);
COnecteaza-te cu noi

Cafenea

Romanul fantastic – „Trupa” | Mituri si literatura fantastica

Publicat

pe

literatura fantastica

literatura fantastica   Cartea lui Robert Jackson Benett, „Trupa”, un roman fantastic absolut incredibil, reprezinta un mozaic ale carui piese colorate poarta in structura lor marile mituri si arhetipuri ale oamenirii. O trupa de vaudeville in mijlocul unei lumi in care culturile se ciocnesc provocand adevarate seisme ideologice, o trupa al carei scop il reprezinta salvarea Pamantului prin reconstituirea cantecului originar. Lumea lui Benett este o lume apocaliptica in care neantul distruge creatia metodic, lent si sigur. Intr-un univers cangrenat, gri, care revine incet, incet  la stadiul de increat, singura bariera o reprezinta colorata trupa de vaudeville care calatoreste din loc in loc pentru a vindeca zonele afectate de „lupii cenusii”, simboluri  ale neexistentei. Romanul „Trupa” reprezinta o rescriere a povestii creatiei, dar dintr-o perspectiva complet neasteptata. In primul rand, ca si cititor, nu poti sa nu empatizezi cu personajele negative care, tot ce isi doresc prin distrugerea oamenirii, este revenirea la perfectiunea primordiala, vindecarea ranii din interiorul pantecului increatiei. Perspectiva lor legata de perfectiunea increatului  este asemanatoarea cu aceea a lui Ion Barbu, iar revenirea la starea primordiala de neexistenta este privita ca o vindecare, ca o eliberare. In momentul creatiei, Creatorul a spart neantul, a distrus ceva ce era perfect pentru a construi in interiorul sau viata. Iar de atunci, neantul sangereaza cu fiecare viata noua care se naste pe Pamant si incearca sa isi vindece rana. Pe de alta parte, viata incearca sa supravietuiasca, a fost creata pentru a exista si nu are alta varianta. Deci cine este personajul malefic in aceasta poveste? Intr-un mod complet surprinzator, Robert Jackson Benett construieste imaginea unui Creator care, pe de o parte raneste perfectiunea increatului, o mutileaza pentru a planta in pantecul sau viata iar, ulterior, nemultumit de creatia sa, o abandoneaza in voia neantului. Imaginea divinitatii in „Trupa” este asemanatoare nu imaginii crestine a dinvinului (cel putin nu a imaginii prefigurate in Noul Testament), ci imaginii mitice a zeilor capriciosi sau a divinitatii razbunatoare din Vechiul Testament.

   Ce reprezinta, asadar, trupa de vaudeville? In frunte cu directorul acesteia, un ins viciat, viclean, dar cu intentii bune, care isi conduce trupa cu o mana de fier si care are puterea de a invia mortii, trupa este formata dintr-un pianist timid, empatic, intelept, care pare a duce pe umerii sai greutatea lumii si care nu poate vorbi. De asemenea, in cadrul trupei mai exista un profesor-papusar engimatic, care nu se poate dezlipi de papusile sale sinistre care par a avea vointa proprie, o femeie robotizata, intotdeauna imbracata in fase, desprinsa dintr-o alta lume si cu o putere inimaginabila si o dansatoare exotica tanara,fermecatoare si foarte frumoasa dar extrem de sensibila la prejudecatile rasiale. Ultima aditie a trupei o reprezinta personajul principal al romanului lui Robert Jackson Benett, George, un pianist cu un talent incredibil, un tanar dorinc de afirmare, usor infatuat si usor naiv. George stie ca directorul trupei este tatal sau si acesta nu neaga acest lucru dar, la finalul romanului, George descopera ca, de fapt, tatal sau este chiar pianistul mut ale carui dovezi de afectiune le-a respins in mod constant, luandu-le drept efuziuni sentimentale ale unui homosexual catre obiectul pasiunii sale. Dar cine sunt, de fapt acesti oameni? Cine este misterioasa femeie-robot, mereu imbracata in fase si care isi taraste corpul fara a fi constienta de existenta lui? Portretul acestei femei aminteste de imaginile cu zombi din filmele de groaza si nu este departe de adevar. Deoarece femeia, desi in viata, este sotia controversatului director, reanimata din morti de catre acesta. Departe insa de a-si propune un efect de horror, Robert Jackson Benett creeaza, prin intermediul trupei, imaginea usor usor modificata a divinitatii religioase crestine. Directorul trupei, temut de toata lumea si care poate jongla cu viata si cu moartea, ale carui planuri nu sunt niciodata revelate, dar sunt intotdeauna urmate de catre ceilalti, este imaginea unui Dumnezeu atotputernic incarnat intr-o forma umana pentru a reconstitui cantecul originar, cautand, in toate colturile lumii, partile pierdute ale acestuia. Pianistul empatic, intotdeauna intelept si care, la finalul romanului se sacrifica, si a carui ultima imagine aminteste de aceea a unui Isus crucificat, este, intr-un mod evident, imaginea biblica a lui Hristos, incarnat pentru a pastra inauntrul sau cantecul originar, fiind, in realitate, singurul care poate sa il cante si sa restabileasca echilibrul prin sacrificiul sau. Femeia zombificata, sotia directorului, care penduleaza in permanenta intre lumea umbrelor si lumea reala, este imaginea modificata a unei Marii, partial umana prin forma sa fizica si purtand in interiorul sau scanteia divinitatii. Profesorul papusar, individul taciturn care isi contruieste papusile dupa chipul si asemanarea oamenilor si care le insufla viata intr-un act de sfidare a regulilor creatiei, ajungand a fi ucis si blestemat de propriile creatii malefice, este echivalentul unui Lucifer care, indraznind sa ridice impotriva autoritatii divine, este pedepsit si trimis in lumea umbrelor. Dansatoarea exotica, capricioasa, sensibila si care pare a pune in pericol misiunea trupei pentru a-si indeplini propriile scopuri egoiste, razgandinu-se, totusi, la final si urmadu-si calea predestinata, este simbolul umanului in stare pura, al umanului care tinde spre sacralitate, avand radacinile infipte in pamant.

