viata iar, ulterior, nemultumit de creatia sa, o abandoneaza in voia neantului. Imaginea divinitatii in „Trupa” este asemanatoare nu imaginii crestine a dinvinului (cel putin nu a imaginii prefigurate in Noul Testament), ci imaginii mitice a zeilor capriciosi sau a divinitatii razbunatoare din Vechiul Testament.

   Ce reprezinta, asadar, trupa de vaudeville? In frunte cu directorul acesteia, un ins viciat, viclean, dar cu intentii bune, care isi conduce trupa cu o mana de fier si care are puterea de a invia mortii, trupa este formata dintr-un pianist timid, empatic, intelept, care pare a duce pe umerii sai greutatea lumii si care nu poate vorbi. De asemenea, in cadrul trupei mai exista un profesor-papusar engimatic, care nu se poate dezlipi de papusile sale sinistre care par a avea vointa proprie, o femeie robotizata, intotdeauna imbracata in fase, desprinsa dintr-o alta lume si cu o putere inimaginabila si o dansatoare exotica tanara,fermecatoare si foarte frumoasa dar extrem de sensibila la prejudecatile rasiale. Ultima aditie a trupei o reprezinta personajul principal al romanului lui Robert Jackson Benett, George, un pianist cu un talent incredibil, un tanar dorinc de afirmare, usor infatuat si usor naiv. George stie ca directorul trupei este tatal sau si acesta nu neaga acest lucru dar, la finalul romanului, George descopera ca, de fapt, tatal sau este chiar pianistul mut ale carui dovezi de afectiune le-a respins in mod constant, luandu-le drept efuziuni sentimentale ale unui homosexual catre obiectul pasiunii sale. Dar cine sunt, de fapt acesti oameni? Cine este misterioasa femeie-robot, mereu imbracata in fase si care isi taraste corpul fara a fi constienta de existenta lui? Portretul acestei femei aminteste de imaginile cu zombi din filmele de groaza si nu este departe de adevar. Deoarece femeia, desi in viata, este sotia controversatului director, reanimata din morti de catre acesta. Departe insa de a-si propune un efect de horror, Robert Jackson Benett creeaza, prin intermediul trupei, imaginea usor usor modificata a divinitatii religioase crestine. Directorul trupei, temut de toata lumea si care poate jongla cu viata si cu moartea, ale carui planuri nu sunt niciodata revelate, dar sunt intotdeauna urmate de catre ceilalti, este imaginea unui Dumnezeu atotputernic incarnat intr-o forma umana pentru a reconstitui cantecul originar, cautand, in toate colturile lumii, partile pierdute ale acestuia. Pianistul empatic, intotdeauna intelept si care, la finalul romanului se sacrifica, si a carui ultima imagine aminteste de aceea a unui Isus crucificat, este, intr-un mod evident, imaginea biblica a lui Hristos, incarnat pentru a pastra inauntrul sau cantecul originar, fiind, in realitate, singurul care poate sa il cante si sa restabileasca echilibrul prin sacrificiul sau. Femeia zombificata, sotia directorului, care penduleaza in permanenta intre lumea umbrelor si lumea reala, este imaginea modificata a unei Marii, partial umana prin forma sa fizica si purtand in interiorul sau scanteia divinitatii. Profesorul papusar, individul taciturn care isi contruieste papusile dupa chipul si asemanarea oamenilor si care le insufla viata intr-un act de sfidare a regulilor creatiei, ajungand a fi ucis si blestemat de propriile creatii malefice, este echivalentul unui Lucifer care, indraznind sa ridice impotriva autoritatii divine, este pedepsit si trimis in lumea umbrelor. Dansatoarea exotica, capricioasa, sensibila si care pare a pune in pericol misiunea trupei pentru a-si indeplini propriile scopuri egoiste, razgandinu-se, totusi, la final si urmadu-si calea predestinata, este simbolul umanului in stare pura, al umanului care tinde spre sacralitate, avand radacinile infipte in pamant.

