);
COnecteaza-te cu noi

Cafenea

Imagine in imagine: motivul oglinzii in pictura lui E. Manet

Publicat

pe

   Reprezentarea oglinzii intr-un tablou devine o imagine in imagine, imaginea reflectata, pozitionându-se in interiorul imaginii reprezentate prin tablou. Conceptul de tablou (bild) în acceptiunea lui Gadamer vizeaza o analiza ontologica a sa si are în vedere doua probleme: deosebirea tabloului de copie si raportul tabloului cu lumea sa. Reprezentarea nu este doar o pura reflectare mimetica a realului, o reproducere a sa, ci o manifestare a lucrului reprezentat, a prototipului. Imaginea in oglinda este copia ideala: ceea ce se arata in oglinda este imaginea reprezentatului si nu are o fiinta proprie ca reprezentare, spre deosebire de tablou care dispune de o valenta proprie de a fi[1]. Daca in cadrul aceleiasi picturi, prin motivul oglinzii, coexista practic reprezentarea si imaginea, adica prototipul si copia sa, interpretarea imaginii reflectate ne permite sa surprindem modul in care, prin indeterminarea ei, ne este dezvaluit adevarul (fiintarea) reprezentarii.

   Imi propun sa analizez in continuare, prin cateva exemple, modul in care imaginea reflectata comunica ontologic in interiorul tabloului, cu ceea ce este deopotriva reflectat si reprezentat, conferindu-i un spor de fiinta.  Pun in discutie, pe de-o parte, doua lucrari ale lui Manet- In fata oglinzii (1876) si Nana (1877) ce ilustreaza tema curtezanei, iar pe de alta parte, autoportretul lui Manet, ca autoreprezentare in oglinda.

in fata oglinzii - Manet

Edouard Manet – În fata oglinzii (1876-1877), Guggenheim Museum
sursa foto: www.guggenheim.org

   La aproape 15 ani dupa scandalul pe care l-a iscat cu Olympia (1863), lucrare ce deschide calea modernitatii in arta, Manet revine la tema curtezanei, sub influenta naturalismului si impresionismului. In Olympia, Manet realizeaza prima imagine a curtezanei, inspirandu-se din modelul compozitional al celebrei Venus a lui Titian. Critica asupra acestei picturi a vizat tocmai faptul ca nu mai este reprezentata frumusetea ideala, ci o femeie oarecare, ba mai mult, o curtezana. Victor de Jankovitz in Etude sur le Salon de 1865 vede in tanara Olympia o figura vicioasa, prematur imbatranita, cu trupul de o culoare cadaverica si o privire provocatoare[2]. În Le monde ilustré se rezuma cel mai bine reactia ostila a publicului la adresa acestei picturi a lui Manet: “No, never has anything so… strange been hung on the walls of an art exhibition”[3]. Modernitatea acestei lucrari a fost data tocmai de subiectul acestei picturi, atat de aspru criticata in epoca.

   Tema curtezanei o reintalnim in cele doua lucrari supuse analizei- In fata oglinzii (1876) si Nana (1877)- picturi respinse de asemenea la Salon, dar care au fost expuse in vitrina unui magazin de pe bulevardul Des Capucines, starnind deopotriva indignarea si entuziasmul[4]. Socul produs a fost insa mai mic fata de Olympia, intrucat in aceste lucrari curtezana nu este reprezentata nud. Fara indoiala intre cele doua lucrari este o stransa legatura pe care o dezvaluie reprezentarea insasi. O femeie purtand aceeasi vestimentatie este prezenta in ambele lucrari: in prima dintre ele, ea este singura, vazuta din spate, privindu-se intr-o oglinda mare, iar în cealalta, este surprinsa din profil, intr-un interior fastuos, in fata unei oglinzi, dar cu privirea usor melancolica, atintita spre noi, privitorii. Identic imbracata si coafata in cele doua picturi, femeia este identificata in titlul lucrarii din 1877 ca fiind Nana. Titlul picturii lui Manet face referire la nuvela cu acelasi nume a lui E. Zola, chiar daca aceasta a fost scrisa cu un an si jumatate mai tarziu; se presupune insa ca cei doi ar fi discutat in prealabil acest subiect si, cu siguranta, Manet citise deja opera lui Zola, L’ Assommoir in care Nana apare pentru prima data[5].