literatura fantastica

Sursa foto: Goodreads.com

   Pana aici, avem elementele principale biblice care fundamenteaza religia crestina: Dumnezeul, Fiul, Maria, Diavolul si Omul. O aditie complet surprinzatoare este George, fiul pierdut al planistului care, la randul sau, poarta in sine o mare parte a cantecului originar. Metamorfoza lui George este uluitoare: daca la inceput pare a fi un simplu muritor, inzestrat cu un talent iesit din comun, dar, totusi, muritor, pe masura ce actiunea inainteaza, George devine din ce in ce mai mult spirit si mai putin substanta. Capricios si razbunator precum directorul, empatic si martir precum tatal sau, tintuit intre lumea umbrelor si viata, precum sotia directorului, sensibil si dornic de afirmare precum dansatoarea, dar si rebel, inafuat si genial precum profesorul, George uneste, in structura sa, toate personajele trupei de vaudeville si reprezinta un tot al fortelor benefice si malefice care guverneaza Universul. La finalul romanului, George inchide, in interiorul sau, cantecul originar, distrugand lumea si, ulterior, recreand-o dupa propriile legi, intocmai precum un Demiurg.  O poveste a re-creatiei, ale carei divinitati sunt usor alterate si umanizate dar care, raman, in esenta, sacre si atotputernice.

literatura fantastica   Pe aceeasi tematica a neantului care acapareaza existenta, este si faimosul roman al lui Michael Ende, „Povestea fara sfarsit” (link afiliat). Eroul-copil care, prin sacrificiul sau, trebuie sa salveze omenirea, aminteste de imaginea unui Isus-copil. Privind in profunzime un roman care, spre deosebire de cel al lui Benett, este scris pentru copii, observam aceeasi tematica a restructurarii creatiei. Caci, scopul principal al protagonistului Bastian il reprezinta redenumirea Printesei Copila. Amintindu-ne de cutremuratorul discurs al lui John Proctor din „The Crucible” („Deoarece este numele meu! Deoarece nu mai pot avea altul in aceasta viata! Deoarece semnez si ma inlatuiesc in minciuni! Deoarece nu insemn nici cat praful de pe ghetele celor pe care i-ati spanzurat! Cum as putea trai fara numele meu? V-am dat sufletul meu. Lasati-mi numele!”), precum si de toate simbolisticile din jurul numelui si a ceea ce reprezinta el, putem atribui schimbarii numelui o destructurare cosmica la scala micro, dar cu efecte macro, urmata de o restructurare in vederea definirii unui alt univers. Iar acest lucru este exact ceea ce trebuie sa faca Bastian pentru a salva lumea. Ceea ce il diferentiaza de George este absenta acelor defecte care, in defintiv, sunt date de maturizare si care nu pot aparea intr-un stadiu infantil.

   In incheierea acestui articol, vreau sa revelez tematica viitorului articol care va fi centrata pe simbolul angelic. Dar, toate la timpul lor, asa ca, ceea ce vreau sa accentuez si este fundamental pentru acest demers, este fapul ca „Trupa” si „Povestea fara sfarsit” sunt doua dintre romanele a caror tematica centrala o reprezinta povestea facerii.

Discutii pe Facebook
libhumanitas.ro

Iubitoare de carti, teatru si filme, vin rosu, cheesecake, jeleuri, mare, fulgere, Scorpions si luna plina. Intotdeauna cu chef de contrazis si de dezbateri, rebela cu prea multe cauze si posesoare a unui amalgam de credinte ciudate: magie, OZN-uri, puteri supranaturale, lumi paralele.

1 comentariu

1 comentariu

  1. Pingback: Alchimie, mistere si despre absolut in „Manuscrisul pierdut al vrajitoarelor” si „Cantec despre gheata si foc”

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Cafenea

Stan Lee is dead. Long live Stan Lee!