literatura fantastica

Sursa foto: Goodreads.com

   Pana aici, avem elementele principale biblice care fundamenteaza religia crestina: Dumnezeul, Fiul, Maria, Diavolul si Omul. O aditie complet surprinzatoare este George, fiul pierdut al planistului care, la randul sau, poarta in sine o mare parte a cantecului originar. Metamorfoza lui George este uluitoare: daca la inceput pare a fi un simplu muritor, inzestrat cu un talent iesit din comun, dar, totusi, muritor, pe masura ce actiunea inainteaza, George devine din ce in ce mai mult spirit si mai putin substanta. Capricios si razbunator precum directorul, empatic si martir precum tatal sau, tintuit intre lumea umbrelor si viata, precum sotia directorului, sensibil si dornic de afirmare precum dansatoarea, dar si rebel, inafuat si genial precum profesorul, George uneste, in structura sa, toate personajele trupei de vaudeville si reprezinta un tot al fortelor benefice si malefice care guverneaza Universul. La finalul romanului, George inchide, in interiorul sau, cantecul originar, distrugand lumea si, ulterior, recreand-o dupa propriile legi, intocmai precum un Demiurg.  O poveste a re-creatiei, ale carei divinitati sunt usor alterate si umanizate dar care, raman, in esenta, sacre si atotputernice.

literatura fantastica   Pe aceeasi tematica a neantului care acapareaza existenta, este si faimosul roman al lui Michael Ende, „Povestea fara sfarsit” (link afiliat). Eroul-copil care, prin sacrificiul sau, trebuie sa salveze omenirea, aminteste de imaginea unui Isus-copil. Privind in profunzime un roman care, spre deosebire de cel al lui Benett, este scris pentru copii, observam aceeasi tematica a restructurarii creatiei. Caci, scopul principal al protagonistului Bastian il reprezinta redenumirea Printesei Copila. Amintindu-ne de cutremuratorul discurs al lui John Proctor din „The Crucible” („Deoarece este numele meu! Deoarece nu mai pot avea altul in aceasta viata! Deoarece semnez si ma inlatuiesc in minciuni! Deoarece nu insemn nici cat praful de pe ghetele celor pe care i-ati spanzurat! Cum as putea trai fara numele meu? V-am dat sufletul meu. Lasati-mi numele!”), precum si de toate simbolisticile din jurul numelui si a ceea ce reprezinta el, putem atribui schimbarii numelui o destructurare cosmica la scala micro, dar cu efecte macro, urmata de o restructurare in vederea definirii unui alt univers. Iar acest lucru este exact ceea ce trebuie sa faca Bastian pentru a salva lumea. Ceea ce il diferentiaza de George este absenta acelor defecte care, in defintiv, sunt date de maturizare si care nu pot aparea intr-un stadiu infantil.

   In incheierea acestui articol, vreau sa revelez tematica viitorului articol care va fi centrata pe simbolul angelic. Dar, toate la timpul lor, asa ca, ceea ce vreau sa accentuez si este fundamental pentru acest demers, este fapul ca „Trupa” si „Povestea fara sfarsit” sunt doua dintre romanele a caror tematica centrala o reprezinta povestea facerii.

Discutii pe Facebook
books-express.ro

Iubitoare de carti, teatru si filme, vin rosu, cheesecake, jeleuri, mare, fulgere, Scorpions si luna plina. Intotdeauna cu chef de contrazis si de dezbateri, rebela cu prea multe cauze si posesoare a unui amalgam de credinte ciudate: magie, OZN-uri, puteri supranaturale, lumi paralele.

1 comentariu

1 comentariu

  1. Pingback: Alchimie, mistere si despre absolut in „Manuscrisul pierdut al vrajitoarelor” si „Cantec despre gheata si foc”

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Cafenea

7 adevaruri despre Napoleon Bonaparte, pe care probabil ca nu le stiai

Publicat

pe

Raftul cu idei istorie curiozitati napoleon

   Napoleon Bonaparte este unul dintre cele mai mari nume din istorie. Toata lumea a auzit despre el, dar mai sunt cateva detalii despre imparatul francez pe care nu le regasesti in cartile de istorie.

