Festivalul Filmului European – jurnal de cinefil

0
60
Festivalul Filmului European

Festivalul Filmului European – jurnal de cinefil

   Nu cred in comunicatele de presa laudative, post-eveniment, nici in articolele cu strangeri de maini calduroase, de amorul… “prieteniei” sau de complezenta, fara vreo mare baza reala.

   Dar dupa ultima saptamana, in care am devorat cate un film pe seara gratie Festivalului Filmului European, simt nevoia sa remarc si sa punctez acest eveniment.

   Iar in cazul in care filmele de mai jos va vor trezi curiozitatea, acesta va fi tributul meu pentru Festivalul Filmului European, in contul bucuriei pe care am primit-o la randul meu.

History’s Future / Memoria viitorului, Olanda / Irlanda / Germania, 2016 – regie Fiona Tan – Vineri, la Elvire Popesco

   Ce se intampla atunci cand memoria trecutului si, odata cu ea, propria identitate iti sunt anulate? Nu stii cine esti, dar oare e mai important cine ai fost, sau cine poti deveni? Atunci cand limitele sunt numai cele proprii (psihologice), viitorul include optiuni (aproape) infinite. Nimeni nu poate gasi acest raspuns aprioric sau, parafrazand personajul principal: “nu-mi amintesc ziua de maine”.

   Filmul reprezinta debutul in lungmetraj al Fionei Tan, artist vizual care preia (si adapteaza) in acest nou mediu de exprimare, atat stilul sau original de tratare a subiectelor, cat si temele sale predilecte: memorie, identitate, istorie.

Já, Olga Hepnarová / Eu, Olga Hepnarová, Republica Cehă / Polonia / Slovacia / Franța, 2016 – regie Petr Kazda si Tomáš Weinreb – Sambata, la Elvire Popesco

  Un personaj principal insolit, jucat excelent de tanara actrita poloneza Michalina Olszańska, un film pictural, alb-negru, cu o lista lunga de festivaluri la activ.

   O poveste dura si trista despre violenta care naste violenta – mai mare sau mai mica, sau doar altfel decat cea suferita de victima, dar intotdeauna violenta. O istorie a circumstantelor care pot duce acolo, un alt fel de tratare a actelor de tip “terorist”, fara nicio conotatie religioasa.

   Povestea victimei care recurge la violenta generica, fara un destinatar anume – ca lectie si unica arma impotriva unei societati care discrimineaza sau doar isi intoarce privirea de la cei aflati in suferinta.

Safari, Austria, 2016, regie: Ulrich Seidl – Duminica, la Muzeul Taranului Roman

   Un documentar despre turismul de vanatoare din Africa, practicat, pe bani multi, de europeni. Cel mai probabil departe de subiectele “top of mind” pentru multi dintre noi (printre care ma numar). Nimic special deci, in aparenta. Dar duritatea si naturaletea cu care trateaza Ulrich Seidl vanatoarea, etapa cu etapa, sunt naucitoare.

   Echipa care pandeste si impusca de la distanta, in deplina siguranta, animale superbe, care nu au din start nicio sansa de scapare. Modul in care animalele, care nici nu s-au racit bine, sunt aranjate artistic “la poza”, impreuna cu mandrul si neinfricatul vanator – “trofeu” mult ravnit pentru atractivitatea crescuta a profilului de Facebook, cel mai probabil. Transformarea lor iremediabila in simple bucati de carne (fara viata) si conditiile mizerabile (de viata) ale localnicilor angajati ca ajutoare in aceasta mare goana spre “glorie” a omului alb, caruia orice ii este permis, atata timp cat plateste corespunzator.

   Discursurile celor intervievati, nonsalanta, cinismul si/ sau exaltarea lor feroce in fata ideii de a ucide din pura placere, m-au lasat fara cuvinte. Nu-mi pot imagina cum au fost convinsi sa vorbeasca atat de liber, dar nici nu mai conteaza.

Camera Obscura, România, 2016, regie: Gheorghe Preda  – Luni, la Institutul Cervantes

   Un caledoiscop de povesti ale membrilor cinecluburilor din regimul comunist si de filme (realizate de ei), aduse si potrivite impreuna intr-un discurs narativ unic, bine inchegat.

   Am apreciat faptul ca este evitata atat capcana senzationalului, in favoarea autenticitatii – documentarul putea fi transformat relativ usor intr-o omagiere a filmului subversiv – cat si (cu o singura exceptie, pentru mine) caderile de ritm, rezultate tocmai dintr-o tratare echidistanta si realista a subiectului.

   Rezulta, la nivel uman, o radiografie sociala veridica a perioadei comuniste, vazuta prin ochii celor care au gasit in film si in cinecluburi o evadare din realitatile terne de zi cu zi, un mod de exprimare alternativ, o forma de libertate.

   “Stiam sa ne facem viata frumoasa”, spune un (singur) intervievat, dar bucuria, mandria si nostalgia acelor momente desprinse parca in totalitate, la nivel emotional, de realitatea imediata, sunt vizibile la fiecare dintre ei. Un documentar ca o poveste de viata, cu “momente vesele si triste”, cu pasiunea pentru film drept mobil si catalizator.