Publicat

pe

stan lee omagiu raftul cu idei film benzi desenate marvel

   Stan Lee, arhitectul unei lumi intregi, in semnficatia cea mai serioasa a cuvantului, a murit. Dupa 95 de ani de calatorie in lumea reala, ieri a facut primul pas spre nemurire. A scos penita lui fermecata si a desenat primul lui „panel” despre viata de dupa moarte. Banuiesc ca s-a desenat pe el insusi prezidand o adunare a tuturor spiritelor tinere care au umblat vreodata pamantul, universul Marvel si chiar cel creat de concurenta permanenta, DC Comics. Postura in care l-am vazut exuberant de multe ori si pe care o iubea.

   Prima caramida a imperiului de multe miliarde de dolari a pus-o in 1939 la Timely Comics devenita intre timp Marvel Comics. Prima „bula cu text” semnata de Stanley Martin Lieber (numele sau real) a fost asezata peste desenele lui Joe Simon reprezentandu-l pe Captain America, boy scout ul american cu moralitate si conduita perfecte.

   Nebunia lui contagioasa a reusit sa-i aduca aproape pe Jack Kirby si Steve Ditko, artisti geniali la randul lor, cu ajutorul carora a reusit sa creeze cam toate personajele care isi traiesc acum la cinema sau tv o noua epoca de aur. Geniul milionar playboy filantrop, Tony Stark complex si controvesat, incredibilul Hulk si expertul in radiatii gamma Bruce Banner intr-un joc permanet de-a Jekyll si Hyde, zeul tunetului insusi, Thor cu al sau magic Mjolnir, Doctor Steven Strange vrajitorul suprem, neinfricatul Daredevil sunt doar cateva personaje fabuloase plasmuite de mintile lor extraordinare. Fantastic Four, prima coalitie a eroilor Marvel impotriva unor forte de neimaginat care amenintau insasi existenta speciei, X-Men o metafora a diversitatii etnice, sociale, culturale impotriva stereotipurilor si a discriminarii, Avengers etichetati drept Earth Mightiest Heroes ducand luptele pe care niciun erou nu le putea castiga pe cont propriu. Personaje, titluri, idei care au devenit cultura populara remodeland conceptia de bine si rau, viata si mortalitate, vulnerabilitate si eroism.

   Stan Lee a reinventat superoii. Le-a completat personalitatile cu dificultati ale vietii reale, cu trairi, emotii, griji umane, cu probleme de adaptare in cercuri sociale normale. Ce curaj formidabil sa aduci in prim plan un tanar Peter Parker nesigur si naiv, sa-l descrii in asa fel incat, idiferent de varsta, totii cititorii sa poata empatiza cu el. Spider Man, vecinul nostru prietenos, este cu siguranta copilul cel mai iubit al sau. Prin el viata personala a supereroilor a devenit la fel de interesanta ca cea de lupta impotriva raului. A avut acest fler grozav de a umaniza niste caractere altfel aproape indestructibile. Da, la Superman ma refer, flagship ul DC Comics, care prin invulnerabilitatea sa devenise cel mai banal supererou. Probleme identificata de altfel de cei care-l scriau la momentul respectiv si remediata prin adaugarea unei serii de fragilitati redandu-i exact umanitatea inventata de maestrul Lee. Societatea isi dorea personaje cu care sa se poata identifica, cautam inca asta, iar Stan Lee a livrat intocmai.

stan lee cameos raftul cu idei omagiu benzi desenate supereroi

   Cei care acum scriu si deseneaza fabulos noile povesti ale eroilor inventati de el i-au cautat in permanenta aprobarea, validandu-si astfel munca de creatie si consolidandu-si pozitia in fata cititorilor din ce in ce mai pretentiosi de comic book uri. Kevin Feige, patriarhul Marvel Cinematic Univers, inceput in 2008 si continuat astazi cu succes, a reinventat la randul sau industria cinematografica cu idea de fir narativ interconectat, personaje complicate, eterogene, aduse impreuna pe ecrane, toate spre a noastra incantare. L-a avut  alaturi pe Stan Lee in toate demersurile creative pe care le-a intreprins si s-a bucurat de sfaturile sale pretioase in abordarea actiunilor eroilor nostri preferati. Au nascocit impreuna cele mai haiose si pline de substanta cameo uri din lumea Hollywood ului. Si noi ne-am bucurat de fiecare data sa-l revedem presarand sare si piper peste o masa deja plina de arome eroice.

   Stan Lee isi face iesirea triumfala din viata noastra si intra astazi in legenda. A nascut si a intretinut o vapaie colosala, o lume in care totul este posibil, unde oricine poate deveni un supererou. Un curent putin popular in 1930 si devenit cultura mondiala cu implicatii in vietile tuturor visatorilor din lumea larga. A hranit milioane de minti cu fanteziile sale, a ridicat o stacheta la care scriitorii moderni de comic book urilor pot doar spera. Aici, printre muritori, si-a castigat locul in Hall of Fame. Sunt convins ca va inventa ceva si acolo unde e acum, ceva care sa-l faca la fel de iubit si in stratosfera. Carisma lui va dainui o vesnicie. Creatiile sale ii vor simti lipsa si il vor sarbatori in urmatoarele lor aventuri incredibile.