   Napoleon Bonaparte se afla pe „lista scurta” a personalitatilor care au modelat lumea moderna. Pana la instaurarea sa ca imparat, in luna mai a anului 1804, acest personaj de statura medie s-a ridicat de la ofiter de grad mic in artilerie la inaltimi de putere pe care Europa nu le-a mai experimentat de pe vremea imperiului Roman.

   Decadele de conducere ale lui Napoleon au alterat profund politicile europene, de la seturile de legi scrise in Codul Napoleonic pana la stabilirea partii de carosabil pe care se conduce in majoritatea tarilor din Europa. Cand esti asa un om influent, generatii de carturari isi vor petrece carierele studiind fiecare aspect al vietii tale. Este inevitabil ca acei invatati vor descoperii cateva ciudatenii.

Napoleon a scris un roman de dragoste

Raftul cu idei istorie curiozitati Napoleon Clisson et Eugénie

Dineke Veninga/Pinterest

   Cu un an inainte de lovitura de stat care avea sa-l instaureze ca dictator, Napoleon a eliberat din frustrarea sa prin scrierea unui roman de dragoste. Cartea, intitulata Clisson et Eugénie, spune povestea unui ofiter din armata care se indragosteste si se casatoreste cu fata visurilor sale. Datoria il cheama inca o data pe ofiter si acesta revine din rezerva pentru a servi pe front. Cat e plecat, sotia il insala cu un prieten. La aflarea vestilor, ofiterul se expune deznadajduit si are parte de o moarte eroica, in lupta. Cartea a fost publicata in intregime dupa moartea lui Napoleon.

Napoleon putea sa-si piarda viata in cautarea Australiei

Raftul cu idei istorie curiozitati napoleon

François Gérard/Wikimedia Commons

   In 1975, Napoleon s-a inscris intr-o campanie oficiala a Coroanei Franceze, sub comanda lui Jean-François de Galaup, conte de Lapérouse. Cu putin timp inainte ca Revolutia Franceza sa izbucneasca, Lapérouse a echipat doua corabii pentru o calatorie in jurul lumii catre Australia, Insulele Solomon, Alaska si California.

   Lapérouse avea nevoie de 220 de oameni pentru acesta calatorie, iar adolescentul Napoleon este inscris in registrul de bord al echipajului ca respins, la mustata. Aceasta respingere probabil ca l-a luat prin surprindere; Napoleon era priceput la matematica si a excelat la trasul cu arma, in orele de la academia militara – ambele aptitudini cruciale pe un vas.

   O alta surpriza a venit cativa ani mai tarziu, cand vestile despre expeditie au ajuns in Franta: cele doua corabii au disparut fara urma. Foarte probabil ambele ambarcatiuni s-au izbit de un recif de corali, in 1788. Niciun membru al echipajului lui Lapérouse nu s-a mai intors acasa.

Napoleon era afon

   O multime de oameni au greutati in a interpreta note muzicale si melodii asa cum trebuie, dar cand esti conducatorul absolut al Frantei, ajungi sa iriti cu cantatul tau o tara intreaga si nimeni nu va avea curajul sa iti spuna sa te opresti.

   Potrivit mai multor surse, Napoleon intrunea „toate calitatile”: era afon si ii placea sa fredoneze mereu. Ori de cate ori devenea nervos sau agitat, incepea sa fredoneze cantece pe care nu le intelegea nimeni. Betsy Balcombe, o apropiata a lui Napoleon pe timpul exilului acestuia in insula Sf. Elena, spune ca „[…] vocea lui Napoleon era foarte nearmonioasa si nici nu cred ca avea ureche muzicala; pentru ca niciodata, in ocaziile in care fredona ceva, n-am reusit nici eu, nici altii, sa ne dam seama ce muzica fredoneaza.”

Trisa la carti

Raftul cu idei istorie curiozitati napoleon

Dennis Jarvis/Flickr

   Napoleon Bonaparte era un general priceput, iar reputatia sa il infatiseaza ca un geniu pe campul de lupta. Insa instinctul ascutit dobandid pentru a gasi punctele slabe ale inamicilor si de a exploata orice avantaj i-au fost de putin folos lui Napoleon in timpul exilului sau in Elba. Toate instinctele sale s-au canalizat aici in trisarea cronica in jocurile de carti pe care le avea cu companionii sai.

