);
COnecteaza-te cu noi

Cafenea

Ilustratiile lui Salvador Dali pentru Romeo si Julieta

Publicat

pe

Dali Romeo si Julieta

   Ilustratiile lui Salvador Dali pentru Romeo si Julieta – raritati datand din 1975 sau cum a fost investmantat Shakespeare intr-o mantie suprarealista, din matase rosie

   Marii clasici ai literaturii tind sa-si atraga o sumedenie de lauri de natura grafica sau din sfera artelor vizuale. Insa apogeul contopirii dintre text si imagine e atins ori de cate ori un artist consacrat transpune in imagini o lucrare literara la fel de consacrata, asa cum s-a intamplat atunci cand Picasso a ilustrat in anul 1934 antica si jucaus-obraznica comedie greaca Lisistrata a lui Aristofan sau cand Matisse a ilustrat in anul 1935 una dintre editiile romanului Ulise al lui James Joyce.

   Printre pictorii care si-au pus talentul in slujba literaturii clasice se numara si Salvador Dali, care in anul 1946 a ilustrat  romanul lui Miguel de Cervantes Saavedra Don Quijote, in anul 1947 a ilustrat eseurile lui Michel de  Montaigne, iar in anul 1969 a ilustrat Alice în Tara Minunilor apartinand autorului britanic Charles Lutwidge Dodgson.

   In anul 1975, pictorul emblematic al suprarealismului a ilustrat o ultra-limitata editie, aproape imposibil de procurat, a operei lui Shakespeare Romeo si Julieta, publicata de Rizzoli si protejata de o cutie imbracata in matase rosie. Editia cuprindea urmatoarele zece litografii apartinand lui Dali.

   Au fost publicate doar 999 de copii.

Salvador Dali - Romeo si Julieta

Salvador Dali - Romeo si Julieta

Salvador Dali - Romeo si Julieta

Salvador Dali - Romeo si Julieta

Salvador Dali - Romeo si Julieta

Salvador Dali - Romeo si Julieta

Salvador Dali - Romeo si Julieta

Salvador Dali - Romeo si Julieta

Salvador Dali - Romeo si Julieta

Salvador Dali - Romeo si JulietaTraducere si adaptare dupa Salvador Dalí’s Rare 1975 Illustrations for Romeo & Juliet, via Brain Pickings

Discutii pe Facebook
Libris.ro

Pentru ca lucrez in domeniul juridic, un domeniu mult prea pragmatic pentru firea mea romantica, evadez cat de des pot in lumea artelor: citesc neaparat inainte de culcare, ador cinematografia non-hollywoodiana si fotografiez secvente de frumos. In lumea pianului evadez prea rar, din pacate, pianul ramanand in casa parinteasca, dar muzica ma insoteste non-stop. Sufletul mi-e ca o carte deschisa, dar scrisa codificat, cu coperte frumoase si scriitura melodioasa.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Cafenea

Viata secreta a marilor scriitori: Lev Tolstoi

Publicat

pe

Lev Tolstoi - Viata secreta a marilor scriitori - Raftul cu idei

Lev Tolstoi: 9 septembrie 1828 – 20 noiembrie 1910
Nationalitate: rusa
Titluri reprezentative: Razboi si pace (1865), Anna Karenina (1875)

Singurul lucru de care ai nevoie in viata, ca si in arta, este sa spui adevarul.

   Pana sa experiementeze transformarea spirituala care avea sa apara pe la mijlocul vietii, Lev Tolstoi traia ca orice alt nobil rus, chiar daca in acelasi timp era cel care a dat omenirii doua dintre titlurile clasice cele mai de pret ale literaturii. In jurnalul lui gasim o descriere a activitatilor sale zilnice:

   „Am ucis oameni in razboi, am luptat in dueluri ca sa-i ucid pe altii, am pierdut la jocuri de carti, mi-am risipit averea facuta din sudoarea taranilor, i-am pedepsit cu cruzime pe acestia din urma, am trait in desfrau cu femei usoare si am amagit oameni. Am mintit, am jefuit, am comis adulter de toate felurile, am luat parte la betii, violenta, crima… Nu exista faradelege pe care sa nu o fi comis.”

   Pare, fara indoiala, o viata plina, bogata si incarcata de satisfactii, dar pentru Tolstoi a fost o greutate care-i strivea constiinta. A cautat sa faca ceva mai mult decat sa tortureze iobagi carora sa le violeze apoi nevestele vaduve. Dar i-a luat aproape jumatate din viata ca sa gaseasca ceea ce cauta.

