);
COnecteaza-te cu noi

Carte

Giovanni Papini, Un om sfarsit. Nu atat de sfarsit, dar atat de om.

Publicat

pe

Un om sfarsit - Giovanni Papini

Giovanni Papini, Un om sfarsit

   Ma voi indeparta putin de formalismul tipic unei recenzii prin faptul ca n-am sa plasez in debutul ei informatii biografice despre autor, nu doar pentru ca lucrarea cu pricina este ea insasi o autobiografie, ci si din respect pentru acesta, din dorinta de a nu-i nesocoti dispretul pe care il nutreste pentru palavre si nesuferita supraestimarea existentei sale fizice cu toate elementele ei conexe. Nici n-am sa o elogiez, cu toate ca, in ciuda simtului meu critic, o consider una dintre cele mai bune carti, dar si una dintre cele mai proaste, judecand dupa stimulii de nepretuit care nu lipsesc de pe nici o pagina, niste stimuli pe care insa autorul ii reduce la «nimic» catre finele a ceea ce seamana mai mult cu un jurnal in care monoloagele maieutice anima, cutremura si totodata sting o actiune care are loc doar in interiorul sau, un interior torturat de o constiinta viciata; viciata, paradoxal, de vocile perfectiunii pe care cauta sa o converteasca la banal, dar nu la orice banal, la un banal apoteotic care, in contrast cu natura-i, sa rasune si sa rastoarne toate edificiile epistemice de ieri si azi. Eroul, pentru ca este un erou dupa umila-mi parere, traverseaza de-a lungul existentei sale numeroase ipostaze extremiste, ce variaza in functie de stima de sine specifica fiecarei etape in parte, de la scolarul curios, la tanarul perfectionist si pedant, de la semidoctul infatuat si orgolios, la eruditul solidar ce se viseaza salvator al lumii pe care o dispretuieste cu patima, dar pe care doreste s-o faca vrednica de mantuire: «Nu exista inaltimi de neatins, ci numai aripi prea scurte»; de la geniu, la diletant si apoi la «nimic». Singura constanta a vietii sale este solitudinea, pe care o considera o binecuvantare a blestemului unei majoritati mediocre ce se balaceste in malul ignorantei in care el nu stie sa inoate.

   In urma lecturii cartii Un om sfarsit, am realizat ce inseamna, de fapt, o carte buna, cel putin, in viziunea mea; o carte buna este, cu adevarat, nu atat cea care abunda in informatii si actiuni paroxistice, ci acea carte care te face sa si gandesti, dar mai ales sa te gandesti; care scormoneste in constiinta atipita la cantecul de leagan al automatismelor si cliseismului cotidian.

Un om sfarsit - Giovanni Papini   Ceea ce nu declara autorul, dar cititorul simte, e amara desteptare cu privire la triumf care e, cumva, sinonim cu esecul si resemnarea pe care numai o viata epuizata, traita dincolo de granitele supravietuirii ti-o poate oferi intr-un moment ce tremura a ultim; caci ce minte tanara cauta sa se pripaseasca la umbra resemnarii, ferindu-se de soare? ce adolescent se lasa acoperit de valul inselator al resemnarii?! Pentru ca doar resemnarea infantila poate fi inselatoare si la fel de buclucasa. Intotdeauna am asociat resemnarea cu un soi de epuizare a posibilitatilor; iar varsta posibilitatilor epuizate nu-si are locul  inainte de varsta celei mai batrane bunici din lume. Stocul tineretii e mereu nelimitat, amprentat de insufletirea prometeica ce le galvanizeaza trupurile tantose al caror mers e mereu apasat.

   Opera nu are un curs liniar, ar fi imposibil de vreme ce concentreaza-n ea freamatul vietii unui intelectual a carui eruditie ii sporeste in mod paradoxal (as putea spune ca e maestrul paradoxurilor) naivitatea in incercarea sa plina de emfaza de-a cuceri adevarul suprem din cupa sensului vietii cu a carei proiectare se imbata anticipat; omul surdo-mut care porneste la o vanatoare pe care o calculeaza dupa matematici numai de el stiute.