   Banuiesc ca si o singura persoana poate face diferenta. Asa-i placea sa creada. Pe mine m-a convins. Iti multumesc Stan Lee pentru minunatii fiori, uriasele emotii pe care mi le-ai oferit intre paginile fiecarei reviste citite pe nerasuflate.

Sa te odihnesti in pace!

Excelsior, Maestre!

____

Articol semnat Oli Strimbei

Discutii pe Facebook
books-express.ro
Continua sa citesti

Cafenea

Viata secreta a marilor scriitori: Lev Tolstoi

Publicat

pe

Lev Tolstoi - Viata secreta a marilor scriitori - Raftul cu idei

Lev Tolstoi: 9 septembrie 1828 – 20 noiembrie 1910
Nationalitate: rusa
Titluri reprezentative: Razboi si pace (1865), Anna Karenina (1875)

Singurul lucru de care ai nevoie in viata, ca si in arta, este sa spui adevarul.

   Pana sa experiementeze transformarea spirituala care avea sa apara pe la mijlocul vietii, Lev Tolstoi traia ca orice alt nobil rus, chiar daca in acelasi timp era cel care a dat omenirii doua dintre titlurile clasice cele mai de pret ale literaturii. In jurnalul lui gasim o descriere a activitatilor sale zilnice:

   „Am ucis oameni in razboi, am luptat in dueluri ca sa-i ucid pe altii, am pierdut la jocuri de carti, mi-am risipit averea facuta din sudoarea taranilor, i-am pedepsit cu cruzime pe acestia din urma, am trait in desfrau cu femei usoare si am amagit oameni. Am mintit, am jefuit, am comis adulter de toate felurile, am luat parte la betii, violenta, crima… Nu exista faradelege pe care sa nu o fi comis.”

   Pare, fara indoiala, o viata plina, bogata si incarcata de satisfactii, dar pentru Tolstoi a fost o greutate care-i strivea constiinta. A cautat sa faca ceva mai mult decat sa tortureze iobagi carora sa le violeze apoi nevestele vaduve. Dar i-a luat aproape jumatate din viata ca sa gaseasca ceea ce cauta.

   Nascut intr-o familie avuta (varul lui de-al patrulea a fost Alexandr Puskin, marele poet rus), Tolstoi nu a fost deloc un elev silitor, iar profesorii considerau ca „nu este nici in stare si nici nu are aplecare catre invatatura”. Isi petrecea timpul dedandu-se jocurilor de noroc si contractand diverse boli venerice, cu toate ca inca din tinerete ii dadea ghes dorinta de a scrie. Pe la douazeci si ceva de ani a publicat cateva dintre scrierile lui importante si si-a trecut in revista toate pacatele intr-un jurnal voluminos pe care il considera un fel de confesiune autobiografica aflata in desfasurare.

   Caietele au scos la iveala un om obsedat de moarte. Veteran al sangerosului asediu de la Sevastopol, din timpul razboiului din Crimeea, Tolstoi oferea descrieri amanuntite ale atrocitatilor de pe campul de lupta si ale executiilor. Era atat de obsedat de moarte, incat uneori il terceau toate transpiratiile, convins ca Doamna Moarte il urmareste, gata sa-l bata pe umar. Disparitia fratelui sau, Nicolai, in 1860, i-a reamintit de propria lui mortalitate. Desi abia trecuse de treizeci de ani, Tolstoi era convins ca era deja prea batran si prea urat ca sa se mai aseze la casa lui si sa se bucure de o viata normala de familie. A ramas uimit cand frumoasa Sofia Andreevna (Sonia) Behrs, fiica de doctor, a acceptat sa se marite cu el in 1862.

   A urmat apoi o perioada de liniste si stabilitate, in care Tolstoi a turnat treisprezece copii si a scris cele doua capodopere: Razboi si pace si Anna Karenina. Desi aceste doua romane l-au facut faimos si i-au crescut averea, l-au si adancit in credinta ca nu ducea o viata virtuoasa. In curand avea sa intre intr-o stare proasta, pe care problemele de sanatate nu au facut decat sa o accentueze. Tolstoi spunea despre sine ca are „muschi de otel si nervi de femeie lesinata”. Suferea de reumatism, enterita, dureri de dinti, lesinuri, malarie, flebita si febra tifoida. Pe langa toate, a mai suferit si cateva atacuri cerebrale fara urmari majore.

   Nu mai avem nici o indoiala ca omul era pregatit din plin pentru criza varstei mijlocii. Si rezultatul a fost o transformare spirituala radicala. Tolstoi a renuntat la sex, bautura, tutun si carne si a imbratisat „anarhismul crestin”. Era dedicat invataturilor lui Iisus, dar nu recunostea autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse. Deloc surprinzator, si-a atras multi prieteni la biserica evanghelica. In 1901 a fost excomunicat. Cu toate acestea, si-a atras adepti printre iobagii pe care i-a eliberat si carora a inceput sa le doneze din vasta lui avere. Aceasta noua forma de altruism nu era deloc pe placul cucoanei.