Manet – Nana (1877), Guggenheim Museum

Manet – Nana (1877), Guggenheim Museum
sursa foto: wikimedia.org/wikipedia

   Alegerea temei curtezanei reflecta tendinta intalnita in epoca, atat la pictori (Degas), cat si la scriitori (Zola) de a reprezenta adevarurile vietii burgheze. Arta devine un act de sinceritate prin care trebuia sa convinga publicul. Acesta este mesajul declarat pe care Manet insusi il face in introducerea catalogului de la expozitia sa particulara, organizata in 1867, la un an dupa ce lucrarile i-au fost respinse la Salon[6]. Modernitatea operei lui Manet nu se rezuma doar la subiect ci in egala masura la forma, la tusa de culoare vibranta si spontana pe care  artistul o aplica simultan atat in redarea formei cat si a spatiului. In aceasta tratare picturala cu valente decorative, spatiul, devenit bidimensional, castiga in profunzime prin folosirea oglinzii in cadrul reprezentarii. Oglinda ce capteaza imaginea exterioara devine, in cadrul tabloului, o instanta prin care ceea ce este absent in cadrul reprezentarii, este facut prezent. Dar aici intrevine deopotriva subiectivitatea artistului, care alege ce anume trebuie sa surprinda imaginea din oglinda pentru a inlesni, de fapt, mesajul pe care tabloul il transmite privitorului. Imaginea din oglinda si privirea directionata din interiorul tabloului inspre spatiul nostru, al privitorului, integreaza imaginea intr-un flux al comunicarii in care privitorul insusi este vizat. Acest joc de relatii intre privitor si privit este o constanta a intregii opere a lui Manet si ilustreaza o modalitate originala de a concepe tabloul ca act de comunicare, in care sunt antrenati deopotriva privitorul, opera si creatorul ei. Acest lucru reprezinta adevarata masura a modernitatii operei lui Manet, poate mai mult decat alegerea subiectului sau forma in care este el transpus pe panza.

   Voi analiza in continuare modul in care oglinda edifica aceasta relatie tripartita. Revenind la prima dintre cele doua lucrari ale lui Manet, observam ca aici, femeia este reprezentata din spate, admirandu-se intr-o oglinda mare si este imbracata cu o jupa alba si un corset albastru. Oglinda nu ne dezvaluie, dupa cum ne-am fi asteptat, chipul femeii, care este ascuns privirii noastre; imaginea reflectata este fragmentata de cadrul tabloului si sugereaza doar imbracamintea, printr-o tusa de culoare spontana ce confera picturii aspectul unei schite. Faptul ca nu vedem fizionomia nu ne impiedica sa patrundem semnificatia acestei lucrari. Corsetul albastru ca punct central de interes al compozitiei, gestul femeii care-l desface de la spate, actul privirii in oglinda si imaginea pe care oglinda o surprinde fragmentar sunt atribute ale subiectului reprezentarii. Manet ne dezvaluie astfel o imagine a curtezanei insasi, nu a uneia anume, caci ea nu are chip si nici nume, ci chiar adevarul fiintei ei.

   Ea va primi un nume, Nana, abia in lucrarea executata cu un an mai tarziu. Ocupand partea centrala a imaginii, femeia poarta acelasi corset albastru, jupa alba si o pereche de ciorapi albastri brodati in partea de jos. Ea sta in picioare, intr-un interior fastuos, fiind infatisata cand se pudreaza, in fata unei oglinzi mici si ovale, sprijinita pe un suport metalic, inalt si subtire. Trupul ei este incadrat in fundal de o sofa rosie, pe care este asezat un barbat imbracat in negru, ce o priveste insistent de la spate. Observam in aceasta lucrare un joc interesant al privirilor. Cu figura usor melancolica si un zambet abia schitat, femeia nu se priveste pe sine in oglinda ci isi indreapta atentia spre noi, privitorii. Oglinda insasi pare ca o priveste, surprinzandu-i profilul. Barbatul din extrema dreapta a imaginii, al carui trup este fragmentat de cadrul reprezentarii, are de asemenea privirea atintita asupra ei si pare usor nerabdator. In cadrul compozitiei este limpede ca Nana atrage atat privirile dinlauntrul imaginii cat si pe cele ale privitorului dinafara, ce putem fi noi sau artistul insusi. Aici, oglinda insasi devine o instanta privitoare. Acest conglomerat de priviri da nastere unei retorici a reprezentarii ce subliniaza nu doar tema curtezanei, redata fara vreo implicare a artistului, ba dimpotriva, ne este astfel clar sugerata perceptia pe care artistul insusi o are asupra acestei categorii sociale atat de actuala in epoca sa. Pentru Manet devine mult mai important sa picteze o curtezana decat un gentleman pentru ca, prin ea, ne dezvaluie de fapt una din realitatile vietii burgheze de atunci.

   In cele doua lucrari, oglinda este pe de-o parte cea care este privita, dar care nu reflecta in intregime privitorul, iar pe de alta, devine ea insasi privitor. Oglinda nu reflecta aici spatiul din interiorul reprezentarii, care din respectivele puncte de vedere este inaccesibil privitorului, ci intareste si face vizibil conceptul ce a fundamentat intentia artistului si a generat tabloul.