   Potrivit unei prietene de familie, „cand Napoleon incepea sa piarda la carti, trisa fara scrupule si toti de la masa se lasau pacaliti cat mai gratios cu putinta, in afara mamei sale, care ii spunea pe un ton ferm <<Napoleon, trisezi!>>”

   Cand lururile incepeau sa se incinga, Napoleaon matura cu mana banii de pe masa, direct in buzunarele sale. De obicei i-i dadea a doua zi valetului sau, sa ii returneze fiecaruia si pregrama un alt joc pentru seara.

Motivul real pentru care mainile sale erau mereu in buzunare

Raftul cu idei istorie curiozitati napoleon

Jean Auguste Dominique Ingres/Wikimedia Commons

   Nicio ilustrare a lui Napoleon nu pare completa fara pozitia consacrata. Este atat de cunoscuta, incat oricine stie deja cum sa o faca: pui un picior in fata, intorci corpul trei sferturi intr-o parte si bagi mana dreapta in buzunar.

   Aceasta pozitie nu este doar o conventie a artistilor – Napoleon chiar statea asa tot timpul. Era neobisnuit de vanitos in ceea ce priveste mainile sale si le tinea mereu in buzunare din obisnuinta de a le tine calde si in siguranta.

   Potrivit lui Balcombe (aceeasi tanara care-i suporta cantatul), „mana sa era cea mai grasuta si frumoasa din lume; monturile pumnului faceau gropite precum la bebelusi, degetele sale erau suave ca o lumanare si frumos formate, iar unghiile-i erau perfecte.”

Ii placea sa ciupeasca lumea

   Cand nu-si tinea mainile in buzunare, asa cum il cunoastem din portretele celebre, Napoleon obisnuia sa ciupeasca lumea din jurul lui. Potrivit memoriilor lui Louis Constant Wairy – care a petrecut mult timp in cercul intim al lui Napoleon – imparatul „in momentele sale de amuzament, obisnuia sa ciupeasca apropiatii de varfurile urechilor; Am trait pe propria piele experienta de a-mi fi ciupite urechile. Cateodata chiar amandoua deodata; si asta cu o mana priceputa.”

   Altii au scris despre Napoleon ca obisnuia sa ciupeasca nasul doamnelor, in gluma, sa ciupeasca obrajii prietenilor pana acestora aproape ca le dadeau lacrimile si chiar barbiile copilasilor pana cand mamele acestora il temperau.

A trecut peste doua incercari de sinucidere

Raftul cu idei istorie curiozitati napoleon

Bydand724/Imgur

   Barbatii de seama adesea vin si cu un strop de instabilitate, iar Napoleon nu facea exceptie.

   Acesta ceda adesea acceselor de furie, cateodata azvarlind obiecte grele catre ministri sai si asupra altor subordonati. Accesele sare de furie au devenit mult mai intense dupa ce averile sale au inceput sa scada si natiunile Europei incepeau sa aiba victorii impotriva sa. Frica infrangerii pare sa-l fi apasat greu.

   In tot timpul in care a fost la putere, Napoleon era pregatit mereu pentru sinucidere: purta o fiola cu doza mortala de opiu in jurul gatului. Se pare ca a inceput sa poarte fiola in 1812, dupa ce aproape ca a fost capturat de cazaci in timpul campaniei din Rusia.

   Dupa infrangerea dezastruoasa din Rusia si cea la fel de nimicitoare care a urmat, Batalia Natiunilor [Batalia de la Leipzig] – unde toti inamicii pe care si i-a facut s-au coalizat si au lovit cu putere in armata sa aflata in retragere – Napoleon a decis ca este timpul sa isi curme suferinta si a baut opiul. Totusi, taria otravii se diminuase de-a lungul anilor si doar l-a imbolnavit foarte puternic.

   Mai tarziu, pe Elba, Napoleon a vrut sa se impuste, insa unul dintre servitorii sai ii golise praful de pusca din pistol. Reincarcarea armelor in acele vremuri era destul de anevoioasa si laborioasa, timp destul in care Napoleon sa apuce sa se razgandeasca si sa renunte definitiv la ideea de a se mai sinucide.