   Nascut intr-o familie avuta (varul lui de-al patrulea a fost Alexandr Puskin, marele poet rus), Tolstoi nu a fost deloc un elev silitor, iar profesorii considerau ca „nu este nici in stare si nici nu are aplecare catre invatatura”. Isi petrecea timpul dedandu-se jocurilor de noroc si contractand diverse boli venerice, cu toate ca inca din tinerete ii dadea ghes dorinta de a scrie. Pe la douazeci si ceva de ani a publicat cateva dintre scrierile lui importante si si-a trecut in revista toate pacatele intr-un jurnal voluminos pe care il considera un fel de confesiune autobiografica aflata in desfasurare.

   Caietele au scos la iveala un om obsedat de moarte. Veteran al sangerosului asediu de la Sevastopol, din timpul razboiului din Crimeea, Tolstoi oferea descrieri amanuntite ale atrocitatilor de pe campul de lupta si ale executiilor. Era atat de obsedat de moarte, incat uneori il terceau toate transpiratiile, convins ca Doamna Moarte il urmareste, gata sa-l bata pe umar. Disparitia fratelui sau, Nicolai, in 1860, i-a reamintit de propria lui mortalitate. Desi abia trecuse de treizeci de ani, Tolstoi era convins ca era deja prea batran si prea urat ca sa se mai aseze la casa lui si sa se bucure de o viata normala de familie. A ramas uimit cand frumoasa Sofia Andreevna (Sonia) Behrs, fiica de doctor, a acceptat sa se marite cu el in 1862.

   A urmat apoi o perioada de liniste si stabilitate, in care Tolstoi a turnat treisprezece copii si a scris cele doua capodopere: Razboi si pace si Anna Karenina. Desi aceste doua romane l-au facut faimos si i-au crescut averea, l-au si adancit in credinta ca nu ducea o viata virtuoasa. In curand avea sa intre intr-o stare proasta, pe care problemele de sanatate nu au facut decat sa o accentueze. Tolstoi spunea despre sine ca are „muschi de otel si nervi de femeie lesinata”. Suferea de reumatism, enterita, dureri de dinti, lesinuri, malarie, flebita si febra tifoida. Pe langa toate, a mai suferit si cateva atacuri cerebrale fara urmari majore.

   Nu mai avem nici o indoiala ca omul era pregatit din plin pentru criza varstei mijlocii. Si rezultatul a fost o transformare spirituala radicala. Tolstoi a renuntat la sex, bautura, tutun si carne si a imbratisat „anarhismul crestin”. Era dedicat invataturilor lui Iisus, dar nu recunostea autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse. Deloc surprinzator, si-a atras multi prieteni la biserica evanghelica. In 1901 a fost excomunicat. Cu toate acestea, si-a atras adepti printre iobagii pe care i-a eliberat si carora a inceput sa le doneze din vasta lui avere. Aceasta noua forma de altruism nu era deloc pe placul cucoanei.

   Si chiar asa, Tolstoi credea ca a identificat sursa tuturor bolilor sale pamantesti. „Boala mea este Sonia”, a spus candva, referindu-se la sotia sa. Desi a nascut si a crescut o mica turma de copii, si a copiat de mana Razboi si pace de sapte ori, s-a dovedit a fi destul de obositoare, Sonia s-a dovedit a fi destul de obositoare pentru piosul om din ce in ce mai preocupat de spiritualitate. O prezenta constanta a petrecerilor de la Moscova, Sonia s-a vazut indepartata din aceasta lume de apucaturile spritual-crestine ale sotului ei, pe care ea le considera o „boala”. Tot pelerinajul care se desfasura la casa lor de la tara nu facea deloc situatia mai usoara. De asemenea, Sonia era pe buna dreptate deranjata de hotararea lui Tolstoi de a renunta la drepturile de proprietate, inclusiv la drepturile de autor obtinute din vanzarea cartilor si la mostenire. Cand a inceput sa imprastie bani in stanga si-n dreapta, Sonia a pus piciorul in prag.

   Cireasa de pe tort a venit atunci cand un linge-blide, pe nume Certkov, l-a convins pe ramolitul Tolstoi sa-si treaca toata averea pe numele lui. Satula de situatie, Sonia a preluat fraiele. Il urmarea peste tot, spionandu-l prin binoclu. Cand el i-a sugerat ca ar fi bine sa puna capat casniciei, ea l-a amenintat ca se va sinucide. In final, Tolstoi a prins-o tragand cu ochiul in jurnalele lui – era prea de tot. A sters-o in toiul noptii, lasand in urma doar un bilet prin care ii multumea pentru cei patruzeci si opt de ani de casnicie. „Fac ceea ce multi oameni de varsta mea fac”, scria celebrul scriitor in varsta de optzeci si doi de ani. „Renunt la lume si aleg sa-mi petrec ultimele clipe singur si in liniste.”

   Din nefericire pentru Tolstoi, acele ultime zile si le-a petecut in ger intr-o statie de tren, unde a cedat, prada febrei si frisoanelor. Cuprins de delir, cu barba alba acoperita de gheata, a murit pe podeaua biroului sefului de gara pe 20 noiembrie 1910.