Édouard Manet – Autoportret (cca. 1879)
sursa foto: ro.wikipedia.org

   Dupa cum am vazut pana acum, oglinda facea parte din campul reprezentarii. Autoportretul lui Manet (cca.1879), de altfel singurul sau autoportret independent, foloseste in mod diferit autoreprezentarea in oglinda. Aici nu este figurata oglinda. Artistul se infatiseaza pe sine, purtand intr-o mana paleta de culori iar in cealalta, pensula, chipul sau profilandu-se pe un fundal neutru. Referitor la acest tablou, V. I. Stoichita remarca un detaliu, in aparenta nesemnificativ, dar care implica prezenta oglinzii. Imbracat in costum, cu palaria pe cap, Manet tine paleta in mana dreapta iar pensula in mana stanga. Faptul ca nici o sursa nu mentioneaza ca artistul ar fi fost stangaci, demonstreaza un efect intentionat in cadrul reprezentarii. Imaginea artistului este asadar imaginea rasturnata din oglinda, deci noi vedem practic imaginea unei imagini. Autoportretul este aici “pictorul ca imagine”[7]. Privirea sa ne fixeaza si astfel noi devenim subiect al tabloului pe cale de a se naste. Pictura este surprinsa aici in chiar actul ei, numai ca modelul nu face parte din reprezentarea propriu-zisa, caci nu vedem o scena din atelier, ci el este plasat infara spatiului reprezentarii, identificandu-se cu privitorul insusi. Ne confruntam aici cu o situatie paradoxala in care, pe de-o parte, pictorul este modelul reprezentarii, iar pe de alta parte, privitorul tabloului este si el model al picturii. J. E. Blanche, unul din primii biografi ai pictorului mentioneaza ca Manet folosea adesea oglinda in timp ce picta, privirea sa penduland in permanenta intre model si imaginea sa din oglida.[8] Autoportretul lui Manet este de fapt o reprezentare a actului de a picta. Invizibila in aceasta lucrare, oglinda isi face simtita prezenta prin reflectia ei. Oglinda este cea care reitereaza procesul creatiei si al receptarii operei de arta, este “artificiul” selectat de artist si menit a revela semnificatia reprezentarii.

Bibliografie:

Hans Gadamer- Adevar si metoda, ed. Teora, Bucuresti, 2001, cap. Consecinte estetice si hermeneutice a) Valenta de a fi a tabloului, pp. 110-117
Art in Theory 1815-1900 An Anthology of Changing Ideas, ed. Blackwell Publishing, 2005, pp.497-498; pp.518-519
Gilles Néret – Édouard Manet 1832-1883 The first of the Moderns, ed. Taschen, 2003
Victor Ieronim Stoichita – Efectul Don Quijote repere pentru o hermeneutica a imaginarului european, ed. Humanitas, Bucuresti, 1995 cap. Manet despre el insusi,  pp.203-233

[1] Hans Gadamer- Adevar si metoda , ed. Teora, Bucuresti, 2001, pp.112-113
[2] Art in Theory 1815-1900 An Anthology of Changing Ideas, ed. Blackwell Publishing, 2005, p.518
[3] Loc.cit.
[4] Gilles Néret –
Édouard Manet 1832-1883 The first of the Moderns, ed. Taschen, 2003, p.76
[5] Gilles Néret –
Édouard Manet 1832-1883 The first of the Moderns, ed. Taschen, 2003, p.75
[6]
Art in Theory 1815-1900 An Anthology of Changing Ideas, ed. Blackwell Publishing, 2005, p.519
[7] Victor Ieronim Stoichita-
Efectul Don Quijote. Repere pentru o hermeneutica a imaginarului european, ed. Humanitas, Bucuresti, 1995, p.211
[8] apud. Idem. p.213

Discutii pe Facebook
Nemira

M-am nascut o data cu primii fulgi de nea, acum 35 de ani, intr-o zi de ianuarie, desprisa parca din basmele lui Christian Andersen! Locul natal imi este adanc intiparit in fire: sunt si voi ramane o olteanca autentica, venita in capitala chiar din inima Craiovei… adica am un simt al umorului foarte bine dezvoltat!

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Cafenea

7 adevaruri despre Napoleon Bonaparte, pe care probabil ca nu le stiai

Publicat

pe

Raftul cu idei istorie curiozitati napoleon

   Napoleon Bonaparte este unul dintre cele mai mari nume din istorie. Toata lumea a auzit despre el, dar mai sunt cateva detalii despre imparatul francez pe care nu le regasesti in cartile de istorie.

   Napoleon Bonaparte se afla pe „lista scurta” a personalitatilor care au modelat lumea moderna. Pana la instaurarea sa ca imparat, in luna mai a anului 1804, acest personaj de statura medie s-a ridicat de la ofiter de grad mic in artilerie la inaltimi de putere pe care Europa nu le-a mai experimentat de pe vremea imperiului Roman.