Discutii pe Facebook
Libris.ro
Continua sa citesti

Cafenea

Stan Lee is dead. Long live Stan Lee!

Publicat

pe

stan lee omagiu raftul cu idei film benzi desenate marvel

   Stan Lee, arhitectul unei lumi intregi, in semnficatia cea mai serioasa a cuvantului, a murit. Dupa 95 de ani de calatorie in lumea reala, ieri a facut primul pas spre nemurire. A scos penita lui fermecata si a desenat primul lui „panel” despre viata de dupa moarte. Banuiesc ca s-a desenat pe el insusi prezidand o adunare a tuturor spiritelor tinere care au umblat vreodata pamantul, universul Marvel si chiar cel creat de concurenta permanenta, DC Comics. Postura in care l-am vazut exuberant de multe ori si pe care o iubea.

   Prima caramida a imperiului de multe miliarde de dolari a pus-o in 1939 la Timely Comics devenita intre timp Marvel Comics. Prima „bula cu text” semnata de Stanley Martin Lieber (numele sau real) a fost asezata peste desenele lui Joe Simon reprezentandu-l pe Captain America, boy scout ul american cu moralitate si conduita perfecte.

   Nebunia lui contagioasa a reusit sa-i aduca aproape pe Jack Kirby si Steve Ditko, artisti geniali la randul lor, cu ajutorul carora a reusit sa creeze cam toate personajele care isi traiesc acum la cinema sau tv o noua epoca de aur. Geniul milionar playboy filantrop, Tony Stark complex si controvesat, incredibilul Hulk si expertul in radiatii gamma Bruce Banner intr-un joc permanet de-a Jekyll si Hyde, zeul tunetului insusi, Thor cu al sau magic Mjolnir, Doctor Steven Strange vrajitorul suprem, neinfricatul Daredevil sunt doar cateva personaje fabuloase plasmuite de mintile lor extraordinare. Fantastic Four, prima coalitie a eroilor Marvel impotriva unor forte de neimaginat care amenintau insasi existenta speciei, X-Men o metafora a diversitatii etnice, sociale, culturale impotriva stereotipurilor si a discriminarii, Avengers etichetati drept Earth Mightiest Heroes ducand luptele pe care niciun erou nu le putea castiga pe cont propriu. Personaje, titluri, idei care au devenit cultura populara remodeland conceptia de bine si rau, viata si mortalitate, vulnerabilitate si eroism.

   Stan Lee a reinventat superoii. Le-a completat personalitatile cu dificultati ale vietii reale, cu trairi, emotii, griji umane, cu probleme de adaptare in cercuri sociale normale. Ce curaj formidabil sa aduci in prim plan un tanar Peter Parker nesigur si naiv, sa-l descrii in asa fel incat, idiferent de varsta, totii cititorii sa poata empatiza cu el. Spider Man, vecinul nostru prietenos, este cu siguranta copilul cel mai iubit al sau. Prin el viata personala a supereroilor a devenit la fel de interesanta ca cea de lupta impotriva raului. A avut acest fler grozav de a umaniza niste caractere altfel aproape indestructibile. Da, la Superman ma refer, flagship ul DC Comics, care prin invulnerabilitatea sa devenise cel mai banal supererou. Probleme identificata de altfel de cei care-l scriau la momentul respectiv si remediata prin adaugarea unei serii de fragilitati redandu-i exact umanitatea inventata de maestrul Lee. Societatea isi dorea personaje cu care sa se poata identifica, cautam inca asta, iar Stan Lee a livrat intocmai.

stan lee cameos raftul cu idei omagiu benzi desenate supereroi

   Cei care acum scriu si deseneaza fabulos noile povesti ale eroilor inventati de el i-au cautat in permanenta aprobarea, validandu-si astfel munca de creatie si consolidandu-si pozitia in fata cititorilor din ce in ce mai pretentiosi de comic book uri. Kevin Feige, patriarhul Marvel Cinematic Univers, inceput in 2008 si continuat astazi cu succes, a reinventat la randul sau industria cinematografica cu idea de fir narativ interconectat, personaje complicate, eterogene, aduse impreuna pe ecrane, toate spre a noastra incantare. L-a avut  alaturi pe Stan Lee in toate demersurile creative pe care le-a intreprins si s-a bucurat de sfaturile sale pretioase in abordarea actiunilor eroilor nostri preferati. Au nascocit impreuna cele mai haiose si pline de substanta cameo uri din lumea Hollywood ului. Si noi ne-am bucurat de fiecare data sa-l revedem presarand sare si piper peste o masa deja plina de arome eroice.