Fara coronita

   Tolstoi nu a castigat niciodata Premiul Nobel pentru Literatura. Desi considerat printre favoriti atunci cand a fost decernat pentru prima oara, in 1901, a fost surclasat de poetul francez prea putin cunoscut (si cu un nume ciudat) Sully Prudhomme. Tolstoi nu a primit nici o explicatie oficiala pentru alegerea juriului, dar probabil ca intregul lui comportament nu se plia pe tinuta culturala conservatoare a juriului. Unul dintre membri a spus despre el ca dovedeste „o ostilitate obtuza fata de toate formele de civilizatie”, orice o fi insemnand asta. Macar Tolstoi a avut o companie selecta: Henrik Ibsen si Émile Zola au fost ocoliti din aceleasi motive.

Cu cartile pe masa

   In noaptea nuntii, Tolstoi, in varsta de treizeci si patru de ani, si-a obligat mireasa, de doar optsprezece ani, sa citeasca insemnarile din jurnalul lui in care erau descrise escapadele lui amoroase cu alte femei, inclusiv cu servitoare. Se pare ca asta a fost ideea lui de deschidere si onestitate, dar dupa parerea Soniei a fost totusi „prea multa informatie”. A doua zi avea sa noteze in propriul ei jurnal despre dezgustul pe care l-a simtit de a fi fost expusa unor asemenea „mizerii”.

Pur si simplu spune niet

   Convertirea religioasa a lui Tolstoi nu a fost nicicum o hotarare luata doar pe jumatate. Motivat de gandul ca eliminarea carnii din alimentatie este cheia catre stapanirea dorintelor, scriitorul a devenit un vegetarian riguros, cu o dieta foarte saraca, alcatuita din fulgi de ovaz, paine si supa de legume. De asemenea, a renuntat la alcool si tutun si chiar a incercat sa-i convinga pe taranii de pe mosia lui sa-i urmeze calea. In textul „De ce se cherchelesc barbatii?” Tolstoi a descris ambele substante ca droguri pe care oamenii le folosesc pentru a-si anestezia constiinta incarcata. „Tulburarea si mai ales stupiditatea vietilor noastre”, proclama el, „isi gasesc sursa in principal in starea permanenta de intoxicare in care traiesc majoritatea oamenilor.”

Totul pana la petrecere

   Pentru cineva atat de spiritual, Tolstoi putea fi uneori de-a dreptul meschin. L-a lasat pe fratele lui, Dmitri, sa zaca pe patul de moarte, refuzand chiar sa se uite la el, pentru ca se indepartase de Dumnezeu pentru a duce o viata de dezmat. „Sincer vorbind, cred ca ceea ce m-a deranjat cel mai tare la moartea lui”, scria Tolstoi, „a fost faptul ca m-a impiedicat sa particip la o sarbatoare de la Curte la care fusesem invitat.”

————————

   Transcriere din volumul de exceptie Viata secreta a marilor scriitori, de Robert Schnakenberg, disponibil la editura Art. Pe langa aspectul foarte aranjat al textului, grafica care insoteste relatarile „piperate” din viata mai putin cunoscuta a marilor scriitori este perfect potrivita, intr-o maniera aproape caricaturala. O lectura amuzanta, insa plina de detalii foarte interesante si comice din viata de zi cu zi a scriitorilor pe care-i regasim in toate bibliotecile lumii.

   Viata secreta a marilor scriitori cuprinde informatii picante si amuzante despre William Shakespeare, Lord Byron, Honoré de Balzac, Edgar Allan Poe, Charles Dickens, surorile Brontë, Henry David Thoreau, Lev Tolstoi, Emily Dickinson, Mark Twain, Oscar Wilde, Franz Kafka, Virginia Woolf si inca multi, multi, multi alti scriitori universali!

Discutii pe Facebook
books-express.ro
Continua sa citesti

Cafenea

Viata secreta a marilor scriitori: Henry David Thoreau

Publicat

pe

Thoreau viata secreta a marilor scriitori

Henry David Thoreau: 12 iulie 1817 – 6 mai 1862
Nationalitate: americana
Titluri reprezentative: O saptamana pe raurile Concord si Merrimack (1849), Nesupunerea civila (1849), Walden (1854)

Sunt un mistic, un trandescentalist, basca un filosof innascut.

   Cu mult timp inainte ca disidentii evrei din Uniunea Sovietica sa popularizeze acest termen, Henry David Thoreau avea sa devina primul refuznic1 al lumii. Intotdeauna refuza un lucru sau altul. Cu alte cuvinte:

   A refuzat sa plateasca o taxa de 5 dolari pentru a se elibera diploma de masterat a Facultatii de Litere de la Harvard. „Nu merita 5 dolari”, a bombanit. „Nu luati pielea de pe oaie!²„.