   Fiecare pagina parcursa ma face sa ma gandesc la existenta umana care, pentru cei ce se lasa «calauziti» de ratiunea inselatoare (dar ce nu este, oare, inselator?) e de fapt o autoflagelare perpetua pentru incapacitatea de a identifica scanteia divina menita sa incendieze toata stiva asta telurica, hoata de retine si clipe cruciale; ca doar am fost creati «dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu», nu? Si, deci, trebuie sa avem o scanteie divina ce salasluieste la un etaj inferior instinctelor primare; La aceasta teza as rezuma eu intregul zbucium al lui Papini si periplul de controverse care-i absorb tineretea ambitioasa asemenea unei sugative vii si infometate, tinerete pe care oricum si-o preface in «litere negre si mari».

   Cam asa definesc eu lenea, pacatul pe care il urgiseste atat in cele de pe urma capitole, un pacat in spinarea caruia aseaza tot balastul cotidianului si al omenirii care poarta vina (pe care nu o are) lipsei ochilor divini cu care sa-i intrezareasca spiritul, si nu «mutra pocita». Lenea, pe de alta parte, si de departe, pacatul meu preferat, ca sa ma incontrez cu diavolul impielitat in personajul lui Milton, e, intrucatva, neputinta de a recunoaste esenta divina care cica ar musti pe undeva prin ungherele neexplorate ale eu-lui nostru schingiuit de instinctele animalice, de supravietuire, cealalta zestre cu care am fost dotat; neputinta (sau alegerea?) de a ne descatusa fiinta de lumina si de a-i lasa incandescenta sa biruie obscuritatea pe care speram s-o combatem placid cu titluri universitare si lecturi la moda.

   Tot neastamparul egoist a carei dinamica este extrasa din combustibilul altruismului cu care Papini se inscrie la idealul absurd de a-l surclasa pe Hristos printr-o mantuire altfel, o mantuire care sa echivaleze cu un update empiric, mi-a adus pe chip un soare cu dinti, pe tot parcursul lecturii. M-am intrebat ca un scolar rebel aflat in fata unui dascal emerit dar stangace in ale predarii:« oare asta chiar crede ca face vreo scofala cu dialectica lui?» cu multe capitole inaintea descoperirii propriei sale lamentari in aceasta privinta. Mai departe, nazuinta sa de a construi de sub streasina edificiului clatinand al ocultismului, imi mai smulgea cate un zambet ironic, dar amar. Contrar exigentei cu care isi intreprinde autoevaluarea, autoproclamandu-se «ignorant», eu una sunt de parere ca tocmai talentul sau scriitoricesc l-a dus pe culmi si «scripta manent» e, cu siguranta, dictonul care imprima acea divinitate de care este zilnic insetat numelui sau, tocmai pentru ca este singura unealta cu care lucreaza, singura preocupare care ii increteste si totodata descreteste fruntea, refugiul si distractia, munca  si  exaltarea, in sfarsit, ceea ce il defineste, atat ca om al cotidianului rutinat, cat si ca spirit pur. Pentru ca, zic eu, a fi Dumnezeu, ori a-ti fructifica etericul sufletesc divin face echipa redutabila cu a simti, nu atat cu a fac; a face e pur omenesc si nu se manifesta in mod necesar ca efect al simtirii, ci poate fi la fel de bine acoperisul unui cuib al fatarniciei. Multi sfinti au facut, dar asta nu i-a facut pe ei dumnezei; toata lumea face, fiecare face, unii isi dedica intreaga viata facand opere caritabile sau inaltand ceea ce altii au distrus si plantand acolo unde altii au dezradacinat si, cu toate astea, valea ruinei castiga zi de zi kilometri cedati de povarnisul maretiei si al progresului uman confundat atat de frecvent cu cel al tehnologiei.