   Stan Lee isi face iesirea triumfala din viata noastra si intra astazi in legenda. A nascut si a intretinut o vapaie colosala, o lume in care totul este posibil, unde oricine poate deveni un supererou. Un curent putin popular in 1930 si devenit cultura mondiala cu implicatii in vietile tuturor visatorilor din lumea larga. A hranit milioane de minti cu fanteziile sale, a ridicat o stacheta la care scriitorii moderni de comic book urilor pot doar spera. Aici, printre muritori, si-a castigat locul in Hall of Fame. Sunt convins ca va inventa ceva si acolo unde e acum, ceva care sa-l faca la fel de iubit si in stratosfera. Carisma lui va dainui o vesnicie. Creatiile sale ii vor simti lipsa si il vor sarbatori in urmatoarele lor aventuri incredibile.

   Banuiesc ca si o singura persoana poate face diferenta. Asa-i placea sa creada. Pe mine m-a convins. Iti multumesc Stan Lee pentru minunatii fiori, uriasele emotii pe care mi le-ai oferit intre paginile fiecarei reviste citite pe nerasuflate.

Sa te odihnesti in pace!

Excelsior, Maestre!

____

Articol semnat Oli Strimbei

Discutii pe Facebook
Libris.ro
Continua sa citesti

Cafenea

Viata secreta a marilor scriitori: Lev Tolstoi

Publicat

pe

Lev Tolstoi - Viata secreta a marilor scriitori - Raftul cu idei

Lev Tolstoi: 9 septembrie 1828 – 20 noiembrie 1910
Nationalitate: rusa
Titluri reprezentative: Razboi si pace (1865), Anna Karenina (1875)

Singurul lucru de care ai nevoie in viata, ca si in arta, este sa spui adevarul.

   Pana sa experiementeze transformarea spirituala care avea sa apara pe la mijlocul vietii, Lev Tolstoi traia ca orice alt nobil rus, chiar daca in acelasi timp era cel care a dat omenirii doua dintre titlurile clasice cele mai de pret ale literaturii. In jurnalul lui gasim o descriere a activitatilor sale zilnice:

   „Am ucis oameni in razboi, am luptat in dueluri ca sa-i ucid pe altii, am pierdut la jocuri de carti, mi-am risipit averea facuta din sudoarea taranilor, i-am pedepsit cu cruzime pe acestia din urma, am trait in desfrau cu femei usoare si am amagit oameni. Am mintit, am jefuit, am comis adulter de toate felurile, am luat parte la betii, violenta, crima… Nu exista faradelege pe care sa nu o fi comis.”

   Pare, fara indoiala, o viata plina, bogata si incarcata de satisfactii, dar pentru Tolstoi a fost o greutate care-i strivea constiinta. A cautat sa faca ceva mai mult decat sa tortureze iobagi carora sa le violeze apoi nevestele vaduve. Dar i-a luat aproape jumatate din viata ca sa gaseasca ceea ce cauta.

   Nascut intr-o familie avuta (varul lui de-al patrulea a fost Alexandr Puskin, marele poet rus), Tolstoi nu a fost deloc un elev silitor, iar profesorii considerau ca „nu este nici in stare si nici nu are aplecare catre invatatura”. Isi petrecea timpul dedandu-se jocurilor de noroc si contractand diverse boli venerice, cu toate ca inca din tinerete ii dadea ghes dorinta de a scrie. Pe la douazeci si ceva de ani a publicat cateva dintre scrierile lui importante si si-a trecut in revista toate pacatele intr-un jurnal voluminos pe care il considera un fel de confesiune autobiografica aflata in desfasurare.