   Decadele de conducere ale lui Napoleon au alterat profund politicile europene, de la seturile de legi scrise in Codul Napoleonic pana la stabilirea partii de carosabil pe care se conduce in majoritatea tarilor din Europa. Cand esti asa un om influent, generatii de carturari isi vor petrece carierele studiind fiecare aspect al vietii tale. Este inevitabil ca acei invatati vor descoperii cateva ciudatenii.

Napoleon a scris un roman de dragoste

Raftul cu idei istorie curiozitati Napoleon Clisson et Eugénie

Dineke Veninga/Pinterest

   Cu un an inainte de lovitura de stat care avea sa-l instaureze ca dictator, Napoleon a eliberat din frustrarea sa prin scrierea unui roman de dragoste. Cartea, intitulata Clisson et Eugénie, spune povestea unui ofiter din armata care se indragosteste si se casatoreste cu fata visurilor sale. Datoria il cheama inca o data pe ofiter si acesta revine din rezerva pentru a servi pe front. Cat e plecat, sotia il insala cu un prieten. La aflarea vestilor, ofiterul se expune deznadajduit si are parte de o moarte eroica, in lupta. Cartea a fost publicata in intregime dupa moartea lui Napoleon.

Napoleon putea sa-si piarda viata in cautarea Australiei

Raftul cu idei istorie curiozitati napoleon

François Gérard/Wikimedia Commons

   In 1975, Napoleon s-a inscris intr-o campanie oficiala a Coroanei Franceze, sub comanda lui Jean-François de Galaup, conte de Lapérouse. Cu putin timp inainte ca Revolutia Franceza sa izbucneasca, Lapérouse a echipat doua corabii pentru o calatorie in jurul lumii catre Australia, Insulele Solomon, Alaska si California.

   Lapérouse avea nevoie de 220 de oameni pentru acesta calatorie, iar adolescentul Napoleon este inscris in registrul de bord al echipajului ca respins, la mustata. Aceasta respingere probabil ca l-a luat prin surprindere; Napoleon era priceput la matematica si a excelat la trasul cu arma, in orele de la academia militara – ambele aptitudini cruciale pe un vas.

   O alta surpriza a venit cativa ani mai tarziu, cand vestile despre expeditie au ajuns in Franta: cele doua corabii au disparut fara urma. Foarte probabil ambele ambarcatiuni s-au izbit de un recif de corali, in 1788. Niciun membru al echipajului lui Lapérouse nu s-a mai intors acasa.

Napoleon era afon

   O multime de oameni au greutati in a interpreta note muzicale si melodii asa cum trebuie, dar cand esti conducatorul absolut al Frantei, ajungi sa iriti cu cantatul tau o tara intreaga si nimeni nu va avea curajul sa iti spuna sa te opresti.

   Potrivit mai multor surse, Napoleon intrunea „toate calitatile”: era afon si ii placea sa fredoneze mereu. Ori de cate ori devenea nervos sau agitat, incepea sa fredoneze cantece pe care nu le intelegea nimeni. Betsy Balcombe, o apropiata a lui Napoleon pe timpul exilului acestuia in insula Sf. Elena, spune ca „[…] vocea lui Napoleon era foarte nearmonioasa si nici nu cred ca avea ureche muzicala; pentru ca niciodata, in ocaziile in care fredona ceva, n-am reusit nici eu, nici altii, sa ne dam seama ce muzica fredoneaza.”

Trisa la carti

Raftul cu idei istorie curiozitati napoleon

Dennis Jarvis/Flickr

   Napoleon Bonaparte era un general priceput, iar reputatia sa il infatiseaza ca un geniu pe campul de lupta. Insa instinctul ascutit dobandid pentru a gasi punctele slabe ale inamicilor si de a exploata orice avantaj i-au fost de putin folos lui Napoleon in timpul exilului sau in Elba. Toate instinctele sale s-au canalizat aici in trisarea cronica in jocurile de carti pe care le avea cu companionii sai.

   Potrivit unei prietene de familie, „cand Napoleon incepea sa piarda la carti, trisa fara scrupule si toti de la masa se lasau pacaliti cat mai gratios cu putinta, in afara mamei sale, care ii spunea pe un ton ferm <<Napoleon, trisezi!>>”

   Cand lururile incepeau sa se incinga, Napoleaon matura cu mana banii de pe masa, direct in buzunarele sale. De obicei i-i dadea a doua zi valetului sau, sa ii returneze fiecaruia si pregrama un alt joc pentru seara.

Motivul real pentru care mainile sale erau mereu in buzunare

Raftul cu idei istorie curiozitati napoleon

Jean Auguste Dominique Ingres/Wikimedia Commons

   Nicio ilustrare a lui Napoleon nu pare completa fara pozitia consacrata. Este atat de cunoscuta, incat oricine stie deja cum sa o faca: pui un picior in fata, intorci corpul trei sferturi intr-o parte si bagi mana dreapta in buzunar.

   Aceasta pozitie nu este doar o conventie a artistilor – Napoleon chiar statea asa tot timpul. Era neobisnuit de vanitos in ceea ce priveste mainile sale si le tinea mereu in buzunare din obisnuinta de a le tine calde si in siguranta.

