);
COnecteaza-te cu noi

Carte

Giovanni Papini, Un om sfarsit. Nu atat de sfarsit, dar atat de om.

Publicat

pe

Un om sfarsit - Giovanni Papini

Giovanni Papini, Un om sfarsit

   Ma voi indeparta putin de formalismul tipic unei recenzii prin faptul ca n-am sa plasez in debutul ei informatii biografice despre autor, nu doar pentru ca lucrarea cu pricina este ea insasi o autobiografie, ci si din respect pentru acesta, din dorinta de a nu-i nesocoti dispretul pe care il nutreste pentru palavre si nesuferita supraestimarea existentei sale fizice cu toate elementele ei conexe. Nici n-am sa o elogiez, cu toate ca, in ciuda simtului meu critic, o consider una dintre cele mai bune carti, dar si una dintre cele mai proaste, judecand dupa stimulii de nepretuit care nu lipsesc de pe nici o pagina, niste stimuli pe care insa autorul ii reduce la «nimic» catre finele a ceea ce seamana mai mult cu un jurnal in care monoloagele maieutice anima, cutremura si totodata sting o actiune care are loc doar in interiorul sau, un interior torturat de o constiinta viciata; viciata, paradoxal, de vocile perfectiunii pe care cauta sa o converteasca la banal, dar nu la orice banal, la un banal apoteotic care, in contrast cu natura-i, sa rasune si sa rastoarne toate edificiile epistemice de ieri si azi. Eroul, pentru ca este un erou dupa umila-mi parere, traverseaza de-a lungul existentei sale numeroase ipostaze extremiste, ce variaza in functie de stima de sine specifica fiecarei etape in parte, de la scolarul curios, la tanarul perfectionist si pedant, de la semidoctul infatuat si orgolios, la eruditul solidar ce se viseaza salvator al lumii pe care o dispretuieste cu patima, dar pe care doreste s-o faca vrednica de mantuire: «Nu exista inaltimi de neatins, ci numai aripi prea scurte»; de la geniu, la diletant si apoi la «nimic». Singura constanta a vietii sale este solitudinea, pe care o considera o binecuvantare a blestemului unei majoritati mediocre ce se balaceste in malul ignorantei in care el nu stie sa inoate.

   In urma lecturii cartii Un om sfarsit, am realizat ce inseamna, de fapt, o carte buna, cel putin, in viziunea mea; o carte buna este, cu adevarat, nu atat cea care abunda in informatii si actiuni paroxistice, ci acea carte care te face sa si gandesti, dar mai ales sa te gandesti; care scormoneste in constiinta atipita la cantecul de leagan al automatismelor si cliseismului cotidian.

Un om sfarsit - Giovanni Papini   Ceea ce nu declara autorul, dar cititorul simte, e amara desteptare cu privire la triumf care e, cumva, sinonim cu esecul si resemnarea pe care numai o viata epuizata, traita dincolo de granitele supravietuirii ti-o poate oferi intr-un moment ce tremura a ultim; caci ce minte tanara cauta sa se pripaseasca la umbra resemnarii, ferindu-se de soare? ce adolescent se lasa acoperit de valul inselator al resemnarii?! Pentru ca doar resemnarea infantila poate fi inselatoare si la fel de buclucasa. Intotdeauna am asociat resemnarea cu un soi de epuizare a posibilitatilor; iar varsta posibilitatilor epuizate nu-si are locul  inainte de varsta celei mai batrane bunici din lume. Stocul tineretii e mereu nelimitat, amprentat de insufletirea prometeica ce le galvanizeaza trupurile tantose al caror mers e mereu apasat.

   Opera nu are un curs liniar, ar fi imposibil de vreme ce concentreaza-n ea freamatul vietii unui intelectual a carui eruditie ii sporeste in mod paradoxal (as putea spune ca e maestrul paradoxurilor) naivitatea in incercarea sa plina de emfaza de-a cuceri adevarul suprem din cupa sensului vietii cu a carei proiectare se imbata anticipat; omul surdo-mut care porneste la o vanatoare pe care o calculeaza dupa matematici numai de el stiute.