   Caietele au scos la iveala un om obsedat de moarte. Veteran al sangerosului asediu de la Sevastopol, din timpul razboiului din Crimeea, Tolstoi oferea descrieri amanuntite ale atrocitatilor de pe campul de lupta si ale executiilor. Era atat de obsedat de moarte, incat uneori il terceau toate transpiratiile, convins ca Doamna Moarte il urmareste, gata sa-l bata pe umar. Disparitia fratelui sau, Nicolai, in 1860, i-a reamintit de propria lui mortalitate. Desi abia trecuse de treizeci de ani, Tolstoi era convins ca era deja prea batran si prea urat ca sa se mai aseze la casa lui si sa se bucure de o viata normala de familie. A ramas uimit cand frumoasa Sofia Andreevna (Sonia) Behrs, fiica de doctor, a acceptat sa se marite cu el in 1862.

   A urmat apoi o perioada de liniste si stabilitate, in care Tolstoi a turnat treisprezece copii si a scris cele doua capodopere: Razboi si pace si Anna Karenina. Desi aceste doua romane l-au facut faimos si i-au crescut averea, l-au si adancit in credinta ca nu ducea o viata virtuoasa. In curand avea sa intre intr-o stare proasta, pe care problemele de sanatate nu au facut decat sa o accentueze. Tolstoi spunea despre sine ca are „muschi de otel si nervi de femeie lesinata”. Suferea de reumatism, enterita, dureri de dinti, lesinuri, malarie, flebita si febra tifoida. Pe langa toate, a mai suferit si cateva atacuri cerebrale fara urmari majore.

   Nu mai avem nici o indoiala ca omul era pregatit din plin pentru criza varstei mijlocii. Si rezultatul a fost o transformare spirituala radicala. Tolstoi a renuntat la sex, bautura, tutun si carne si a imbratisat „anarhismul crestin”. Era dedicat invataturilor lui Iisus, dar nu recunostea autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse. Deloc surprinzator, si-a atras multi prieteni la biserica evanghelica. In 1901 a fost excomunicat. Cu toate acestea, si-a atras adepti printre iobagii pe care i-a eliberat si carora a inceput sa le doneze din vasta lui avere. Aceasta noua forma de altruism nu era deloc pe placul cucoanei.

   Si chiar asa, Tolstoi credea ca a identificat sursa tuturor bolilor sale pamantesti. „Boala mea este Sonia”, a spus candva, referindu-se la sotia sa. Desi a nascut si a crescut o mica turma de copii, si a copiat de mana Razboi si pace de sapte ori, s-a dovedit a fi destul de obositoare, Sonia s-a dovedit a fi destul de obositoare pentru piosul om din ce in ce mai preocupat de spiritualitate. O prezenta constanta a petrecerilor de la Moscova, Sonia s-a vazut indepartata din aceasta lume de apucaturile spritual-crestine ale sotului ei, pe care ea le considera o „boala”. Tot pelerinajul care se desfasura la casa lor de la tara nu facea deloc situatia mai usoara. De asemenea, Sonia era pe buna dreptate deranjata de hotararea lui Tolstoi de a renunta la drepturile de proprietate, inclusiv la drepturile de autor obtinute din vanzarea cartilor si la mostenire. Cand a inceput sa imprastie bani in stanga si-n dreapta, Sonia a pus piciorul in prag.

   Cireasa de pe tort a venit atunci cand un linge-blide, pe nume Certkov, l-a convins pe ramolitul Tolstoi sa-si treaca toata averea pe numele lui. Satula de situatie, Sonia a preluat fraiele. Il urmarea peste tot, spionandu-l prin binoclu. Cand el i-a sugerat ca ar fi bine sa puna capat casniciei, ea l-a amenintat ca se va sinucide. In final, Tolstoi a prins-o tragand cu ochiul in jurnalele lui – era prea de tot. A sters-o in toiul noptii, lasand in urma doar un bilet prin care ii multumea pentru cei patruzeci si opt de ani de casnicie. „Fac ceea ce multi oameni de varsta mea fac”, scria celebrul scriitor in varsta de optzeci si doi de ani. „Renunt la lume si aleg sa-mi petrec ultimele clipe singur si in liniste.”