   Iar revenind la personajul principal, filmul, mi s-au parut absolut extraordinare realizarile acestor cineasti amatori. Ce cultura cinematografica solida aveau, in ciuda impedimentelor politice care limitau consistent accesul la orice productie cu vag potential destabilizator; cum pasiunea se transforma in solutii ingenioase prin care erau depasite limitarile impuse de resurse si de nivelul precar al tehnicii; ce probleme de stilistica si de expresivitate isi puneau si ce experimente au rezultat, pornind de la ele.

   Un documentar care ar trebui sa se regaseasca pe lista oricarui pasionat de film si care va putea fi urmarit, in curand, in cadrul TIFF si CRONOGRAF (Festivalul International de Film Documentar de la Chisinau). De mentionat si coloana sonora minunata.

Lucifer, Belgia / Mexic, 2014, regie: Gust Van den Berghe – Marti, la Centrul Ceh

   Lucifer va ramane pentru mine un film de referinta, spectaculos din punct de vedere vizual, folosind o conventie stilistica noua si neasteptata, dar la care aderi pe nesimtite si total.

   Filmul este filmat pe rotund, iar cadrele sunt perfecte compozitional, astfel incat, la revenirea la clasicul “16:9”, socul este incredibil, de parca toata viata ai fi vazut numai astfel de filme, nicidecum invers.

   Povestea caderii ingerului, inspirata de o piesa de teatru olandeza, este stramutata in Mexic (satucul traditional si peisajele sunt la limita dintre realitate si fantezie) si filmata cu actori neprofesionisti (cu exceptia personajului principal), care reusesc sa se transforme in personaje extrem de pitoresti.

   Un experiment improbabil, dar unul extrem de reusit, neconventionalul ridicat la rang de arta.

L’Accabadora, Italia, 2015, regie: Enrico Pau – Miercuri, la Centrul Ceh

   Un film pictural, de atmosfera, filmat in locatii superbe, un promo excelent pentru frumusetea, traditiile si patrimoniul cultural al Sardiniei.

   O legenda fascinanta pe care sunt curioasa sa o explorez mai departe (si pentru care, cel mai probabil, urmeaza un articol dedicat), de unde si marele meu regret legat de acest film, alaturi de ritmul care nu a fost suficient de sustinut pentru mine: subiectul ar fi meritat sa fie tratat mai in profunzime, cu tot ritualul si conotatiile sociale asociate.

   Termenul L’Accabadora desemneaza femeile care le usurau suferinta bolnavilor aflati in agonie. Se presupune ca aceasta forma de eutanasie s-a practicat in Sardinia pana in anii ’50, fara sa fie insa, desigur, recunoscuta sau adresata in mod oficial.

   Pornind de la acest mit local, Enrico Pau construieste o poveste despre viata, moarte si iubire, despre datorie versus libertate personala, totul pe fondul celui de-al doilea razboi mondial, in timpul bombardamentului orasului Cagliari.

Premiera Ultima zi, România, 2016, regie Gabriel Achim – Joi, la Muzeul Taranului Roman

   Catalogat drept comedie neagra, perceput de mine ca o ironie binemeritata la adresa institutiilor de tip forma fara fond, filmul ne ofera tipologii savuroase din “fauna” locala, replici memorabile, o ambiguitate a discursului bine controlata, cu revelari progresive, dar niciodata complete.

   Mi s-a parut interesant modul in care personajul pozitionat ca “principal” prin natura povestii ramane cumva permanent in planul al doilea, ca un catalizator al celorlalte. Decizia lui Adrian (Mimi Branescu) de a se calugari il aduce impreuna cu ceilalti trei barbati (primarul, politistul si directorul unei asociatii religioase de tineret), care il conduc cu emfaza pe “ultimul drum”. Ultima (lui) zi de libertate este un moment istoric, de mare insemnatate (locala), care trebuie neaparat documentat de primar – cineast amator, dar cu mari pretentii.

   Domnul Doru Ana joaca atat de bine acest absolut antipatic, atotstiutor si atotputernic primar de Romania, incat m-a determinat sa-i arunc numeroase priviri ucigase pe parcursul filmului (nu si dupa, desigur).

   La polul opus s-a situat personajul amuzant si colorat interpretat de Adrian Vancica, si el de un pitoresc usor recognoscibil: politistul “de casa” (tot al primarului, desigur).

   Recomand cu caldura filmul pentru jocul actorilor, trebuie sa recunosc insa ca a avut, pentru mine, si doua minusuri: l-am simtit cam lung si am avut, ocazional, probleme cu calitatea sunetului. Dar ramane un film care merita vazut – si il puteti viziona zilele acestea la Cinema Muzeul Taranului – Studio H. Bernea.

Festivalul Filmului European - jurnal de cinefil

   In incheiere, felicitari lui Alex Traila si intregii echipe a Festivalului Filmului European care ne-au adus toate aceste filme minunate.

   Festivalul s-a incheiat la Bucuresti, dar daca sunteti in Iasi, Gura Humorului, Targu Mures sau Timisoara in urmatoarea perioada, va recomand cura de film european. Mai multe detalii aici.

AdevarulShop.ro

LEAVE A REPLY