   Intorcandu-ma la pacatul meu preferat, imaginatia, dar si memoria imi perinda o serie de scene care ar avea potentialul de-a sintetiza vizual concluzia, cat si raspunsul la monologul lui Papini, un monolog ce se doreste o sonda in mina providentiala; da, imi permit aroganta de a fi incredintata ca detin raspunsul (fie el doar formal) care refuza pret de aproape un secol sa i se reveleze literatului astuia de Giovanni Papini, poate pentru ca e prea smecher. Poate pentru ca se socoteste atat de smecher cum doar un lenes autentic cu neuroni cat zece mii de armate ale lui Burebista, ce involbureaza sangele-n artere cu tropaieli silogistice, se poate socoti. Dupa cum si-a dat si el seama, hai sa-l numesc perfectionist in esecul perfectului, nu suntem divini pentru ca suntem lenesi; nu facem lucruri divine pentru ca suntem debitori ai lenei care ne cucereste zi de zi, careia noi ii platim un tribut pe care i-l datoram, nicidecum prea mare, un tribut traductibil in energie creatoare cu o dobanda care se traduce in unitati de timp cu ale carui fractionari ne consolam, dar care, laolalta, se preschimba-n peri albi si cute ce brazdeaza obraji ocupati sa se crispeze de ranjete grotesti sau zambete false menite sa intretina politeturi snoabe. Incursiunea in mintea lui Papini mi-a dezvelit nedumeriri personale: oare nu reusim sa ne conectam la propria natura divina din cauza ca suntem lenesi sau suntem lenesi tocmai fiindca avem instalat un software de bruta, faimoasa scanteie divina fiind doar un cookie? Ce poate fi omul daca nu o bruta cizelata? Caci in el nu au cum sa coexiste doua naturi cu aceleasi drepturi. Si atunci, lenea ma trimite cu gandul la Cerberus-ul potterian (cainele cu 3 capete pe care Harry Potter il fenteaza, ca doar joaca un rol intr-o nascocire de miliarde de dolari), straja a pietrei filozofale, unde lenea e intruchipata de caine, piatra filozofala idealul absolut. Lenea e umana. Umanul e animalic. Si atunci, cum poate fi cucerit adevarul adevarurilor, supremul absolut de catre cineva care a fost conceput ca salahor pe o schita murdara, parca vad, de cafea, de o mana dumnezeiasca tremuranda care, odata cu ultima sorbitura, isi zice: «rahat, puteam mai bine!», avertizandu-ne cu nonsalanta ca o va lua de la inceput, intr-o carte care aduce cu un manual de utilizare redactat de un participant aspirant la locul I la o olimpiada a absurditatii. Sa tintesti norul sacru cu sageata profana.

Un om sfarsit - Giovanni Papini

Giovanni Papini | sursa foto: en.wikipedia.org

   Sunt sigura, totusi, ca nu as adera vreodata la partidul celor care nu concep viata in afara constantei si liniarului doar fiindca pare sa creeze himera desavarsirii. Probabil, tocmai a telui catre desavarsire ne abate de la itinerariul ce corespunde micimii noastre si ne tulbura orizonturile. Poate ca viata este radicalul frumos caruia ne incapatanam sa-i extragem radacina patrata de al carui rezultat stim, oricum, dinainte, ca nu vom fi nicicand multumiti.

   Asadar, am sa inchei printr-un citat al unui Papini deceptionat, dar pe care eu il socotesc expresia normalului omenesc, al unei versatilitati cu care ne autosabotam luptand:

Am inceput de toate si n-am sfarsit nimic. Nici n-am apucat bine pe-o strada, ca am si cotit, la stanga sau la dreapta; iar de-aici, pe scurtaturi am nimerit si de pe carari m-am trezit pe alt drum principal.

Discutii pe Facebook
Nemira

Sapiosexuala cu imaginatie ''gratuita, de vanzare'' , varsatoare dupa parerea stelelor si visatoare dupa a mea. Oaie de un negru aproape fosforescent, dezlanata, detasata de turma trendurilor ciobanesti si dezgustata de pseudocapitalismul comunist, cu o personalitate oximoronica, dat fiind ca-mi cam place sa imbin subtilul cu stridentul. Detest canicula si dispretuiesc evantaiele, cat si pe cei care-si dau aere de fata cu ventilatoarele, dar iubesc oamenii capabili sa sarute mintile cu vorba, asa cum o fac cartile bune.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Carte

Ce vreti sa fiti in viata? Vulturi sau viermi? Inocenta pacatului, de Marius Albert Negut.

Publicat

pe

Ce vreti sa fiti in viata? Vulturi sau viermi?

   Cartea lui MARIUS ALBERT NEGUT – INOCENTA PACATULUI deschide aceasta intrebare provocatoare.

   Nu m-am gandit pana acum ce poate iesi, peste timp, din GROAPA lui Eugen Barbu.

   Am aflat acum – a iesit un alt scriitor, crud si dureros de veridic – Marius Albert Negut cu al sau roman Inocenta Pacatului.

   Parca citeam o continuare  a romanului scris de Eugen Barbu. Sunt lecturi incomode care ridica probleme de toate felurile si care te scot din starea de confort.