   Potrivit lui Balcombe (aceeasi tanara care-i suporta cantatul), „mana sa era cea mai grasuta si frumoasa din lume; monturile pumnului faceau gropite precum la bebelusi, degetele sale erau suave ca o lumanare si frumos formate, iar unghiile-i erau perfecte.”

Ii placea sa ciupeasca lumea

   Cand nu-si tinea mainile in buzunare, asa cum il cunoastem din portretele celebre, Napoleon obisnuia sa ciupeasca lumea din jurul lui. Potrivit memoriilor lui Louis Constant Wairy – care a petrecut mult timp in cercul intim al lui Napoleon – imparatul „in momentele sale de amuzament, obisnuia sa ciupeasca apropiatii de varfurile urechilor; Am trait pe propria piele experienta de a-mi fi ciupite urechile. Cateodata chiar amandoua deodata; si asta cu o mana priceputa.”

   Altii au scris despre Napoleon ca obisnuia sa ciupeasca nasul doamnelor, in gluma, sa ciupeasca obrajii prietenilor pana acestora aproape ca le dadeau lacrimile si chiar barbiile copilasilor pana cand mamele acestora il temperau.

A trecut peste doua incercari de sinucidere

Raftul cu idei istorie curiozitati napoleon

Bydand724/Imgur

   Barbatii de seama adesea vin si cu un strop de instabilitate, iar Napoleon nu facea exceptie.

   Acesta ceda adesea acceselor de furie, cateodata azvarlind obiecte grele catre ministri sai si asupra altor subordonati. Accesele sare de furie au devenit mult mai intense dupa ce averile sale au inceput sa scada si natiunile Europei incepeau sa aiba victorii impotriva sa. Frica infrangerii pare sa-l fi apasat greu.

   In tot timpul in care a fost la putere, Napoleon era pregatit mereu pentru sinucidere: purta o fiola cu doza mortala de opiu in jurul gatului. Se pare ca a inceput sa poarte fiola in 1812, dupa ce aproape ca a fost capturat de cazaci in timpul campaniei din Rusia.

   Dupa infrangerea dezastruoasa din Rusia si cea la fel de nimicitoare care a urmat, Batalia Natiunilor [Batalia de la Leipzig] – unde toti inamicii pe care si i-a facut s-au coalizat si au lovit cu putere in armata sa aflata in retragere – Napoleon a decis ca este timpul sa isi curme suferinta si a baut opiul. Totusi, taria otravii se diminuase de-a lungul anilor si doar l-a imbolnavit foarte puternic.

   Mai tarziu, pe Elba, Napoleon a vrut sa se impuste, insa unul dintre servitorii sai ii golise praful de pusca din pistol. Reincarcarea armelor in acele vremuri era destul de anevoioasa si laborioasa, timp destul in care Napoleon sa apuce sa se razgandeasca si sa renunte definitiv la ideea de a se mai sinucide.

Discutii pe Facebook
Continua sa citesti

Cafenea

Stan Lee is dead. Long live Stan Lee!

Publicat

pe

stan lee omagiu raftul cu idei film benzi desenate marvel

   Stan Lee, arhitectul unei lumi intregi, in semnficatia cea mai serioasa a cuvantului, a murit. Dupa 95 de ani de calatorie in lumea reala, ieri a facut primul pas spre nemurire. A scos penita lui fermecata si a desenat primul lui „panel” despre viata de dupa moarte. Banuiesc ca s-a desenat pe el insusi prezidand o adunare a tuturor spiritelor tinere care au umblat vreodata pamantul, universul Marvel si chiar cel creat de concurenta permanenta, DC Comics. Postura in care l-am vazut exuberant de multe ori si pe care o iubea.

   Prima caramida a imperiului de multe miliarde de dolari a pus-o in 1939 la Timely Comics devenita intre timp Marvel Comics. Prima „bula cu text” semnata de Stanley Martin Lieber (numele sau real) a fost asezata peste desenele lui Joe Simon reprezentandu-l pe Captain America, boy scout ul american cu moralitate si conduita perfecte.

   Nebunia lui contagioasa a reusit sa-i aduca aproape pe Jack Kirby si Steve Ditko, artisti geniali la randul lor, cu ajutorul carora a reusit sa creeze cam toate personajele care isi traiesc acum la cinema sau tv o noua epoca de aur. Geniul milionar playboy filantrop, Tony Stark complex si controvesat, incredibilul Hulk si expertul in radiatii gamma Bruce Banner intr-un joc permanet de-a Jekyll si Hyde, zeul tunetului insusi, Thor cu al sau magic Mjolnir, Doctor Steven Strange vrajitorul suprem, neinfricatul Daredevil sunt doar cateva personaje fabuloase plasmuite de mintile lor extraordinare. Fantastic Four, prima coalitie a eroilor Marvel impotriva unor forte de neimaginat care amenintau insasi existenta speciei, X-Men o metafora a diversitatii etnice, sociale, culturale impotriva stereotipurilor si a discriminarii, Avengers etichetati drept Earth Mightiest Heroes ducand luptele pe care niciun erou nu le putea castiga pe cont propriu. Personaje, titluri, idei care au devenit cultura populara remodeland conceptia de bine si rau, viata si mortalitate, vulnerabilitate si eroism.