   Ajuns profesor la Concord Academy, a refuzat sa aplice pedepse corporale elevilor sai. Consiliul scolii l-a concediat pentru insubordonare, pretul platit fiind pierderea uneia dintre cele mai bune ocazii de a avea o cariera.

   In 1847 a devenit de asemenea celebru pentru refuzul de a-si plati impozitul in valoare de 1 dolar, ca forma de protest fata de implicarea Statelor Unite in Razboiul Mexican. Acest act de nesupunere l-a aruncat in inchisoare, de unde (dupa cum spune legenda) l-a dat afara pe protectorul lui, Ralph Waldo Emerson, care venise la puscarie pentru a-i plati cautiunea. „Henry, cum ai ajuns aici?” l-ar fi intrebat Emerson. „Waldo, tu cum de nu esti aici?” a fost raspunsul lui Thoreau. A doua zi dimineata, nu a mai fost nici Thoreau dupa gratii. O matusa i-a platit taxa si acesta si-a parasit celula, numai bine pentru o Sarbatoare a afinelor³.

   Thoreau si-a refuzat chiar si propriul nume, Botezat David Henry Thoreau, a insistat ca toata lumea sa-i spuna Henry David. Da, a fost cel mai incapatanat personaj din traditia literara a Statelor Unite.

   Un lucru insa nu i s-ar fi putut reprosa lui Thoreau: inconsecventa. S-a tinut de planul lui de viata, oricat de ciudat era, chiar si in excentricul Concord din Massachusetts-ul mijlocului de secol al XIX-lea. Printre placerile lui cele mai mari se numarau: trasul matei de coada, comunicarea cu natura, plimbarea cu barca pe rau si scrierile lungi, cu descrieri pline de digresiuni ale experientelor sale. Prietenii il vedeau ca pe un personaj bizar, dar cumva fermecator. Ralph Waldo Emerson practic l-a finantat toata viata lui de adult. Thoreau a fost garda de corp a sotiei lui Emerson si a copiilor acestuia, omul bun la toate si mascariciul de curte, facand expeditii cu copiii in padure, unde ii invata despre flora locala, fauna si cantecul pasarilor. Cand situatia financiara devenea disperata, se intorcea pur si simplu la munca in prospera fabrica de creioane a tatalui sau.

   Cartile lui Thoreau s-au vandut ingrozitor de prost de-a lungul vietii autorului, dar numele lui a devenit cunoscut dupa ce a murit de tuberculoza la 44 de ani. Poate cu exceptia lui Moby Dick de Herman Melville, Walden semnat de Thoreau este cea mai onorabila carte pe care in realitate n-a citit-o nimeni. Pe de alta parte, eseul Nesupunere civila a fost citit, ba chiar de oameni importanti. Gandhi, Tolstoi si Martin Luther King Jr., cu totii l-au citat ca sursa de inspiratie.

   Viata personala a lui Thoreau a avut suisuri si coborasuri. Nu s-a casatorit niciodata, desi s-a straduit din rasputeri sa-si gaseasca o nevasta. Fratele lui, pe care l-a iubit nespus, a murit de tetanos in 1841. In aprilie 1844, Thoreau impreuna cu un prieten au distrus din greseala mai bine de 120 de hectare din padurea care apartinea de Concord, cand focul lor de tabara s-a extins necontrolat. Sfaturile financiare ale lui Emerson l-au bagat pe Thoreau intr-o spirala a datoriilor din care i-a luat ani pana a reusit sa iasa, zdruncinand zdravan prietenia dintre cei doi. Dar chiar si asa, Thoreau si-a trait viata asa cum a vrut. A fost fericit ca nu a devenit „liderul inginerilor din America” cum isi dorea Emerson, preferand sa fie „capitan la o Sarbatoare a afinelor”. Si continua sa fie admirat pana in zilele noastre tocmai pentru aceasta incapatanare a lui de a ramane el insusi.

Henry cel urat

   Dupa cum spun sursele, Thoreau era un mare cuceritor. Dar puterea de atractie nu avea nimic de a face cu modul in care arata sau cu igiena personala. Craiul din Concord era fara doar si poate o aparitie dizgratioasa. Vecinul lui, Nathaniel Hawthorne, il descria ca fiind „urat ca dracu’, nasos, gura-casca, troglodit si cu apucaturi grosolane, desi curtenitoare, in armonie cu intreaga sa aparitie”. E adevarat ca Thoreau arareori isi facea baie sau se deranja sa-si aranjeze claia neingrijita de par, sau sa se schimbe de zdrentele de pe el. Era, de asemenea, binecunoscut pentru obiceiurile ingrozitoare de la masa. Oliver Wendell Holmes s-a plans adesea de obiceiul lui Thoreau de a manca doar cu mainile. Dar oamenii pareau dispusi sa treaca peste toate aceste apucaturi. „Uratenia lui e cumva una sincera si agreabila, si asta il prinde mult mai bine decat frumusetea”, isi incheia Hawthorne descrierea. Louisa May Alcott, care fusese indragostita de Thoreau, scria: „Dincolo de defecte, ochiul lui Dumnezeu a vazut trasaturile marete care aveau sa-i serveasca drept model pentru omul perfect.”

