Gellu Naum, regele ploilor

1
649
Gellu Naum
Gellu Naum sursa foto: www.gellunaum.ro

Gellu Naum (1915–2001) – poet, eseist, dramaturg si prozator roman. A facut parte din miscarea Suprarealismului european.

Gellu Naum   Pe la patru ani, Gellu Naum se juca “pe strazi si maidane”, impreuna cu o ceata de copii, carora le era “un fel de comandant”. “Ne jucam de turbam”, povesteste el in “Despre Interior-Exterior”. Inventasera si un joc, “de-a furtuna”, initiat intotdeauna de Gellu. Jocul era simplu, alergau care incotro si urlau innebuniti : “furtuna! furtuna!”. “Si totdeauna furtuna venea”.

   Ploaia care urma nu prea le era pe plac copiilor. Daca ajungeau uzi acasa, riscau sa fie pedepsiti. Asa ca jocul se prelungea: Gellu le spunea sa plece, ii asigura ca ramane el in urma, sa vegheze, sa opreasca ploaia. Cand considera ca ajunsesera la adapost, pleca si el. “De fiecare data ploaia se pornea exact in clipa cand intram in casa”.

   In mod secret si fara vreo umbra de indoiala “ma puteam socoti regele ploilor”, spune Gellu Naum.

   In viata lui au avut loc multe asemenea fenomene “parapsihologice”. Le povesteste minunat in “Zenobia”, roman initiatic si, in mare masura, autobiografic. Insa Gellu Naum le-a trait ca pe niste “fapte ale vietii mele, intamplari in care eram intrat pana peste cap”. Ele nu tin, crede el, de vreun domeniu misterios, aflat alaturi de realitatea obisnuita: “Separarea asta…nu are nimic de a face cu acel altceva despre care tot vorbesc eu”.

Gellu Naum
Gellu Naum – Zenobia

   Oricui i se intampla cu siguranta asemenea fenomene atunci cand este disponibil pentru ele. Daca ne-am imagina, spune el, ca aruncam o piatra in apa si urmarim nasterea cercurilor, disponibilitatea ar fi putinta de a pastra, pe oricare cerc ne-am afla, legatura cu piatra generatoare. “Cel care nu si-a pierdut legatura cu centrul spune intotdeauna altceva.

   Cel pierdut pe cerc este bolnav de constient, “o maladie care dureaza de milenii”. Constientul-maladie ne impiedica sa mai fim in lucruri, in firescul lucrurilor. El ne ataca “sectorul intelegerii senine, bazat pe un fel de incredere generala”. Daca oamenii ar (re)incepe sa comunice pe acest plan, ei ar privi lucrurile cu seninatatea cu care asculti povestindu-ti-se un vis si nu ar separa de viata lumii ceea ce li se povesteste. Atunci “intelegerea ar fi mult mai libera”. Oamenii ar putea sa treaca peste concluziile lor si ar fi disponibili pentru altceva.

   E greu sa te faci inteles, pe planul constientului-maladie, deoarece “cuvintele, toate cuvintele, sunt constientizate, socializate, umanizate si nenorocite”.  Oamenii abuzeaza de cuvant, spune Gellu Naum, il folosesc “impotriva unor fenomene de care ei se apara, de care constientul se apara, de care ei incearca sa fuga, sa scape”.

   Gellu Naum prefera sa povesteasca fapte,  cu ajutorul carora sa declanseze niste stari, “ca atunci cand imi scriu poemele”. Poemele le scria automat, “adica eu scriu si nu stiu ce scriu…pe urma citesc si imi dau perfect de bine seama ce trebuie sa fie acolo si ce nu”.

   Constient, maladie, disponibil, altceva sunt la el niste formule-mister: “tot repetand formula, atunci cand ea se impune, si nedefinind, incomunicabilul devine sesizabil prin nedefinire”. Astfel, cuvantul “constient”, la Gellu Naum, nu are nici o legatura cu constientul lui Jung sau al altora. Contrariul constientului, spune el, “care nu se reduce numai la a fi contrariul constientului, ci e si miezul nostru real”, este “altceva, cu totul altceva decat inconstientul”.

   Greseala lui Jung, spune Gellu Naum, “mi se pare ca e aceea de a privi unele forte, pe care el le plaseaza in inconstient, ca pe impulsuri oarbe, pierdute in bezna si incercand sa-si faca loc”. De fapt, aceste forte sunt liniile de miscare ale Lumii, iar “purtatoarea” acestor “mari forte ale universului” este “o luminoasa realitate, foarte activa”. “Ceea ce ne impiedica sa o vedem e maladia noastra, adica constientul. Iata ce este constientul”.

   In “Zenobia” povesteste cum , in adolescenta, o pisica, care in fiecare noapte se aseza pe pieptul lui  si “dormea acolo ca un sfinx minuscul”, l-a invatat sa vada, adica sa-si recapete “simtul acela pe care unele fiinte din natura si-l mai pastreaza intact si in afara ochilor”.

Gellu Naum
Gellu Naum
sursa foto: www.gellunaum.ro

   Acea luminoasa realitate, cea a desfasurarii reale a faptelor,  poate actiona din plin in viata noastra, “in mod vizibil (nu cu ochii)”, daca suntem disponibili, adica eliberati de constient. A te elibera de constient, spune Gellu Naum, nu inseamna a delira sau mai stiu eu ce, ci, in primul rand a-ti regasi unitatea”. Iti anihilezi dublul, constientul, maladia si devii disponibil pentru “actiunea realitatii reale”.

