Efecte colaterale la teatrul Nottara

0
963
Efecte colaterale

   Am vazut Efecte colaterale dupa o zi lunga cat una de post si stresanta cat minim trei. Genul de zi in care abia astepti sa ajungi acasa, sa te ascunzi sub plapuma si sa nu mai auzi de nimeni si de nimic macar pentru cateva ore. In loc sa fac asta am mers la Nottara. Si avand in vedere ca “efectele colaterale” au fost energie si buna dispozitie, va recomand sa incercati si voi aceasta terapie, cu prima ocazie.

   Cred ca am dat deja din start unul dintre cele mai bune motive de a viziona spectacolul. Pentru ca scopul artei, de orice fel ar fi ea, este sa te rupa de realitate, sa te prinda in poveste, sa se joace cu emotiile si cu mintea ta si, in final, sa te transforme. Iar in cazul meu cel putin, din sala a iesit un om diferit de cel care a intrat.

   In ce poveste ne invita sa pasim acest spectacol: un barbat trece prin criza varstei mijlocii si, conform retetei clasice, isi gaseste o amanta mult mai tanara, la locul de munca. Intamplarea face ca respectivul sa fie un om proeminent, probabil urmatorul primar al unui orasel de provincie in care toata lumea cunoaste pe toata lumea. Asa ca sotul tinerei afla usor de existenta relatiei extraconjugale si incearca sa ia legatura cu sotia inselata.

   Sotul inselat insa.. intalneste si el o alta femeie, tot la locul de munca. Dar cum jobul lui este unul mai… neobisnuit, cele (acum) doua triunghiuri amoroase devin cu atat mai complicate si savuroase pentru spectator.

   Ca sa condimenteze si mai mult povestea, intra pe fir si un scriitor fara scrupule, originar din urbe, aflat in cautarea succesului.

   Tempo-ul creste, devenind din ce in ce mai alert, in perfecta consonanta cu actiunea care se complica din ce in ce mai mult. Ceea ce incepe si ramane pana (aproape) la final o comedie spumoasa, desi nu lipsita de accente amare, are un deznodamant tragic, total neasteptat.

   Trei “credinte”, trei cai de salvare (iubirea, religia si succesul/ arta) se confrunta in aceasta poveste. Numai ultima va invinge (dar oh, cu ce pret), iar nerealizarea celorlalte doua se va inscrie in categoria efectelor colaterale.

   Avem prilejul sa reflectam asupra a ceea ce primeaza in vietile noastre. Pe care dintre cele trei “credinte” ne-o asumam, ce (credem ca) ne dorim, de ce avem nevoie pentru a fi fericiti. Cat de departe putem merge pentru a ne atinge visul si daca este “bine”, etic vorbind, sa o facem. Care pot fi consecintele (alambicate si imprevizibile ale) deciziilor si faptelor noastre. Si, in final, faptul ca orice dorinta, odata transpusa in realitate, capata o viata proprie. Iar rezultatul obtinut s-ar putea sa aminteasca numai vag de cel sperat.

   Am apreciat mult aceasta idee a diferentei dintre dorinta si fapta, dusa mai departe sub forma interferentei fictiune-realitate. Arta se inspira din viata si ajunge sa o influenteze la randul ei, uneori in moduri total neasteptate, tragice. Succesiunea evenimentelor la care asistam este declansata de o idee preluata dintr-un spectacol de teatru, si tot o opera de fictiune, de data aceasta un film, este cea care va scrie finalul si va incheia, circular, povestea.

   Textul semnat de dramaturgul si scenaristul Alexandru Popa este puternic, plin de substanta, dar si de mult umor. Nu lipsesc nuantele, referintele si replicile memorabile. “Nu vreau sa te mai vad, ca sa te pot iubi”, a lui Kostas (Alexandru Repan) mi s-a parut geniala si mi-a adus lacrimi in ochi.

   Iar cand a trebuit sa aleg (in chestionarul pus la dispozitia spectatorilor teatrului Nottara) trei actori care mi-au placut cel mai mult dintre: Gheorghe Ifrim, Vlad Zamfirescu, Alexandru Repan, Dan Bordeianu, Nadiana Salagean, Luminita Erga, Diana Roman si Ioana Calota, mi-a fost imposibil.

   Pentru ca am citit recent “Iubirile de tip umbrela, iubirile de tip pantof” a lui Matei Visniec, am fost mult mai atenta decat de obicei si la cel de-al doilea spectacol care se juca in sala: cel al publicului. Spectatorii au fost generosi atat in timpul spectacolului, daruindu-le actorilor reactiile lor neretinute de surpriza sau amuzament, dar mai ales la final. Ne-am ridicat in picioare si i-am aplaudat indelung, mai intai dezordonat, apoi ritmic, la unison, intr-o explozie de gratitudine colectiva.

   Iar tributul meu pentru Efecte colaterale, cel mai frumos compliment pe care i-l pot face este sa recunosc ca am stiut, inca dinainte de a parasi sala, ca voi merge sa-l mai vad cel putin o data. Eludand surprizele povestii acum cunoscute, avand deja imaginea de ansamblu, voi putea redescoperi spectacolul la un alt nivel: cel al detaliilor si nuantelor.

  Si, daca am noroc, poate voi reusi sa identific si acel “je ne sais quoi” atat de volatil, dar cu atat mai pretios, acel strop de magie care transforma un spectacol bun intr-unul remarcabil.

_______

sursa cover photo: teatrul Nottara.

Discutii pe Facebook
Libris.ro

LEAVE A REPLY

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.