   Si chiar asa, Tolstoi credea ca a identificat sursa tuturor bolilor sale pamantesti. „Boala mea este Sonia”, a spus candva, referindu-se la sotia sa. Desi a nascut si a crescut o mica turma de copii, si a copiat de mana Razboi si pace de sapte ori, s-a dovedit a fi destul de obositoare, Sonia s-a dovedit a fi destul de obositoare pentru piosul om din ce in ce mai preocupat de spiritualitate. O prezenta constanta a petrecerilor de la Moscova, Sonia s-a vazut indepartata din aceasta lume de apucaturile spritual-crestine ale sotului ei, pe care ea le considera o „boala”. Tot pelerinajul care se desfasura la casa lor de la tara nu facea deloc situatia mai usoara. De asemenea, Sonia era pe buna dreptate deranjata de hotararea lui Tolstoi de a renunta la drepturile de proprietate, inclusiv la drepturile de autor obtinute din vanzarea cartilor si la mostenire. Cand a inceput sa imprastie bani in stanga si-n dreapta, Sonia a pus piciorul in prag.

   Cireasa de pe tort a venit atunci cand un linge-blide, pe nume Certkov, l-a convins pe ramolitul Tolstoi sa-si treaca toata averea pe numele lui. Satula de situatie, Sonia a preluat fraiele. Il urmarea peste tot, spionandu-l prin binoclu. Cand el i-a sugerat ca ar fi bine sa puna capat casniciei, ea l-a amenintat ca se va sinucide. In final, Tolstoi a prins-o tragand cu ochiul in jurnalele lui – era prea de tot. A sters-o in toiul noptii, lasand in urma doar un bilet prin care ii multumea pentru cei patruzeci si opt de ani de casnicie. „Fac ceea ce multi oameni de varsta mea fac”, scria celebrul scriitor in varsta de optzeci si doi de ani. „Renunt la lume si aleg sa-mi petrec ultimele clipe singur si in liniste.”

   Din nefericire pentru Tolstoi, acele ultime zile si le-a petecut in ger intr-o statie de tren, unde a cedat, prada febrei si frisoanelor. Cuprins de delir, cu barba alba acoperita de gheata, a murit pe podeaua biroului sefului de gara pe 20 noiembrie 1910.

Fara coronita

   Tolstoi nu a castigat niciodata Premiul Nobel pentru Literatura. Desi considerat printre favoriti atunci cand a fost decernat pentru prima oara, in 1901, a fost surclasat de poetul francez prea putin cunoscut (si cu un nume ciudat) Sully Prudhomme. Tolstoi nu a primit nici o explicatie oficiala pentru alegerea juriului, dar probabil ca intregul lui comportament nu se plia pe tinuta culturala conservatoare a juriului. Unul dintre membri a spus despre el ca dovedeste „o ostilitate obtuza fata de toate formele de civilizatie”, orice o fi insemnand asta. Macar Tolstoi a avut o companie selecta: Henrik Ibsen si Émile Zola au fost ocoliti din aceleasi motive.

Cu cartile pe masa

   In noaptea nuntii, Tolstoi, in varsta de treizeci si patru de ani, si-a obligat mireasa, de doar optsprezece ani, sa citeasca insemnarile din jurnalul lui in care erau descrise escapadele lui amoroase cu alte femei, inclusiv cu servitoare. Se pare ca asta a fost ideea lui de deschidere si onestitate, dar dupa parerea Soniei a fost totusi „prea multa informatie”. A doua zi avea sa noteze in propriul ei jurnal despre dezgustul pe care l-a simtit de a fi fost expusa unor asemenea „mizerii”.

Pur si simplu spune niet

   Convertirea religioasa a lui Tolstoi nu a fost nicicum o hotarare luata doar pe jumatate. Motivat de gandul ca eliminarea carnii din alimentatie este cheia catre stapanirea dorintelor, scriitorul a devenit un vegetarian riguros, cu o dieta foarte saraca, alcatuita din fulgi de ovaz, paine si supa de legume. De asemenea, a renuntat la alcool si tutun si chiar a incercat sa-i convinga pe taranii de pe mosia lui sa-i urmeze calea. In textul „De ce se cherchelesc barbatii?” Tolstoi a descris ambele substante ca droguri pe care oamenii le folosesc pentru a-si anestezia constiinta incarcata. „Tulburarea si mai ales stupiditatea vietilor noastre”, proclama el, „isi gasesc sursa in principal in starea permanenta de intoxicare in care traiesc majoritatea oamenilor.”