   Cand stii ca lumea este in realitate alta –desi aceeasi-, cand nu mai sunt posibile separarea si recurgerea la vreun domeniu misterios in spatele caruia sa te ascunzi, cand esti disponibil, fara primejdia cumplita a socului, sa intelegi, atunci nu te mai intereseaza sa intelegi asa cum esti deprins si ai nevoie de o liniste nemaipomenita, care de altfel, ti se si ofera si pe care n-o cauti dinadins, pentru ca ea este conditia insasi a disponibilitatii tale…”

   Cu aceasta stare de “liniste nemaipomenita” Gellu Naum a luat contact prima oara tot pe la patru ani: “In unele zile,  vara sau toamna, zile cu totul speciale, cand eram frant de oboseala, dupa joaca, si se lasa amurgul, simteam in mine o stare de liniste imensa,… de liniste cosmica”. In acele amurguri extatice, presimte pentru prima oara dragostea “nemaipomenita, atotcuprinzatoare”.

   Dragostea, spune Gellu Naum, este una dintre principalele forte de miscare ale lumii, pomenite mai sus,“un principiu gigantic”, care nu este numai uman, ci “depaseste regnurile, fiind cuprins in ele”. Presimtita in copilarie, cumva inaccesibila in perioada primilor ani ai tineretii, marea liniste a dragostei este necesitatea care ii va ocupa mereu “punctul central al existentei”.

   Anii celui de-al doilea razboi mondial, “fatalitatea aceea neagra din care nu intelegeam nimic”, i-a trait intr-o “neintrerupta febra”. Gellu Naum nu metaforizeaza, e vorba chiar de temperatura sa, “luata cu termometrul cel mai concret si care niciodata, in aceasta perioada, nu a scazut sub 39 de grade”. In acele conditii-limita, incepe sa declanseze si sa simta “mai puternic” decat pana atunci, prezenta unor canale parapsihologice “uluitoare”.

   In acea perioada scrie “Medium”,  convorbirile nocturne cu “o fantoma vie, cu iubita” lui care, era sigur,  exista undeva pe lume. “Ma pregateam pentru marea dragoste si ma indreptam spre ea”. “Incercam sa fac mai drepte spiralele drumului catre o intalnire care simteam ca trebuie sa sa implineasca”. “Eram sigur ca si iubita, fara sa ma cunoasca, fara sa-mi banuiasca  existenta, facea, de partea ei, aceleasi eforturi…

   Cativa ani n-a stiut, “n-am indraznit sa stiu”, spune el,  ca “fantoma cautata nu mai era o fantoma, ci o fata vie”, Lygia, care se afla langa el si ii raspundea mesajelor, care “venise, gata pentru marea intalnire”. Nu o recunoscuse, spune el, din cauza dresajului la care suntem supusi in permanenta, a constientului…, ”desi incepusem de mult sa ma eliberez”.

Gellu Naum
Gellu Naum si Lygia, anii ’60
sursa foto: www.gellunaum.ro

   Dragostea,  “exact ca initierea in unele mistere, are niste trepte superioare pe care nu le poti atinge daca nu esti disponibil pentru ele.” “Sunt convins ca exista pe lume niste simpli, niste puri, in care miracolul se realizeaza si care sunt capabili sa se mentina pe treptele miracolului.” Ei nu devin nici mituri, nici cupluri literare exemplare ci, pur si simplu, realizeaza dragostea.

   Pentru indragostiti, “marea intalnire” cu misterul dragostei este ca o “explozie incremenita”, momentul in care ei isi regasesc contactul cu ei insisi, contactul cu Lumea. Pentru ca misterul dragostei detine cheile principale ale lumii. La Gellu Naum, contactul deplin s-a intamplat intr-o seara, pe cand se plimba prin Bucuresti. A ramas dintr-odata tintuit in mijlocul strazii . Odata cu el, s-a oprit  “tot mecanismul ceresc, incremenit in momentul acela”: “atunci am stiut ca o iubesc pe Lygia”.

   Romanul “Zenobia” este povestea acestei miraculoase iubiri. In jurul lui Gellu si al Lyggiei a inflorit miracolul pentru ca ei au realizat pe deplin dragostea si au intrat astfel in contact cu liniile de miscare ale Lumii.

   In ultimele pagini din “Zenobia”, Gellu Naum povesteste o intamplare, demna de regele ploilor, prin care putem “presimti” si intelege, pe masura disponibilitatii noastre, multe dintre cele spuse mai sus. Pe cand se simtea bine in “paienjenisul moale al unei pajisti”, pe cerul devenit pe nesimtite violet apare “un nor urat, ca de pacura”. Porneste grabit spre zona unor salcii batrane si gaunoase, sa-si gaseasca adapost: “auzeam, departe, ecoul infundat al tunetelor. Apoi, brusc, in jurul meu au inceput sa cada trasnetele… Cadeau in rafale, unul dupa altul…cadeau in cerc precis, cu diametrul neschimbat, inconjurandu-ma si urmarindu-ma pas cu pas… Ma aflam in centrul cercului care mergea odata cu mine si se oprea cu exactitate de cate ori ma poticneam…Cand am ajuns la salcii… m-am ghemuit acolo, printre crengi. Tirul s-a intetit pastrandu-ma la mijloc… Stateam acolo, sub trasnete… intrasem in maretia altor legi si ele nu ma faceau neputincios… stateam ca o piatra sau ca o creanga sau ca o salbaticiune, cu simtamintele unei pietre, ale unei crengi sau ale unei salbaticiuni, intr-o participare deplina si activa”.

   De-a lungul intregii sale vieti, “intamplator si cu niste mijloace proprii”,  Gellu Naum, regele ploilor, si-a “imaginat, intr-un anume fel, miscarea lumii”. Si tot ce a trait “nu a facut decat sa demonstreze ceea ce era imaginat”.

Discutii pe Facebook
AdevarulShop.ro

1 COMMENT

LEAVE A REPLY

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.