   Stan Lee a reinventat superoii. Le-a completat personalitatile cu dificultati ale vietii reale, cu trairi, emotii, griji umane, cu probleme de adaptare in cercuri sociale normale. Ce curaj formidabil sa aduci in prim plan un tanar Peter Parker nesigur si naiv, sa-l descrii in asa fel incat, idiferent de varsta, totii cititorii sa poata empatiza cu el. Spider Man, vecinul nostru prietenos, este cu siguranta copilul cel mai iubit al sau. Prin el viata personala a supereroilor a devenit la fel de interesanta ca cea de lupta impotriva raului. A avut acest fler grozav de a umaniza niste caractere altfel aproape indestructibile. Da, la Superman ma refer, flagship ul DC Comics, care prin invulnerabilitatea sa devenise cel mai banal supererou. Probleme identificata de altfel de cei care-l scriau la momentul respectiv si remediata prin adaugarea unei serii de fragilitati redandu-i exact umanitatea inventata de maestrul Lee. Societatea isi dorea personaje cu care sa se poata identifica, cautam inca asta, iar Stan Lee a livrat intocmai.

stan lee cameos raftul cu idei omagiu benzi desenate supereroi

   Cei care acum scriu si deseneaza fabulos noile povesti ale eroilor inventati de el i-au cautat in permanenta aprobarea, validandu-si astfel munca de creatie si consolidandu-si pozitia in fata cititorilor din ce in ce mai pretentiosi de comic book uri. Kevin Feige, patriarhul Marvel Cinematic Univers, inceput in 2008 si continuat astazi cu succes, a reinventat la randul sau industria cinematografica cu idea de fir narativ interconectat, personaje complicate, eterogene, aduse impreuna pe ecrane, toate spre a noastra incantare. L-a avut  alaturi pe Stan Lee in toate demersurile creative pe care le-a intreprins si s-a bucurat de sfaturile sale pretioase in abordarea actiunilor eroilor nostri preferati. Au nascocit impreuna cele mai haiose si pline de substanta cameo uri din lumea Hollywood ului. Si noi ne-am bucurat de fiecare data sa-l revedem presarand sare si piper peste o masa deja plina de arome eroice.

   Stan Lee isi face iesirea triumfala din viata noastra si intra astazi in legenda. A nascut si a intretinut o vapaie colosala, o lume in care totul este posibil, unde oricine poate deveni un supererou. Un curent putin popular in 1930 si devenit cultura mondiala cu implicatii in vietile tuturor visatorilor din lumea larga. A hranit milioane de minti cu fanteziile sale, a ridicat o stacheta la care scriitorii moderni de comic book urilor pot doar spera. Aici, printre muritori, si-a castigat locul in Hall of Fame. Sunt convins ca va inventa ceva si acolo unde e acum, ceva care sa-l faca la fel de iubit si in stratosfera. Carisma lui va dainui o vesnicie. Creatiile sale ii vor simti lipsa si il vor sarbatori in urmatoarele lor aventuri incredibile.

   Banuiesc ca si o singura persoana poate face diferenta. Asa-i placea sa creada. Pe mine m-a convins. Iti multumesc Stan Lee pentru minunatii fiori, uriasele emotii pe care mi le-ai oferit intre paginile fiecarei reviste citite pe nerasuflate.

Sa te odihnesti in pace!

Excelsior, Maestre!

____

Articol semnat Oli Strimbei

Discutii pe Facebook
libhumanitas.ro
Continua sa citesti

Cafenea

Viata secreta a marilor scriitori: Lev Tolstoi

Publicat

pe

Lev Tolstoi - Viata secreta a marilor scriitori - Raftul cu idei

Lev Tolstoi: 9 septembrie 1828 – 20 noiembrie 1910
Nationalitate: rusa
Titluri reprezentative: Razboi si pace (1865), Anna Karenina (1875)

Singurul lucru de care ai nevoie in viata, ca si in arta, este sa spui adevarul.

   Pana sa experiementeze transformarea spirituala care avea sa apara pe la mijlocul vietii, Lev Tolstoi traia ca orice alt nobil rus, chiar daca in acelasi timp era cel care a dat omenirii doua dintre titlurile clasice cele mai de pret ale literaturii. In jurnalul lui gasim o descriere a activitatilor sale zilnice:

   „Am ucis oameni in razboi, am luptat in dueluri ca sa-i ucid pe altii, am pierdut la jocuri de carti, mi-am risipit averea facuta din sudoarea taranilor, i-am pedepsit cu cruzime pe acestia din urma, am trait in desfrau cu femei usoare si am amagit oameni. Am mintit, am jefuit, am comis adulter de toate felurile, am luat parte la betii, violenta, crima… Nu exista faradelege pe care sa nu o fi comis.”