Henry David Thoreau Raftul cu ideiFiecare cu ciuperca lui

   Doar fiindca pentru acele vremuri Thoreau putea fi considerat un spirit liber, nu inseamna ca acesta nu era si putin puritan. Intr-o zi, in toamna lui 1856, in timp ce se plimba prin padure, a fost ingrozit sa descopere o ditamai ciuperca sub forma unui penis uman. „Poate fi impartita in trei parti: gland, corp si radacina – sau scrotul – pentru ca este reprezentarea fidela a unui falus”, scria in jurnalul lui. „Desi in multe privinte este atat de dezgustatoare, este totusi foarte sugestiva… Era o insulta pentru ochi, cat si pentru nas, palaria topindu-se foarte repede si contaminand totul in jur cu o mazga fetida, verzuie si semilichida. Intr-o ora sau doua planta imputise toata casa, incat nu mai putea fi suportata. Mi-a fost teama sa ma culc la mine in camera, acolo unde o tinusem, pana cand nu am aerisit bine. Mirosea a sobolan mort… Dumnezeule, la ce s-a gandit natura cand a creat asa ceva? Aproape ca s-a coborat la acelasi nivel cu cei care folosesc closetul…”

La reduceri

   Cand vine vorba de volum de vanzari, ei bine, sa zicem ca Thoreau nu era tocmai J.K. Rowling. Vazut in zilele noastre ca un clasic minor, marea lui realizare literara din 1849, O saptamana pe raurile Concord si Merrimack s-a vandut atat de prost incat copiii mergeau pana la el acasa ca sa-l vada pe „ciudatul… [care] a scris o carte din care nu s-a vandut vreodata un exemplar”. Asta e o exagerare, fireste, dar nu e departe de adevar. De fapt, editorul i-a scris lui Thoreau si l-a intrebat cum sa procedeze cu stivele de exemplare nevandute din biroul lui. Thoreau a luat un stoc de 706 exemplare, pe care le-a depozitat in pod, incercand sa le vanda oricui trecea pe la el in vizita. „Sunt posesorul unei biblioteci de aproape noua sute de volume”, i-a marturisit la un moment dat cuiva, „dintre care peste sapte sute sunt scrise de mine.”

La stafide inainte

   Daca va place painea cu stafide, ii puteti multumi lui Thoreau. El a inventat-o intr-o zi, cand se framanta aluatul pentru paine la Walden Pond. Se spune ca doamnele din Concord au fost uimite de marea lui inventie culinara.

Seful creioanelor

   Sa presari stafide in aluatul de paine a fost o joaca de copii in comparatie cu inventia lui Thoreau din domeniul pietei instrumentelor de scris. Creionaraia – daca ar exista un astfel de cuvant – era pentru Thoreau o mostenire genetica. Charles Dunbar, unchiul lui, a pus bazele afacerii de familie in 1821, dupa ce a dat peste un depozit de grafit in Bristol, New Hampshire. Tatal lui Thoreau, John, s-a alaturat in scurt timp afacerii si astfel au revolutionat fabricarea de creioane pentru care Societatea Agricola din Massachusetts avea sa-i ofere o diploma de merit. La o varsta destul de frageda, Henry David Thoreau promitea ca el isi va lasa amprenta in lumea fabricantilor de creioane. In 1838 va avea in sfarsit aceasta sansa. Dupa ce s-a dedicat in intregime afacerii cu creioane, curand avea sa dezvolte un model imbunatatit a carui calitate se ridica la standardele modelului fabricat in Germania. O noua moara de macinat grafitul a fost o alta inventie revolutionara a tanarului Thoreau. Daca s-ar fi deranjat sa patenteze aceste idei, ar fi avut sansa sa devina un om bogat.