   Eugen Barbu la vremea lui ne aducea im prim plan o lume despre care toti stiam ca exista, dar cu totii o ignoram si la fel face si Marius Albert Negut.

recenzie Inocenta pacatului website cultural   Cutaridei ii ia locul parcul Humulesti, intamplarile sunt la fel de violente si tin de o lume aparte – a consumatorilor de droguri si a tiganilor, a fricii de Securitate, urat mirositoare si intinzandu-se ca lepra si a unei povesti romantice de dragoste dintre profesorul Mihai Carp si sotia sa.

   Ne sunt prezentate simboluri iconice  ale unor lumi paralele, pe langa care trecem si ne facem ca nu o vedem. Consumatorul de droguri – Amalia, copilul de tigani dornic sa isi depaseasca conditia – Peti si profesorul – Mihai Carp, securistul – maiorul Datcu.

   Cartea e o lectura de suspans,  te tine cu sufletul la gura pana la final, inocenta pacatului este umbra intregii naratiuni.

   Se dezvaluie asa cum nu te astepti, inceputul te duce cu gandul catre alte pacate, al carnii , al betiei, hotiei, insa sensul e mult mai profund.

   Mihai Carp pacatuieste printr-un denunt fals. Tatal Amaliei, alcoolic, pacatuieste violandu-si propria fiica. Peti, copilul de tigan fugit din satra in lume, pacatuieste prin hotie. Maiorul  Datcu este reprezentantul fricii – securistul care o ancheteaza pe mama profesorului si apoi chiar pe el.

   Umbra pacatului se intinde si te face sa te intrebi – care din ele e cel innocent?

   Parcurgem un traseu intre lumi paralele, una este povestea profesorului Mihai Carp, alta este povestea Amaliei sau a lui Peti. Planurile temporale gliseaza si ele  intre timpul dictaturii comuniste si anii de schimbare care au urmat.

   Autorul foloseste cu maiestrie si limbajul argotic si in acest fel autenticitatea este garantata, insa nu uita sa explice in notele de subsol si cuvinte care folosite in epoca dictaturii comuniste aveau un sens aparte – RIC – de exemplu.

   La fel procedeaza si in capitolele care descriu lumea consumatorilor de droguri, o lume tulbure si haotica in care Amalia pluteste catre neant.

   Intr-un cuvant, romanul INOCENTA PACATULUI este o lectura complexa si o naratiune scrisa cu un simt al cuvantului si atmosferei deosebit.

   Iar intrebarea ramane provocarea lumii in care traim – vulturi sau viermi – finalul e deschis pentru fiecare si speranta inca exista.

Discutii pe Facebook
Libris.ro
Continua sa citesti

Carte

De ce capacele de canal sunt rotunde? Sau Jeff Bezos si Epoca Amazon – The Everything store de Brad Stone

Publicat

pe

brad stone recenzie de carte jeff bezos si epoca amazon

   Brad Stone este jurnalist american si senior executive editor la Bloomberg News. Este autorul best-sellerului despre imperiul Amazon – magazinul pentru orice.  Ne deschide o pespectiva catre viata si dezvoltarea  lui Jeff Bezos dar si a site-ului Amazon, cu momente de cumpana si altele de victorie.

   Pentru domeniul e-commerce Jeff Bezos este arhitectul principal care a proiectat si realizat o companie care sa nu fie una  doar comerciala ci si una tehnologica.

   Amazon a fost la inceput un site de unde puteai cumpara carti din orice domeniu , de la aproape toate editurile si din cele mai diversificate genuri. Dar aceasta a fost doar structura de start, viziunea liui Bezos era un magazin de unde sa se poata cumpara orice. Aceasta se intampla intr-un timp in care site-urile erau specizalizate pe o singura categorie de produse sau  cel mult cateva categorii de marfa.

Jeff Bezon si Epoca Amazon Brad Stone recenzie de carte   Bezos si-a urmarit cu meticulozitate scopul si in tot acest timp a avut un singur stapan care i-a dictat miscarile si strategia  – clientul. El a intuit ca “ nu facem bani cand vindem lucruri. Facem bani cand ii ajutam pe client sa ia decizii de cumparare.”

   De aceea a adus diverse inovatii la inceputurile Amazon, pe site existau recenzii la cartile vandute, exista posibilitatea si sa citesti cateva pagini din cartea pe care doreai sa o cumperi, fara nici un fel de costuri suplimentare.

   De ce Amazon? Pentru ca este cel mai mare fluviu de pe Pamant, deci “cea mai mare librarie de pe pamant”. Iar acum in anul 2018 (Amazon a luat fiinta in 1994) vedem ca exact asa este, nu doar pentru carti.