   Fiecare pagina parcursa ma face sa ma gandesc la existenta umana care, pentru cei ce se lasa «calauziti» de ratiunea inselatoare (dar ce nu este, oare, inselator?) e de fapt o autoflagelare perpetua pentru incapacitatea de a identifica scanteia divina menita sa incendieze toata stiva asta telurica, hoata de retine si clipe cruciale; ca doar am fost creati «dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu», nu? Si, deci, trebuie sa avem o scanteie divina ce salasluieste la un etaj inferior instinctelor primare; La aceasta teza as rezuma eu intregul zbucium al lui Papini si periplul de controverse care-i absorb tineretea ambitioasa asemenea unei sugative vii si infometate, tinerete pe care oricum si-o preface in «litere negre si mari».

   Cam asa definesc eu lenea, pacatul pe care il urgiseste atat in cele de pe urma capitole, un pacat in spinarea caruia aseaza tot balastul cotidianului si al omenirii care poarta vina (pe care nu o are) lipsei ochilor divini cu care sa-i intrezareasca spiritul, si nu «mutra pocita». Lenea, pe de alta parte, si de departe, pacatul meu preferat, ca sa ma incontrez cu diavolul impielitat in personajul lui Milton, e, intrucatva, neputinta de a recunoaste esenta divina care cica ar musti pe undeva prin ungherele neexplorate ale eu-lui nostru schingiuit de instinctele animalice, de supravietuire, cealalta zestre cu care am fost dotat; neputinta (sau alegerea?) de a ne descatusa fiinta de lumina si de a-i lasa incandescenta sa biruie obscuritatea pe care speram s-o combatem placid cu titluri universitare si lecturi la moda.

   Tot neastamparul egoist a carei dinamica este extrasa din combustibilul altruismului cu care Papini se inscrie la idealul absurd de a-l surclasa pe Hristos printr-o mantuire altfel, o mantuire care sa echivaleze cu un update empiric, mi-a adus pe chip un soare cu dinti, pe tot parcursul lecturii. M-am intrebat ca un scolar rebel aflat in fata unui dascal emerit dar stangace in ale predarii:« oare asta chiar crede ca face vreo scofala cu dialectica lui?» cu multe capitole inaintea descoperirii propriei sale lamentari in aceasta privinta. Mai departe, nazuinta sa de a construi de sub streasina edificiului clatinand al ocultismului, imi mai smulgea cate un zambet ironic, dar amar. Contrar exigentei cu care isi intreprinde autoevaluarea, autoproclamandu-se «ignorant», eu una sunt de parere ca tocmai talentul sau scriitoricesc l-a dus pe culmi si «scripta manent» e, cu siguranta, dictonul care imprima acea divinitate de care este zilnic insetat numelui sau, tocmai pentru ca este singura unealta cu care lucreaza, singura preocupare care ii increteste si totodata descreteste fruntea, refugiul si distractia, munca  si  exaltarea, in sfarsit, ceea ce il defineste, atat ca om al cotidianului rutinat, cat si ca spirit pur. Pentru ca, zic eu, a fi Dumnezeu, ori a-ti fructifica etericul sufletesc divin face echipa redutabila cu a simti, nu atat cu a fac; a face e pur omenesc si nu se manifesta in mod necesar ca efect al simtirii, ci poate fi la fel de bine acoperisul unui cuib al fatarniciei. Multi sfinti au facut, dar asta nu i-a facut pe ei dumnezei; toata lumea face, fiecare face, unii isi dedica intreaga viata facand opere caritabile sau inaltand ceea ce altii au distrus si plantand acolo unde altii au dezradacinat si, cu toate astea, valea ruinei castiga zi de zi kilometri cedati de povarnisul maretiei si al progresului uman confundat atat de frecvent cu cel al tehnologiei.