Totul pana la petrecere

   Pentru cineva atat de spiritual, Tolstoi putea fi uneori de-a dreptul meschin. L-a lasat pe fratele lui, Dmitri, sa zaca pe patul de moarte, refuzand chiar sa se uite la el, pentru ca se indepartase de Dumnezeu pentru a duce o viata de dezmat. „Sincer vorbind, cred ca ceea ce m-a deranjat cel mai tare la moartea lui”, scria Tolstoi, „a fost faptul ca m-a impiedicat sa particip la o sarbatoare de la Curte la care fusesem invitat.”

————————

   Transcriere din volumul de exceptie Viata secreta a marilor scriitori, de Robert Schnakenberg, disponibil la editura Art. Pe langa aspectul foarte aranjat al textului, grafica care insoteste relatarile „piperate” din viata mai putin cunoscuta a marilor scriitori este perfect potrivita, intr-o maniera aproape caricaturala. O lectura amuzanta, insa plina de detalii foarte interesante si comice din viata de zi cu zi a scriitorilor pe care-i regasim in toate bibliotecile lumii.

   Viata secreta a marilor scriitori cuprinde informatii picante si amuzante despre William Shakespeare, Lord Byron, Honoré de Balzac, Edgar Allan Poe, Charles Dickens, surorile Brontë, Henry David Thoreau, Lev Tolstoi, Emily Dickinson, Mark Twain, Oscar Wilde, Franz Kafka, Virginia Woolf si inca multi, multi, multi alti scriitori universali!

Discutii pe Facebook
Continua sa citesti

Cafenea

Viata secreta a marilor scriitori: Henry David Thoreau

Publicat

pe

Thoreau viata secreta a marilor scriitori

Henry David Thoreau: 12 iulie 1817 – 6 mai 1862
Nationalitate: americana
Titluri reprezentative: O saptamana pe raurile Concord si Merrimack (1849), Nesupunerea civila (1849), Walden (1854)

Sunt un mistic, un trandescentalist, basca un filosof innascut.

   Cu mult timp inainte ca disidentii evrei din Uniunea Sovietica sa popularizeze acest termen, Henry David Thoreau avea sa devina primul refuznic1 al lumii. Intotdeauna refuza un lucru sau altul. Cu alte cuvinte:

   A refuzat sa plateasca o taxa de 5 dolari pentru a se elibera diploma de masterat a Facultatii de Litere de la Harvard. „Nu merita 5 dolari”, a bombanit. „Nu luati pielea de pe oaie!²„.

   Ajuns profesor la Concord Academy, a refuzat sa aplice pedepse corporale elevilor sai. Consiliul scolii l-a concediat pentru insubordonare, pretul platit fiind pierderea uneia dintre cele mai bune ocazii de a avea o cariera.

   In 1847 a devenit de asemenea celebru pentru refuzul de a-si plati impozitul in valoare de 1 dolar, ca forma de protest fata de implicarea Statelor Unite in Razboiul Mexican. Acest act de nesupunere l-a aruncat in inchisoare, de unde (dupa cum spune legenda) l-a dat afara pe protectorul lui, Ralph Waldo Emerson, care venise la puscarie pentru a-i plati cautiunea. „Henry, cum ai ajuns aici?” l-ar fi intrebat Emerson. „Waldo, tu cum de nu esti aici?” a fost raspunsul lui Thoreau. A doua zi dimineata, nu a mai fost nici Thoreau dupa gratii. O matusa i-a platit taxa si acesta si-a parasit celula, numai bine pentru o Sarbatoare a afinelor³.

   Thoreau si-a refuzat chiar si propriul nume, Botezat David Henry Thoreau, a insistat ca toata lumea sa-i spuna Henry David. Da, a fost cel mai incapatanat personaj din traditia literara a Statelor Unite.

   Un lucru insa nu i s-ar fi putut reprosa lui Thoreau: inconsecventa. S-a tinut de planul lui de viata, oricat de ciudat era, chiar si in excentricul Concord din Massachusetts-ul mijlocului de secol al XIX-lea. Printre placerile lui cele mai mari se numarau: trasul matei de coada, comunicarea cu natura, plimbarea cu barca pe rau si scrierile lungi, cu descrieri pline de digresiuni ale experientelor sale. Prietenii il vedeau ca pe un personaj bizar, dar cumva fermecator. Ralph Waldo Emerson practic l-a finantat toata viata lui de adult. Thoreau a fost garda de corp a sotiei lui Emerson si a copiilor acestuia, omul bun la toate si mascariciul de curte, facand expeditii cu copiii in padure, unde ii invata despre flora locala, fauna si cantecul pasarilor. Cand situatia financiara devenea disperata, se intorcea pur si simplu la munca in prospera fabrica de creioane a tatalui sau.

   Cartile lui Thoreau s-au vandut ingrozitor de prost de-a lungul vietii autorului, dar numele lui a devenit cunoscut dupa ce a murit de tuberculoza la 44 de ani. Poate cu exceptia lui Moby Dick de Herman Melville, Walden semnat de Thoreau este cea mai onorabila carte pe care in realitate n-a citit-o nimeni. Pe de alta parte, eseul Nesupunere civila a fost citit, ba chiar de oameni importanti. Gandhi, Tolstoi si Martin Luther King Jr., cu totii l-au citat ca sursa de inspiratie.