   Bezos a avut in vedere la inceput cinci valori fundamentale care aveau sa fie respectate de toti cei care lucrau pentru Amazon si care apoi au fost dezvoltate in 17 principii fundamentale.

Cele cinci valori erau: obsesia  pentru client, austeritatea, inclinatia pentru actiune, proprietatea, standarde inalte la angajare.

   Clientul era cel care dicta mersul si dezvoltarea companiei, la sedintele pe care le facea Bezos lasa intotdeauna un scaun gol, pentru client.

   Chiar si in momente tensionate pentru companie Bezos ii aducea pe toti la ordine “Dar sa nu va framantati in cee ace priveste concurenta, pentru ca, oricum, nu ne va da nici un ban. Haideti sa ne facem griji in legatura cu clientii nostrii si sa nu ne pierdem concentrarea”

   Cat de auster este Bezos? Angajatii companiei isi plateau locurile de parcare din apropierea sediului companiei, calatoreau la clasa economic, in timpul campaniei pentru Craciun aproape dormeau la seviciu, Bezos nu accepta nici o intarziere in livrari sau amanarea rezolvarii vreunei probleme a  clientilor, mai ales in acea perioada.

   Amazon insa nu este un loc de munca comod pentru angajati, standardele inalte la angajare au fost impuse din primii ani. Intrebarea din titlu a fost pusa unui potential director de marketing pe care Bezos dorea sa il angajeze si care venea de la concurenta.

   “De fiecare data cand angajam pe cineva, respectivul trebuie sa ridice stacheta pentru urmatorii angajati, astfel incat bazinul de talente sa fie permanent alimentat si imbunatatit.

   Iar daca potentialii angajati faceau greseala de a vorbi despre dorinta de a avea un echilibru intre serviciu si viata particulara, Bezos ii respingea.”

   Au fost chiar apropiati  colaboratori , care nu au rezistat la ritmul impus de el, pentru ca actiunea era cuvantul cheie, indiferent de zi a saptamanii sau moment al anului. Bezos considera ca cei care alegeau sa plece nu aveau Amazon-ul in ADN si de aceea era mai bine sa se indrepte catre alte companii.

   Bezos este nemilos atunci cand este vorba de a infrange un competitor sau de a achiztiona o alta companie la pretul pe care il doreste el, si nu la cel cerut, nu se da in laturi de a forta mana celor pe care vrea sa ii cucereasca uneori cu metode nu neaparat corecte, mai degraba opresive.

   Si in cee ace priveste politica companiei fata de plata impozitelor la stat, Amazon nu este tocmai un model, Bezos utilizeaza toate artificiile posibile pentru a evita pe cat posibil asta, sau pentru a minimiza costurile cu impozitele.

   “Amazon e o companie misionara nu una mercenara  Misionarii urmaresc obiective nobile si incearca sa construiasca o lume mai buna. Mercenarii cauta bani si putere si sunt dispusi sa treaca peste  orice le sta in cale.”, spune el.

   Amazon isi permite acum sa fie o companie misionara, se doreste a fi nu doar un magazin unde se vand de toate, dar si un centru de tehnologie care sa dezvolte noi  abordari pentru e-commerce si nu numai.

   Jeff Bezos este un personaj fascinant, o forta care a tras societatea inainte cu sau fara voia ei.

   Un om contradictoriu, impulsiv, de multe ori aproape agresiv, de aceea isi si angajeaza un “consilier in stiinta conducerii”.

   Pe de alta parte, un om care traieste modest, simplu, si capabil de gesturi frumoase pentru cei pe care ii apreciaza.

   “Am realizat ca sunt motivat de oamenii care se bazeaza pe mine.” spune el, iar acum sunt multi oameni care se bazeaza pe el din intreaga lume.

   Intrebarea cu care inchidem aceasta carte este – ce se va intampla cu Amazon dupa disparitia lui Jeff Bezos?

Discutii pe Facebook
books-express.ro
Continua sa citesti

Carte

Viata la 40 de ani, de Cosmin Neidoni

Publicat

pe

viata la 40 de ani recenzie de carte

   Poate nu intamplator am ajuns sa citesc aceasta carte, Viata la 40 de ani, scrisa de Cosmin Neidoni, intr-o luna in care femeia este sarbatorita.

   Ar putea fi un martisor de purtat in suflet, din care sa mai citesti din cand in cand cate un eseu pentru a-ti reaminti de frumusete, lucruri simple si seninatate.