   Intorcandu-ma la pacatul meu preferat, imaginatia, dar si memoria imi perinda o serie de scene care ar avea potentialul de-a sintetiza vizual concluzia, cat si raspunsul la monologul lui Papini, un monolog ce se doreste o sonda in mina providentiala; da, imi permit aroganta de a fi incredintata ca detin raspunsul (fie el doar formal) care refuza pret de aproape un secol sa i se reveleze literatului astuia de Giovanni Papini, poate pentru ca e prea smecher. Poate pentru ca se socoteste atat de smecher cum doar un lenes autentic cu neuroni cat zece mii de armate ale lui Burebista, ce involbureaza sangele-n artere cu tropaieli silogistice, se poate socoti. Dupa cum si-a dat si el seama, hai sa-l numesc perfectionist in esecul perfectului, nu suntem divini pentru ca suntem lenesi; nu facem lucruri divine pentru ca suntem debitori ai lenei care ne cucereste zi de zi, careia noi ii platim un tribut pe care i-l datoram, nicidecum prea mare, un tribut traductibil in energie creatoare cu o dobanda care se traduce in unitati de timp cu ale carui fractionari ne consolam, dar care, laolalta, se preschimba-n peri albi si cute ce brazdeaza obraji ocupati sa se crispeze de ranjete grotesti sau zambete false menite sa intretina politeturi snoabe. Incursiunea in mintea lui Papini mi-a dezvelit nedumeriri personale: oare nu reusim sa ne conectam la propria natura divina din cauza ca suntem lenesi sau suntem lenesi tocmai fiindca avem instalat un software de bruta, faimoasa scanteie divina fiind doar un cookie? Ce poate fi omul daca nu o bruta cizelata? Caci in el nu au cum sa coexiste doua naturi cu aceleasi drepturi. Si atunci, lenea ma trimite cu gandul la Cerberus-ul potterian (cainele cu 3 capete pe care Harry Potter il fenteaza, ca doar joaca un rol intr-o nascocire de miliarde de dolari), straja a pietrei filozofale, unde lenea e intruchipata de caine, piatra filozofala idealul absolut. Lenea e umana. Umanul e animalic. Si atunci, cum poate fi cucerit adevarul adevarurilor, supremul absolut de catre cineva care a fost conceput ca salahor pe o schita murdara, parca vad, de cafea, de o mana dumnezeiasca tremuranda care, odata cu ultima sorbitura, isi zice: «rahat, puteam mai bine!», avertizandu-ne cu nonsalanta ca o va lua de la inceput, intr-o carte care aduce cu un manual de utilizare redactat de un participant aspirant la locul I la o olimpiada a absurditatii. Sa tintesti norul sacru cu sageata profana.

Un om sfarsit - Giovanni Papini

Giovanni Papini | sursa foto: en.wikipedia.org

   Sunt sigura, totusi, ca nu as adera vreodata la partidul celor care nu concep viata in afara constantei si liniarului doar fiindca pare sa creeze himera desavarsirii. Probabil, tocmai a telui catre desavarsire ne abate de la itinerariul ce corespunde micimii noastre si ne tulbura orizonturile. Poate ca viata este radicalul frumos caruia ne incapatanam sa-i extragem radacina patrata de al carui rezultat stim, oricum, dinainte, ca nu vom fi nicicand multumiti.

   Asadar, am sa inchei printr-un citat al unui Papini deceptionat, dar pe care eu il socotesc expresia normalului omenesc, al unei versatilitati cu care ne autosabotam luptand:

Am inceput de toate si n-am sfarsit nimic. Nici n-am apucat bine pe-o strada, ca am si cotit, la stanga sau la dreapta; iar de-aici, pe scurtaturi am nimerit si de pe carari m-am trezit pe alt drum principal.

Discutii pe Facebook
Litera.ro

Sapiosexuala cu imaginatie ''gratuita, de vanzare'' , varsatoare dupa parerea stelelor si visatoare dupa a mea. Oaie de un negru aproape fosforescent, dezlanata, detasata de turma trendurilor ciobanesti si dezgustata de pseudocapitalismul comunist, cu o personalitate oximoronica, dat fiind ca-mi cam place sa imbin subtilul cu stridentul. Detest canicula si dispretuiesc evantaiele, cat si pe cei care-si dau aere de fata cu ventilatoarele, dar iubesc oamenii capabili sa sarute mintile cu vorba, asa cum o fac cartile bune.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Carte

Micul rege Decembrie – Axel Hacke. Recenzie de carte

Publicat

pe

Micul rege Decembrie - Axel Hacke. Recenzie de carte

– Noi ne nastem mici, dar apoi crestem mari si mai mari, uneori la fel de mari cat un jucator de baschet. Si apoi, spre sfarsit, ne mai scofalcim puţin. Si apoi vine moartea, si gata, nu mai suntem.