   Pare, fara indoiala, o viata plina, bogata si incarcata de satisfactii, dar pentru Tolstoi a fost o greutate care-i strivea constiinta. A cautat sa faca ceva mai mult decat sa tortureze iobagi carora sa le violeze apoi nevestele vaduve. Dar i-a luat aproape jumatate din viata ca sa gaseasca ceea ce cauta.

   Nascut intr-o familie avuta (varul lui de-al patrulea a fost Alexandr Puskin, marele poet rus), Tolstoi nu a fost deloc un elev silitor, iar profesorii considerau ca „nu este nici in stare si nici nu are aplecare catre invatatura”. Isi petrecea timpul dedandu-se jocurilor de noroc si contractand diverse boli venerice, cu toate ca inca din tinerete ii dadea ghes dorinta de a scrie. Pe la douazeci si ceva de ani a publicat cateva dintre scrierile lui importante si si-a trecut in revista toate pacatele intr-un jurnal voluminos pe care il considera un fel de confesiune autobiografica aflata in desfasurare.

   Caietele au scos la iveala un om obsedat de moarte. Veteran al sangerosului asediu de la Sevastopol, din timpul razboiului din Crimeea, Tolstoi oferea descrieri amanuntite ale atrocitatilor de pe campul de lupta si ale executiilor. Era atat de obsedat de moarte, incat uneori il terceau toate transpiratiile, convins ca Doamna Moarte il urmareste, gata sa-l bata pe umar. Disparitia fratelui sau, Nicolai, in 1860, i-a reamintit de propria lui mortalitate. Desi abia trecuse de treizeci de ani, Tolstoi era convins ca era deja prea batran si prea urat ca sa se mai aseze la casa lui si sa se bucure de o viata normala de familie. A ramas uimit cand frumoasa Sofia Andreevna (Sonia) Behrs, fiica de doctor, a acceptat sa se marite cu el in 1862.

   A urmat apoi o perioada de liniste si stabilitate, in care Tolstoi a turnat treisprezece copii si a scris cele doua capodopere: Razboi si pace si Anna Karenina. Desi aceste doua romane l-au facut faimos si i-au crescut averea, l-au si adancit in credinta ca nu ducea o viata virtuoasa. In curand avea sa intre intr-o stare proasta, pe care problemele de sanatate nu au facut decat sa o accentueze. Tolstoi spunea despre sine ca are „muschi de otel si nervi de femeie lesinata”. Suferea de reumatism, enterita, dureri de dinti, lesinuri, malarie, flebita si febra tifoida. Pe langa toate, a mai suferit si cateva atacuri cerebrale fara urmari majore.

   Nu mai avem nici o indoiala ca omul era pregatit din plin pentru criza varstei mijlocii. Si rezultatul a fost o transformare spirituala radicala. Tolstoi a renuntat la sex, bautura, tutun si carne si a imbratisat „anarhismul crestin”. Era dedicat invataturilor lui Iisus, dar nu recunostea autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse. Deloc surprinzator, si-a atras multi prieteni la biserica evanghelica. In 1901 a fost excomunicat. Cu toate acestea, si-a atras adepti printre iobagii pe care i-a eliberat si carora a inceput sa le doneze din vasta lui avere. Aceasta noua forma de altruism nu era deloc pe placul cucoanei.

   Si chiar asa, Tolstoi credea ca a identificat sursa tuturor bolilor sale pamantesti. „Boala mea este Sonia”, a spus candva, referindu-se la sotia sa. Desi a nascut si a crescut o mica turma de copii, si a copiat de mana Razboi si pace de sapte ori, s-a dovedit a fi destul de obositoare, Sonia s-a dovedit a fi destul de obositoare pentru piosul om din ce in ce mai preocupat de spiritualitate. O prezenta constanta a petrecerilor de la Moscova, Sonia s-a vazut indepartata din aceasta lume de apucaturile spritual-crestine ale sotului ei, pe care ea le considera o „boala”. Tot pelerinajul care se desfasura la casa lor de la tara nu facea deloc situatia mai usoara. De asemenea, Sonia era pe buna dreptate deranjata de hotararea lui Tolstoi de a renunta la drepturile de proprietate, inclusiv la drepturile de autor obtinute din vanzarea cartilor si la mostenire. Cand a inceput sa imprastie bani in stanga si-n dreapta, Sonia a pus piciorul in prag.