   Celebritatea l-a facut sa se culce pe-o ureche, jurand sa nu mai faca un creion in viata lui. „Pentru ce-as mai face asta?” le-a spus prietenilor. „Doar n-am sa fac acelasi lucru de doua ori.” Dar, precum cantecul unei sirene, piata creioanelor l-a ispitit din nou; coplesit de datorii, in 1843 a revenit in fabrica plin de forte proaspete. S-a lasat complet absorbit de munca lui, marturisindu-i chiar lui Ralph Waldo Emerson ca visase o noapte intreaga numai masini de facut creioane. Iar roadele muncii nu au intarziat sa apara, pentru ca Thoreau avea sa dezvolte ceea ce compania promova ca fiind „un creion cu totul deosebit, conceput special pentru artisti si cunoscatori”; era mai dur, mai intunecat si mai rezistent decat celelalte creioane aflate pe piata la vremea respectiva. In scurt timp, profesorii de desen insistau ca studentii sa foloseasca numai creioanele fabricate de Thoreau. Numai competitia aflata in dezvoltare, provocata in parte de inovatiile lui Thoreau, a impiedicat afacerea familiei sa domine industria de creioane din America.

Henry David cel Rosu?

   In 1954, cand Panica Rosie4 era in apogeu, blândul singuratic din Concord a devenit, desi pare greu de crezut, o victima a isteriei anticomuniste. Serviciile secrete americane au ordonat ca toate exemplarele din Walden sa fie scoase din bibliotecile ambasadelor americane din intreaga lume. Se spunea despre carte ca ar fi „profund socialista”.

Bâzdâganie

   Thoreau se considera intai de toate un naturalist, asa ca probabil ar fi cat se poate de incantat sa afle ca exista o insecta care ii poarta numele. Entomologul A.A. Girault a denumit o specie de viespe Thoreauia, in onoarea lui.

 

————————

Joc de cuvinte. „Refuznic” are dublu sens: 1. Cetatean sovietic, cu precadere evreu, careia i s-a refuzat dreptul de a emigra din Uniunea Sovietica; 2. Persoana care refuza sa se supuna anumitor legi sau ordine, in special ca actiune de protest.
Aluzie la traditia de a confectiona diplomele din piele subtire de oaie;
Thoreau aminteste acest episod in Civil Disobedience si in Walden, invocand in ambele ocazii afinele. Intr-un elogiu adus lui Thoreau dupa moarte, Emerson avea sa scrie: „he was the captain of a huckleberry-party”;
4 Sintagma „Panica Rosie” denumeste doua perioade dinstincte din istoria Statelor Unite, caracterizate de un anticomunism puternic: prima perioada cuprinsa intre 1917 – 1920 si cea de-a doua de la sfarsitul anilor ’50 pana in anii ’60.

   Transcriere din volumul de exceptie Viata secreta a marilor scriitori, de Robert Schnakenberg, disponibil la editura Art. Pe langa aspectul foarte aranjat al textului, grafica care insoteste relatarile „piperate” din viata mai putin cunoscuta a marilor scriitori este perfect potrivita, intr-o maniera aproape caricaturala. O lectura amuzanta, insa plina de detalii foarte interesante si comice din viata de zi cu zi a scriitorilor pe care-i regasim in toate bibliotecile lumii.

   Viata secreta a marilor scriitori cuprinde informatii picante si amuzante despre William Shakespeare, Lord Byron, Honoré de Balzac, Edgar Allan Poe, Charles Dickens, surorile Brontë, Henry David Thoreau, Lev Tolstoi, Emily Dickinson, Mark Twain, Oscar Wilde, Franz Kafka, Virginia Woolf si inca multi, multi, multi alti scriitori universali!

Discutii pe Facebook
Litera.ro
Continua sa citesti

Cafenea

Gheisele japoneze neintelese: artistele pe care vestul le-a confundat cu prostituatele

Publicat

pe

Gheisele japoneze - cultura japoneza - Raftul cu idei

   O incursiune in lumea misterioasa si neinteleasa a gheiselor japoneze, artisti respectati, muzicieni, dansatori si poeti, pe care vestul i-a confundat cu prostituatele dupa ocupatia americana a Japoniei, dupa cel de-al doilea razboi mondial.

   „Vrem fete gisha!”

   In 1945, un astfel de racnet umplea aerul noptilor in Japonia ocupata de americani, nascut din gurile soldatilor americani beti crita, ce duhneau a sake si stalceau cuvinte japoneze.

   Ceea ce acesti barbati cunosteau drept gheise nu erau altceva decat prostituate. Din momentele in care primii americani au aterizat in Japonia, femeile care isi vindeau trupul soldatilor se autointitulau „gheise” (pronuntat gresit de americani „gisha”). Dupa ani de razboi, oamenii cautau cu disperare de lucru orice ar fi adus bani. Si daca o femeie era dispusa sa-si ofere trupul, soldatii americani erau dispusi sa-si ofere banii.

   Desigur, soldatii americani nu aveau nici cea mai mica idee despre ce era cu adevarat o gheisa. Nu stiau ca prostituatele cu fetele vopsite in alb nu aveau nimic de-a face cu traditia japoneza seculara a mandrelor artiste si interprete japoneze care erau adevaratele gheise.