   Voi dispuneti de o mare putere de imaginatie cand sunteti mici, dar stiti foarte putine lucruri. Si din acest motiv sunteti nevoiti sa va imaginati cum arata totul. […] Si apoi aflati ca nu exista pitici si nici uriasi. Imaginatia voastra devine din ce în ce mai restransa si cunostintele voastre din ce in ce mai vaste. Corect?

   Unde s-au dus visele pe care le-am visat pana acum? Si de unde vin visele pe care le vom visa de acum incolo? Sunt printre noi inchise în cutiute colorate sau vor izvori dintr-un neant neexplorat?

   Micul rege Decembrie ne raspunde in mod nesovaielnic: […] visele raman intotdeauna mari si au nevoie de spatiu. Regele Decembrie al II-lea – impozant si caraghios deopotriva – iese din ascunzisul sau ticsit de cutiute colorate in care sunt pastrate visele pentru a-si ajuta prietenul sa supravietuiasca realitatii.

Micul rege Decembrie - Axel Hacke - Recenzie de carte   Povestea lui Hacke ne trage tandru de maneca pentru a ne aminti ca ii suntem datori copilului din noi de a ne lua o zi liberă de realitate, de a inchide ochii si a trai chiar si pentru cateva secunde viata la care am visat dintotdeauna. Lumea exterioara e un taram strain de visuri, de bucurii sincere, dar Micul rege Decembrie de ofera un resprio indispensabil.

   Descoperim citind ca rutina noastra nu trebuie sa fie o monotonie angoasanta, ci putem trece zilnic prin aventuri nemaintalnite si ca suntem aventurieri in prpriul nostru roman.

   Am uitat, desigur, ca: Viata incepe seara cand adormim si face o pauză dimineaţa, cand ne trezim. Dar nu-i nimic, un rege minuscul – semn ca se apropie de sfarsitul vietii – e aici ca sa ne reaminteasca. Plin de naivitate is intelepciune, regele Decembrie ne da o lectie de sinceritate:

   […]Cred ca exista destul de mulţi oameni carora le lipseate un rege mic, fara ca ei sa stie asta.

   Axel Hacke ne vorbeste despre usurinta de a lasa spriritul nostru ludic sa iasa la suprafata. Sa ne luam alter egoul de mana si sa il plimbam prin realitatea noastra de adulti.

   Coboram din imparatia ludicului si mergem sa ne luptam cu balaurii cotidieni, catarandu-ne printre vise si strecurandu-ne numai printre lucrurile valoroase.

   Viata noastra se scurge intre incinta vietii si cea a mortii, fara sa realizam uneori ca nu va fi intoarsa clepsidra si nu vom lua viata de la capat.

– Şi ce faci la birou?ma intreba el?

– Ma ocup cu realitatea […] Cei mai multi oameni care stau in birouri se ocupă cu realitatea.

   De unde vin si incotro se duc visele? Dar noi? Cum aparem pe lume si unde ne ducem la sfarsitul vietii? Intrebarile inocente, de o profunzime rascolitoare din paginile povestii lui Axel Hacke sunt intrebarile fiecaruia dintre noi.

   Eu exist numai pentru ca tu ai dorit sa ma ai, spune regele plin de incredere. Dupa ce inchidem cartea, ramanem cu un zambet enigmatic si cu un mugure de speranta rasarit din mocirla cotidiana. Pentru asta, ar trebui sa spunem: Multumesc!

Discutii pe Facebook
Libris.ro
Continua sa citesti

Carte

DIN ALTA VIATA – Jurnal de copil. Marius Albert Negut. Recenzie de carte

Publicat

pe

    Cel mai frumos cadou de Craciun din anul 2018 este cartea lui Marius Albert Negut  – Din alta viata – Jurnal de copil.