   Cartea mi-a amintit de un film cu Mel Gibson si Helen Hunt- Ce-si doresc femeile. Avem acum un raspuns narativ al filmului, mai profund si mai intens.

Viata la 40 de ani, Cosmin Neidoni, recenzie de carte   Cosmin Neidoni ghiceste gandurile femeilor ca si cand ar avea un dar deosebit pentru asta, la fel ca eroul filmului, si nu stim daca e o binecuvantare sau un blestem.

   Pentru Cosmin Neidoni pare a fi o poarta facuta din doua canaturi. Asa se deschide cartea sa de eseuri catre cititor.

   Are o organizare aproape geometrica- doi poli verticali- varsta de 40 de ani si femeia si la fel merge pe linii orizontale paralele care duc insa catre acelasi finish.

   Pe orizontala varsta de 40 de ani se bucura de o analiza obiectiva si emotionala in acealasi timp, aflam despre cum se simte un barbat la 40 de ani “mai dumirit”, poate mai intelept dar si cu regret “regretul binelui, uneori nesavarsit, al iubirii, uneori nemarturisite si al timpului irosit, nu odata cu explicatii inutile”.

   Este insa un om care se bucura acum de lucrurile mici, si mai ales simple, care vede dincolo de aparente catre esenta, pentru ca se pare acesta este marele castig al varstei, o oarecare libertate de a te misca in lume, cum spune el, asemeni unui “submersibil”, fara a mai tine cont de lucruri marunte.

   Tot in organizarea orizontala a naratiunii se afla si consideratiile sale despre varsta de 40 de ani a femeii- care “respecta logica oglinzilor cu geometrie variabila”  si ajunge la o concluzie, la 40 de ani femeia are “ceva greu de mimat: luciditatea si calmul cu finetea unei inimi care stie ca a iubi inseamna a darui.”

   Celalalt canat al portii noastre sunt eseurile care au ca tema, motiv si alcatuire: gandurile despre femeie.

   Gasim aici arhetipurile mari feminine- mama si fiica, bunica dar si iubita- obiect magic al indragostirii- stare care are propriul eseu “Cum suntem cand ne indragostim?”- fiindu-i recunoscuta in acest fel magia si gratia.

   Prin crapatura portii deschise in acest fel, cu maiestrie si organizare- vedem un barbat pasionat de liste- nu mai putin de sase- calogul seninatatii, to be list pentru noul an, lista lectiilor varstei de 40 de ani.

   Aceasta prezentare intr-o maniera organizata ne duce cu gandul ca varsta de 40 de ani vine poate si cu un manierism aparte care aduce catre ordine ganduri romantice si orice alte derapaje ale varstei.

   Ceea ce surprinde sunt eseurile despre viata actuala, despre politicieni, despre mediul online si despre viata in Romania- “ Intre mandria si mania de a fi roman”, “Tara asta nu este a voastra!”

   Sunt un intermezzo intre restul eseurilor care deschid alte fire narative, catre alte posibile viitoare carti scrise de Cosmin Neidoni.

   Poarta deschisa- a varstei si a femeii, este calea catre un univers in care barbatul daruit cu inteligenta emotionala este cel care isi talmaceste si transmite catre semeni, ce-si doresc femeile si cum sa ai zile senine si imbucuratoare la 40 de ani.

   Pentru Cosmin Neidoni “universul din spatele cartilor este inepuizabil, un fond latent de lumi construite dupa o alta arhitectura decat cea a realitatii, una compatibila cu nevoia omului de a evada din orizontul incomod al vietii lui Sisif.”

   El evadeaza catre femeie si impreuna cu ea descopera o alta lume, si de aceea asteptam pentru ca el ne spune “sunt convins ca ne vom revedea”  – un eseu care seamana cu o melodie a lui Igor Krutoy – You are my September.

 

Discutii pe Facebook
Continua sa citesti

Calendar cultural

iunie, 2018

Filtreaza evenimente culturale

09mai(mai 9)17:30:s30iun(iun 30)17:30:sMemory Clouds.Galeria Anca Poterasu, Strada Plantelor nr. 58, Bucuresti Organizator: Institutul Francez din Bucuresti Tip eveniment cultural 2:Expozitie,Vernisaj Etichete eveniment culturalDecebal Scriba,expozitie,Institutul Francez din Bucuresti,Memory Clouds,vernisaj

Facebook

Trending

X