   Cireasa de pe tort a venit atunci cand un linge-blide, pe nume Certkov, l-a convins pe ramolitul Tolstoi sa-si treaca toata averea pe numele lui. Satula de situatie, Sonia a preluat fraiele. Il urmarea peste tot, spionandu-l prin binoclu. Cand el i-a sugerat ca ar fi bine sa puna capat casniciei, ea l-a amenintat ca se va sinucide. In final, Tolstoi a prins-o tragand cu ochiul in jurnalele lui – era prea de tot. A sters-o in toiul noptii, lasand in urma doar un bilet prin care ii multumea pentru cei patruzeci si opt de ani de casnicie. „Fac ceea ce multi oameni de varsta mea fac”, scria celebrul scriitor in varsta de optzeci si doi de ani. „Renunt la lume si aleg sa-mi petrec ultimele clipe singur si in liniste.”

   Din nefericire pentru Tolstoi, acele ultime zile si le-a petecut in ger intr-o statie de tren, unde a cedat, prada febrei si frisoanelor. Cuprins de delir, cu barba alba acoperita de gheata, a murit pe podeaua biroului sefului de gara pe 20 noiembrie 1910.

Fara coronita

   Tolstoi nu a castigat niciodata Premiul Nobel pentru Literatura. Desi considerat printre favoriti atunci cand a fost decernat pentru prima oara, in 1901, a fost surclasat de poetul francez prea putin cunoscut (si cu un nume ciudat) Sully Prudhomme. Tolstoi nu a primit nici o explicatie oficiala pentru alegerea juriului, dar probabil ca intregul lui comportament nu se plia pe tinuta culturala conservatoare a juriului. Unul dintre membri a spus despre el ca dovedeste „o ostilitate obtuza fata de toate formele de civilizatie”, orice o fi insemnand asta. Macar Tolstoi a avut o companie selecta: Henrik Ibsen si Émile Zola au fost ocoliti din aceleasi motive.

Cu cartile pe masa

   In noaptea nuntii, Tolstoi, in varsta de treizeci si patru de ani, si-a obligat mireasa, de doar optsprezece ani, sa citeasca insemnarile din jurnalul lui in care erau descrise escapadele lui amoroase cu alte femei, inclusiv cu servitoare. Se pare ca asta a fost ideea lui de deschidere si onestitate, dar dupa parerea Soniei a fost totusi „prea multa informatie”. A doua zi avea sa noteze in propriul ei jurnal despre dezgustul pe care l-a simtit de a fi fost expusa unor asemenea „mizerii”.

Pur si simplu spune niet

   Convertirea religioasa a lui Tolstoi nu a fost nicicum o hotarare luata doar pe jumatate. Motivat de gandul ca eliminarea carnii din alimentatie este cheia catre stapanirea dorintelor, scriitorul a devenit un vegetarian riguros, cu o dieta foarte saraca, alcatuita din fulgi de ovaz, paine si supa de legume. De asemenea, a renuntat la alcool si tutun si chiar a incercat sa-i convinga pe taranii de pe mosia lui sa-i urmeze calea. In textul „De ce se cherchelesc barbatii?” Tolstoi a descris ambele substante ca droguri pe care oamenii le folosesc pentru a-si anestezia constiinta incarcata. „Tulburarea si mai ales stupiditatea vietilor noastre”, proclama el, „isi gasesc sursa in principal in starea permanenta de intoxicare in care traiesc majoritatea oamenilor.”

Totul pana la petrecere

   Pentru cineva atat de spiritual, Tolstoi putea fi uneori de-a dreptul meschin. L-a lasat pe fratele lui, Dmitri, sa zaca pe patul de moarte, refuzand chiar sa se uite la el, pentru ca se indepartase de Dumnezeu pentru a duce o viata de dezmat. „Sincer vorbind, cred ca ceea ce m-a deranjat cel mai tare la moartea lui”, scria Tolstoi, „a fost faptul ca m-a impiedicat sa particip la o sarbatoare de la Curte la care fusesem invitat.”

————————

   Transcriere din volumul de exceptie Viata secreta a marilor scriitori, de Robert Schnakenberg, disponibil la editura Art. Pe langa aspectul foarte aranjat al textului, grafica care insoteste relatarile „piperate” din viata mai putin cunoscuta a marilor scriitori este perfect potrivita, intr-o maniera aproape caricaturala. O lectura amuzanta, insa plina de detalii foarte interesante si comice din viata de zi cu zi a scriitorilor pe care-i regasim in toate bibliotecile lumii.

   Viata secreta a marilor scriitori cuprinde informatii picante si amuzante despre William Shakespeare, Lord Byron, Honoré de Balzac, Edgar Allan Poe, Charles Dickens, surorile Brontë, Henry David Thoreau, Lev Tolstoi, Emily Dickinson, Mark Twain, Oscar Wilde, Franz Kafka, Virginia Woolf si inca multi, multi, multi alti scriitori universali!

Discutii pe Facebook
Nemira
Continua sa citesti

Calendar cultural

aprilie, 2019

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X