   Viata personala a lui Thoreau a avut suisuri si coborasuri. Nu s-a casatorit niciodata, desi s-a straduit din rasputeri sa-si gaseasca o nevasta. Fratele lui, pe care l-a iubit nespus, a murit de tetanos in 1841. In aprilie 1844, Thoreau impreuna cu un prieten au distrus din greseala mai bine de 120 de hectare din padurea care apartinea de Concord, cand focul lor de tabara s-a extins necontrolat. Sfaturile financiare ale lui Emerson l-au bagat pe Thoreau intr-o spirala a datoriilor din care i-a luat ani pana a reusit sa iasa, zdruncinand zdravan prietenia dintre cei doi. Dar chiar si asa, Thoreau si-a trait viata asa cum a vrut. A fost fericit ca nu a devenit „liderul inginerilor din America” cum isi dorea Emerson, preferand sa fie „capitan la o Sarbatoare a afinelor”. Si continua sa fie admirat pana in zilele noastre tocmai pentru aceasta incapatanare a lui de a ramane el insusi.

Henry cel urat

   Dupa cum spun sursele, Thoreau era un mare cuceritor. Dar puterea de atractie nu avea nimic de a face cu modul in care arata sau cu igiena personala. Craiul din Concord era fara doar si poate o aparitie dizgratioasa. Vecinul lui, Nathaniel Hawthorne, il descria ca fiind „urat ca dracu’, nasos, gura-casca, troglodit si cu apucaturi grosolane, desi curtenitoare, in armonie cu intreaga sa aparitie”. E adevarat ca Thoreau arareori isi facea baie sau se deranja sa-si aranjeze claia neingrijita de par, sau sa se schimbe de zdrentele de pe el. Era, de asemenea, binecunoscut pentru obiceiurile ingrozitoare de la masa. Oliver Wendell Holmes s-a plans adesea de obiceiul lui Thoreau de a manca doar cu mainile. Dar oamenii pareau dispusi sa treaca peste toate aceste apucaturi. „Uratenia lui e cumva una sincera si agreabila, si asta il prinde mult mai bine decat frumusetea”, isi incheia Hawthorne descrierea. Louisa May Alcott, care fusese indragostita de Thoreau, scria: „Dincolo de defecte, ochiul lui Dumnezeu a vazut trasaturile marete care aveau sa-i serveasca drept model pentru omul perfect.”

Henry David Thoreau Raftul cu ideiFiecare cu ciuperca lui

   Doar fiindca pentru acele vremuri Thoreau putea fi considerat un spirit liber, nu inseamna ca acesta nu era si putin puritan. Intr-o zi, in toamna lui 1856, in timp ce se plimba prin padure, a fost ingrozit sa descopere o ditamai ciuperca sub forma unui penis uman. „Poate fi impartita in trei parti: gland, corp si radacina – sau scrotul – pentru ca este reprezentarea fidela a unui falus”, scria in jurnalul lui. „Desi in multe privinte este atat de dezgustatoare, este totusi foarte sugestiva… Era o insulta pentru ochi, cat si pentru nas, palaria topindu-se foarte repede si contaminand totul in jur cu o mazga fetida, verzuie si semilichida. Intr-o ora sau doua planta imputise toata casa, incat nu mai putea fi suportata. Mi-a fost teama sa ma culc la mine in camera, acolo unde o tinusem, pana cand nu am aerisit bine. Mirosea a sobolan mort… Dumnezeule, la ce s-a gandit natura cand a creat asa ceva? Aproape ca s-a coborat la acelasi nivel cu cei care folosesc closetul…”

La reduceri

   Cand vine vorba de volum de vanzari, ei bine, sa zicem ca Thoreau nu era tocmai J.K. Rowling. Vazut in zilele noastre ca un clasic minor, marea lui realizare literara din 1849, O saptamana pe raurile Concord si Merrimack s-a vandut atat de prost incat copiii mergeau pana la el acasa ca sa-l vada pe „ciudatul… [care] a scris o carte din care nu s-a vandut vreodata un exemplar”. Asta e o exagerare, fireste, dar nu e departe de adevar. De fapt, editorul i-a scris lui Thoreau si l-a intrebat cum sa procedeze cu stivele de exemplare nevandute din biroul lui. Thoreau a luat un stoc de 706 exemplare, pe care le-a depozitat in pod, incercand sa le vanda oricui trecea pe la el in vizita. „Sunt posesorul unei biblioteci de aproape noua sute de volume”, i-a marturisit la un moment dat cuiva, „dintre care peste sapte sute sunt scrise de mine.”

La stafide inainte

   Daca va place painea cu stafide, ii puteti multumi lui Thoreau. El a inventat-o intr-o zi, cand se framanta aluatul pentru paine la Walden Pond. Se spune ca doamnele din Concord au fost uimite de marea lui inventie culinara.