   Si-atat prostituatele cat si clientii acestora nu aveau nici o idee ca, prin exploatarea acestei traditii, o vor si distruge, totodata. Insa adevarata istorie a gheiselor in Japonia este mult mai bogata si mai complexa decat ar fi realizat oricine dintre cei care au exploatat-o.

Despre gheisele japoneze

O gheisa ajuta la aranjarea elaborata a parului altei femei. Gheisele si maiko adesea dormeau cu gatul sprijinit pe suporti mici in loc de perne, pentru a se asigura ca nu isi strica coafura in timpul somnului. Circa 1900-1940 | sursa foto: Biblioteca Publica din New York

Originea gheisei

   „Fictiunea a servit pentru a propaga ideea … ca [gheisele] isi petrec noptile cu clientii lor”, s-a plans o data fosta gheisa Iwasaki Mineko. „Odata ce o idee ca aceasta este plantata in cultura generala, capata o viata proprie.”

   In ciuda felului in care oamenii privesc acum termenul, gheisa nu inseamna „prostituata”; inseamna „artist”. Cand primele gheisa moderne au aparut in orasele mari ale Japoniei in secolul 17, acestea nu-si vindeau trupul pentru sex. Gheisele erau interpreti – si barbati!

   Acesti barbati erau dansatori, cantareti si muzicieni. Erau interpreti, insa nu cu totul separati de lucratorii din industria sexului. Barbatii gheisa isi stabileau un chiosc in bordeluri si intretineau clientii care isi asteptau randul la cele mai scumpe curtezane (oiran).

   Pe la inceputul secolului 19, femeile au inceput sa preia rolul gheisei masculine si – bineinteles – nici acestea nu se culcau cu clientii lor. Treaba lor era sa intretina barbatii care asteptau intalnirea cu oiranele. Daca se culcau cu clientii lor, ar fi luat, practic, din clientela propriului angajator. Asadar, aceste femei nu numai ca nu au ales sa se prostitueze, ci le era chiar interzis sa faca asta.

   Ca sa fim corecti, unele gheise (precum si unele femei care isi spuneau asa, indiferent daca era adevarat sau nu) si-au oferit trupul pentru sex, oricum, iar delimitarea dintre artiste si prostituate era neclara, cateodata. Cu toate acestea, rolul gheisei asa cum a fost conceput original si practicat la scara larga avea de a face in principal cu artele si spectacolul, nu cu sexul.

gheisele japoneze neintelese

Cateva gheise dansând. Circa 1914-1918 | sursa foto: Wikimedia Commons

Viata unui artist

   Antrenamentul unei gheise incepea inca de la varsta de sase ani. Aceasta avea sa petreaca cinci ani sau mai mult pregatindu-se – cu cheltuieli deloc mici – intr-o casa de antrenament (okiya), stabiliment care ii oferea o camera, mancare si aprovizionare cu toate cele necesare. Pentru a-si plati datoriile rezultante, tanara gheisa putea chiar sa lucreze pentru acea casa de antrenament, pentru o buna parte din viata.

   Aceste „eleve” erau numite maiko si aveau sa petreaca ani in care invatau cum sa cante la diverse instrumente, precum koto sau shamisen. Maiko invatau dansuri complexe, in care cele mai mici gesturi erau incarcate cu simbolistica profunda. Si mai presus de toate, invatau cum sa lumineze o incapere, asa cum i-a spus un profesor unei maiko: „O gheisa este ca soarele. Cand aceasta paseste intr-o camera, camera devine mai stralucitoare.”

   In continuare, aceste femei aveau sa reprezinte culminarea feminitatii. Invatau sa paseasca cu cea mai rafinata eleganta, imbracate in kimono si in echilibru perfect pe incaltaminte cu platforma. Aveau sa invete cum sa incante barbatii prin evocarea unui aer misterios si fascinant. Si maiko aveau sa invete sa scrie poezii si cantece superbe, pline de melancolie.

   Toate fiind spuse, antrenamentul acestora dura ani buni, fara sa se termine vreodata cu adevarat. Chiar si atunci cand o femeie trecea complet prin procesul de invatare si se apropia de anii batranetii, se astepta de la ea sa petreaca ore in activitati care tin de arta sau de muzica.

Gheisele - Raftul cu idei - cultura japoneza

Un grup de maiko, ucenicele gheiselor. Circa 1900-1940 | sursa foto: Biblioteca Publica din New York

Primele „fete gisha”

   Totusi, lumea artistica a gheiselor nu a stat separata de prostitutie pentru totdeauna. Curtezanele in cele din urma au inceput sa copieze elemente de la gheise, precum stilul vestimentar, manierele, abilitatile de conversare si – intr-un final – machiajul specific.