   Din nefericire pentru Tolstoi, acele ultime zile si le-a petecut in ger intr-o statie de tren, unde a cedat, prada febrei si frisoanelor. Cuprins de delir, cu barba alba acoperita de gheata, a murit pe podeaua biroului sefului de gara pe 20 noiembrie 1910.

Fara coronita

   Tolstoi nu a castigat niciodata Premiul Nobel pentru Literatura. Desi considerat printre favoriti atunci cand a fost decernat pentru prima oara, in 1901, a fost surclasat de poetul francez prea putin cunoscut (si cu un nume ciudat) Sully Prudhomme. Tolstoi nu a primit nici o explicatie oficiala pentru alegerea juriului, dar probabil ca intregul lui comportament nu se plia pe tinuta culturala conservatoare a juriului. Unul dintre membri a spus despre el ca dovedeste „o ostilitate obtuza fata de toate formele de civilizatie”, orice o fi insemnand asta. Macar Tolstoi a avut o companie selecta: Henrik Ibsen si Émile Zola au fost ocoliti din aceleasi motive.

Cu cartile pe masa

   In noaptea nuntii, Tolstoi, in varsta de treizeci si patru de ani, si-a obligat mireasa, de doar optsprezece ani, sa citeasca insemnarile din jurnalul lui in care erau descrise escapadele lui amoroase cu alte femei, inclusiv cu servitoare. Se pare ca asta a fost ideea lui de deschidere si onestitate, dar dupa parerea Soniei a fost totusi „prea multa informatie”. A doua zi avea sa noteze in propriul ei jurnal despre dezgustul pe care l-a simtit de a fi fost expusa unor asemenea „mizerii”.

Pur si simplu spune niet

   Convertirea religioasa a lui Tolstoi nu a fost nicicum o hotarare luata doar pe jumatate. Motivat de gandul ca eliminarea carnii din alimentatie este cheia catre stapanirea dorintelor, scriitorul a devenit un vegetarian riguros, cu o dieta foarte saraca, alcatuita din fulgi de ovaz, paine si supa de legume. De asemenea, a renuntat la alcool si tutun si chiar a incercat sa-i convinga pe taranii de pe mosia lui sa-i urmeze calea. In textul „De ce se cherchelesc barbatii?” Tolstoi a descris ambele substante ca droguri pe care oamenii le folosesc pentru a-si anestezia constiinta incarcata. „Tulburarea si mai ales stupiditatea vietilor noastre”, proclama el, „isi gasesc sursa in principal in starea permanenta de intoxicare in care traiesc majoritatea oamenilor.”

Totul pana la petrecere

   Pentru cineva atat de spiritual, Tolstoi putea fi uneori de-a dreptul meschin. L-a lasat pe fratele lui, Dmitri, sa zaca pe patul de moarte, refuzand chiar sa se uite la el, pentru ca se indepartase de Dumnezeu pentru a duce o viata de dezmat. „Sincer vorbind, cred ca ceea ce m-a deranjat cel mai tare la moartea lui”, scria Tolstoi, „a fost faptul ca m-a impiedicat sa particip la o sarbatoare de la Curte la care fusesem invitat.”

————————

   Transcriere din volumul de exceptie Viata secreta a marilor scriitori, de Robert Schnakenberg, disponibil la editura Art. Pe langa aspectul foarte aranjat al textului, grafica care insoteste relatarile „piperate” din viata mai putin cunoscuta a marilor scriitori este perfect potrivita, intr-o maniera aproape caricaturala. O lectura amuzanta, insa plina de detalii foarte interesante si comice din viata de zi cu zi a scriitorilor pe care-i regasim in toate bibliotecile lumii.

   Viata secreta a marilor scriitori cuprinde informatii picante si amuzante despre William Shakespeare, Lord Byron, Honoré de Balzac, Edgar Allan Poe, Charles Dickens, surorile Brontë, Henry David Thoreau, Lev Tolstoi, Emily Dickinson, Mark Twain, Oscar Wilde, Franz Kafka, Virginia Woolf si inca multi, multi, multi alti scriitori universali!

Discutii pe Facebook
libhumanitas.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

aprilie, 2019

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X