Seful creioanelor

   Sa presari stafide in aluatul de paine a fost o joaca de copii in comparatie cu inventia lui Thoreau din domeniul pietei instrumentelor de scris. Creionaraia – daca ar exista un astfel de cuvant – era pentru Thoreau o mostenire genetica. Charles Dunbar, unchiul lui, a pus bazele afacerii de familie in 1821, dupa ce a dat peste un depozit de grafit in Bristol, New Hampshire. Tatal lui Thoreau, John, s-a alaturat in scurt timp afacerii si astfel au revolutionat fabricarea de creioane pentru care Societatea Agricola din Massachusetts avea sa-i ofere o diploma de merit. La o varsta destul de frageda, Henry David Thoreau promitea ca el isi va lasa amprenta in lumea fabricantilor de creioane. In 1838 va avea in sfarsit aceasta sansa. Dupa ce s-a dedicat in intregime afacerii cu creioane, curand avea sa dezvolte un model imbunatatit a carui calitate se ridica la standardele modelului fabricat in Germania. O noua moara de macinat grafitul a fost o alta inventie revolutionara a tanarului Thoreau. Daca s-ar fi deranjat sa patenteze aceste idei, ar fi avut sansa sa devina un om bogat.

   Celebritatea l-a facut sa se culce pe-o ureche, jurand sa nu mai faca un creion in viata lui. „Pentru ce-as mai face asta?” le-a spus prietenilor. „Doar n-am sa fac acelasi lucru de doua ori.” Dar, precum cantecul unei sirene, piata creioanelor l-a ispitit din nou; coplesit de datorii, in 1843 a revenit in fabrica plin de forte proaspete. S-a lasat complet absorbit de munca lui, marturisindu-i chiar lui Ralph Waldo Emerson ca visase o noapte intreaga numai masini de facut creioane. Iar roadele muncii nu au intarziat sa apara, pentru ca Thoreau avea sa dezvolte ceea ce compania promova ca fiind „un creion cu totul deosebit, conceput special pentru artisti si cunoscatori”; era mai dur, mai intunecat si mai rezistent decat celelalte creioane aflate pe piata la vremea respectiva. In scurt timp, profesorii de desen insistau ca studentii sa foloseasca numai creioanele fabricate de Thoreau. Numai competitia aflata in dezvoltare, provocata in parte de inovatiile lui Thoreau, a impiedicat afacerea familiei sa domine industria de creioane din America.

Henry David cel Rosu?

   In 1954, cand Panica Rosie4 era in apogeu, blândul singuratic din Concord a devenit, desi pare greu de crezut, o victima a isteriei anticomuniste. Serviciile secrete americane au ordonat ca toate exemplarele din Walden sa fie scoase din bibliotecile ambasadelor americane din intreaga lume. Se spunea despre carte ca ar fi „profund socialista”.

Bâzdâganie

   Thoreau se considera intai de toate un naturalist, asa ca probabil ar fi cat se poate de incantat sa afle ca exista o insecta care ii poarta numele. Entomologul A.A. Girault a denumit o specie de viespe Thoreauia, in onoarea lui.

 

————————

Joc de cuvinte. „Refuznic” are dublu sens: 1. Cetatean sovietic, cu precadere evreu, careia i s-a refuzat dreptul de a emigra din Uniunea Sovietica; 2. Persoana care refuza sa se supuna anumitor legi sau ordine, in special ca actiune de protest.
Aluzie la traditia de a confectiona diplomele din piele subtire de oaie;
Thoreau aminteste acest episod in Civil Disobedience si in Walden, invocand in ambele ocazii afinele. Intr-un elogiu adus lui Thoreau dupa moarte, Emerson avea sa scrie: „he was the captain of a huckleberry-party”;
4 Sintagma „Panica Rosie” denumeste doua perioade dinstincte din istoria Statelor Unite, caracterizate de un anticomunism puternic: prima perioada cuprinsa intre 1917 – 1920 si cea de-a doua de la sfarsitul anilor ’50 pana in anii ’60.

   Transcriere din volumul de exceptie Viata secreta a marilor scriitori, de Robert Schnakenberg, disponibil la editura Art. Pe langa aspectul foarte aranjat al textului, grafica care insoteste relatarile „piperate” din viata mai putin cunoscuta a marilor scriitori este perfect potrivita, intr-o maniera aproape caricaturala. O lectura amuzanta, insa plina de detalii foarte interesante si comice din viata de zi cu zi a scriitorilor pe care-i regasim in toate bibliotecile lumii.

   Viata secreta a marilor scriitori cuprinde informatii picante si amuzante despre William Shakespeare, Lord Byron, Honoré de Balzac, Edgar Allan Poe, Charles Dickens, surorile Brontë, Henry David Thoreau, Lev Tolstoi, Emily Dickinson, Mark Twain, Oscar Wilde, Franz Kafka, Virginia Woolf si inca multi, multi, multi alti scriitori universali!

Discutii pe Facebook
books-express.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

ianuarie, 2019

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X