   Am avut aceeasi senzatie pe care am trait-o in copilarie cand l-am citit pe Creanga cu ale sale amintiri, savoare si farmec, o lume din care nu mai vrei sa pleci.

   Cartea lui Marius Albert Negut  putea la fel de bine sa se numeasca “Amintirile unui decretel” pentru ca acea generatie se regaseste intru totul in jurnalul sau.

Din alta viata - Jurnal de copil - recenzie de carte   Nu intamplator unul dintre capitole se numeste “Singur acasa”, aceasta este impresia pe care o lasa intregul roman – de amuzament, pozne si jocuri povestite intr- o limba romana adecvata timpului descris.

   Sunt cuvinte folosite de autor pe care cei care au trait acele timpuri si le amintesc cu nostalgie  – cracane, invizoace, tevile de cornete.

   Intotdeauna Marius A. Negut foloseste limba romana ca pe cea mai frumoasa si utila metoda de a recreea o atmosfera, de a transpune sentimente si trairi specifice intr-un limbaj pitoresc.

   Am admirat intotdeauna aceasta maiestrie lingvistica.

   Copilul Marius traieste intr-o lume pestrita de la margine de Bucuresti si din Letca si Ciurari, locurile de bastina ale parintilor.

   Fiecare episod povestit este o margica colorata insirata in siragul unor amintiri placute dar si dureroase, pentru ca nu se fereste sa ne povesteasca si despre pedepsele primite pentru tot felul de sotii copilaresti.

   Umorul este o latura pana acum neexploatata de scriitorul Marius Albert Negut, dar pe care il stapaneste magistral. De la umor de situatie – cap.36 “Mai nou, tata gateste….” Sarmale cu cafea, la umorul de limbaj (Tontonel, chiorpec, Halima) si pana la autoironie care ne aduce un zambet pe buze, Marius Albert Negut isi scrie in jurnal intamplari buclucase (se da cu o bicicleta pe o panta cu Vasilica, fratiorul in spate pana aterizeaza dureros) sau de-a binelea romantice cu fetitele care au devenit obiectul pasiunilor sale copilaresti, Luminta, Iulia.

   Vacantele petrecute la tara la bunici la Letca Veche sau Ciurari aduc in pagini alte scene  rurale si alte intamplari uneori potrivnice eroului nostru, care fiind de la Bucuresti o cam incaseaza sau este parat de fratele mai mic si invinuit ca l-ar fi aruncat intr-o garla si din nou, o incaseaza.

   Nu totul este lapte si miere, sunt si capitole amare – `Sticleee goaleee`, in care experienta traita nu este deloc una fericita. Nu voi dezvalui mai mult pentru ca lectura este una savuroasa si cu suspans.

   Surprinde finalul si lasa in acelasi timp o usa deschisa catre urmatoarea carte. Dintr-o data din cititori ne transformam in interlocutori iar dialogul se adreseaza direct sufletului nostru. Fiecare pastreaza in sine copilul care a fost, fiecare a avut un moment de pierdere a inocentei iar Marius Albert Negut ne invita sa meditam la asta.

   Din alta viata – Jurnal de copil este o carte ca un strop de lumina in calea oricarui om care ii deschide paginile si de aceea ar fi o lectura recomandata si copiilor nostri.

Discutii pe Facebook
books-express.ro
Continua sa citesti

Carte

INGERI RATACITI de Marius Albert Negut

Publicat

pe

recenzie de carte ingeri rataciti marius albert negut raftul cu idei

   Cartile lui Marius Albert Negut sunt mereu surprinzatoare. Fiecare pagina dezvaluie o noua experienta, un alt drum decat cel pe care erai convins ca ai plecat.

   In cazul romanului INGERI RATACITI citim o cronica al unor timpuri involburate si instabile, care partial isi dezvaluie acum consecintele.