   Aceasta s-a intamplat in mare parte din cauza atractiei pe care o resimteau barbatii in preajma gheiselor, atractie care rivaliza cu cea pentru curtezane. Gheisele erau artisti, adevarat, insa aveau de asemenea abilitatea de a stimula imaginatia barbatilor cu tentatia unei femei pe care acestia din urma stiau ca nu pot sa o aiba.

   Unele prostituate, asadar, au inceput sa se imbrace precum gheisele, au inceput sa le cante clientilor, in nadejdea de a le oferi acestora o versiune mai accesibila a ceea ce erau barbatii obisnuiti sa aprecieze in palatele placerii scumpe ale marilor orase, unde lucrau si gheise.

   Pentru gheisele originale, aceste prostituate care au copiat stilul lor erau o jignire. „Eram acolo sa intretinem si niciodata nu ne-am vandut pe noi insine, trupurile noastre, pentru bani,” spune Iwasaki Mineko. „Acesta nu era scopul pentru care existam; acesta [sexul pe bani] era scopul femeilor care ne-au copiat.”

Oiran: curtezane japoneze

Doua oiran, curtezanele aristocrate la care aveau acees barbatii dupa ce erau intretinuti de gheise. 1917 | sursa foto: Wikimedia Commons

Ocupatia americana din Japonia

   Cand soldatii americani au inaintat pe teritoriul japonez, in urma infrangerii Japoniei in cel de-al doilea razboi mondial, sensul cuvantului „gheisa” s-a schimbat pentru totdeauna. Protituatele care imitau ghisele au inceput sa vaneze soldatii, imbracate in costume elaborate, de gheisa, fara sa ofere mai mult decat placere sexuala.

   Pentru soldatii insingurati, la mai mult de 8.000 de kilometri de casa, ispita unui trup cald cu care sa imparta patul era cu siguranta una greu de refuzat. Soldatii americani vizitau aceste „fete gisha” in grupuri. Mai mult de 80 de procente din fortele de ocupatie din Japonia au luat o amanta, intr-un fel sau altul, si multe dintre acestea erau inchiriate cu ora.

   Sute de mii de femei japoneze faceau bani culcandu-se cu barbati americani, multe dintre acestea erijandu-se in gheise, ca un mijloc de ademenire. Curand, pentru lumea vestica, cuvantul „gheisa” avea sa fie sinonim cu „prostituata”.

O efigie a unui trecut ce moare

   „Lumea gheiselor”, spune Iwasaki Mineko, „este o societate foarte separata, imbracata in mister. Miturile care au fost create de profani si de straini despre mediul si stilul de viata al universului gheiselor au fost lasate sa ia amploare fara a fi verificate, corectate sau tinute sub control.”

   Gheisele s-au mandrit intotdeauna cu tinerea in viata a misterului. Nu au luat atitudine si nici nu au organizat proteste de amploare atunci cand perceptia despre profesia lor a ajuns de la cea de artiste si inteprete la cea de prostituate. O declaratie indrazneata de protest ar fi fost lipsita de demnitate, pentru ele. Asa ca majoritatea gheiselor au asistat tacit cum lumea lor dispare.

   Si astazi exista gheise veritabile – insa un numar foarte mic. Totalul estimat in Japonia a scazut de la 80.000 de gheise la doar cateva mii, in decursul secolului 20. Dar pentru putinele gheise ramase, profesia acestora s-a reintors la puritatea relativa pre-razboi si nu are nimic de-a face cu prostitutia. Ceainarii moderne conduse de gheise sunt acum locatii de distractie, de socializare si de delectare artistica. Dar si acestea, cateva, cate sunt, dispar. „Artele traditionale si cultura costa foarte multi bani pentru a fi mentinute,” declara in 2017 o gheisa care facea eforturi sa-si mentina afacerea in viata. Astazi, multe dintre afaceri sunt abia profitabile. Insa cele care raman active continua multumita femeilor care au o pasiune reala pentru aceasta ocupatie. „Apuc sa port un kimono, sa-mi practic dansul”, explica o gheisa moderna, intrebata de ce se agata de o traditie care sta sa moara. „Mai presus de toate”, spune aceasta, „am sansa sa traiesc in aceasta lume a frumusetii.”


Pentru mai multe detalii despre lumea gheiselor, astazi, va invit sa vizionati acest video de la National Geographic:

 

 

 

Discutii pe Facebook
books-express.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

iunie, 2018

Filtreaza evenimente culturale

09mai(mai 9)17:30:s30iun(iun 30)17:30:sMemory Clouds.Galeria Anca Poterasu, Strada Plantelor nr. 58, Bucuresti Organizator: Institutul Francez din Bucuresti Tip eveniment cultural 2:Expozitie,Vernisaj Etichete eveniment culturalDecebal Scriba,expozitie,Institutul Francez din Bucuresti,Memory Clouds,vernisaj

Facebook

Trending

X