   Ce imi place la scrierile lui Marius Albert Negut este ca in cadrul aceleiasi naratiuni schimba registrul si ba citesti un Bildungsroman (pana la urma urmarim niste personaje in devenirea lor – Gargamel, Ursu), ba o cronica istorica – evenimente de la revolutia din 1989 sau mineriade – ba un roman politist, asa cum este partea de final a romanului.

   Gliseaza cu maiestrie si in cel mai natural mod si cu planurile temporale –  1976, apoi 1995 – chiar impartite pe ore, ceea ce involuntar atrage atentia asupra evenimentelor. Si totul se impleteste firesc in mai multe fire narative care alcatuiesc o realitate dura si necrutatoare.

   E lumea de la marginea societatii cea pe care ne-o infatiseaza Marius Albert Negut, lumea subteranelor metroului, lumea aurolacilor si a celor pripasiti pe strazi.

recenzie carte Ingeri rataciti Marius Albert Negut   Sunt parti ale romanului care sunt de-a dreptul terifiante – orfelinatul in care este aruncat Radu  – sunt fraze care aproape dor atunci cand le citesti, scrise cu intensitate si fara mila, “Manolache scoase o sticla din fiset si isi turna atent in causul palmei. Ii puse lui Radu continutul, pe pielea plina de rani si incepu sa frece violent, hahaind incantate. Asa numita lotiune, era gazul pe care il tineau pentru paduchiosi.”

   Marius Albert Negut ne-a obsnuit deja cu abilitatea magica de a folosi limbajul argotic, care acum este parte integranta a cronicii si a prezentarii personajelor.

   Nici nu stii pentru cine compasiunea e mai mare – pentru Mihaita, zis Gargamel – copil al strazii, trecut prin suferinte greu de imaginat, pentru Radu Ursu, caruia destinul ii joaca festa dupa festa – cei apropiati il cred mort iar iubita lui Ana, se arunca in apele Dambovitei de pe podul Izvor – ca o alta Ofelie, Lia – hartuita de un tata vitreg , Iordache,  a,junsa si ea pe strazi.

   Acest Iordache este un personaj emblematic pentru realitatea romaneasca de dupa  Revolutie – securist de frunte, ajuns mare revolutionar si apoi senator, care se ocupa cu traficul de copii si organe. Ceea ce este dureros insa adevarat, este puterea pe care a avut-o si a pastrat-o fosta Securitate, si pe care acum o exercita in slujba unui rau suprem subjugat banului.

   Nu doar personajele sunt partea grea a romanului ci si atmosfera descrisa – catacombele metroului te duc cu gandul la catacombele Parisului, iar cei care au trait momentele din decembrie 1989 aproape le retraiesc cu toata teama si speranta de atunci, insa, surprizantor si cu umor “Poate ca soldatii, ei au tras in aer, dar daca revolutionarii au tras aerul acela in piept?” .Maiastra utilizare a sensurilor verbului “a trage” ne arata cat de sensibil este autorul la valentele limbii romane.

   Tehnica folosita  este cea a unei naratiuni  gen papusa Matrioska – intr-un cadru general  – strada Veseliei  sau subteranele metroului, apar alte naratiuni – povestile de viata spuse de Radu Ursu si Lia si descrierea momentelor din decembrie 1989.

   Partea de final este aducatoare de suspans maxim – Marius Albert Negut stie cum sa construiasca  naratiunea in asa fel incat sa pastreze aproape cititorul iar finalul vine ca o eliberare, ca o apa linistita care acopera tot raul si lasa sa pluteasca doar binele.

   “Cuvintele vindeca! Nu as fi crezut niciodata, dar asa este!Cuvintele elibereaza sufletul din temnita pe care, acesta, singur, speriat si-a construit-o, incercand naiv sa se protejeze de raul ce vrea sa ii franga aripile.”

   Asa reuseste autorul sa ne convinga de speranta pe care trebuie sa o avem ca orice inger ratacit isi gaseste drumul.

Romanul INGERI RATACITI este o experienta nu doar de lectura ,dar si de viata pe care m-as bucura sa stiu ca o va parcurge multa lume, mai ales avand in vedere vremurile pe care le traim!

Discutii pe Facebook
Litera.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

martie, 2019

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X