);
COnecteaza-te cu noi

Blog

E frig in Suedia, mon cher!

Publicat

pe

E frig in Suedia, mon cher!

   Inca dinainte sa ma mut in Suedia toata lumea ma intreba: vai, te muti in Suedia? Nu e frig acolo? Cand vin in vacante in Romania, aud fix acelasi lucru: vai, cum poti sta acolo? E frig, nu?

   E frig! Normal ca e frig in Suedia, ca doar suntem aproape de cercul polar! Dar acum nu va inchipuiti ca sunt mereu -500 de grade si toti oamenii sunt stane de gheata.

   Vremea se numara printre subiectele preferate de discutie ale unui suedez: ca ploua, ca ninge, ca e soare, vant sau vijelie, toata lumea vorbeste despre vreme. De altfel, ei au o vorba: nu exista vreme rea, ci numai haine nepotrivite. Deci voila! Am rezolvat problema. Mi-am cumparat haine potrivite si desi nu imi placea frigul, am inceput cu timpul sa avem asa o relatie speciala, secreta si sa ne bucuram una de compania celuilalt.

   Iarna sunt ok, am haine groase, uneori doar un tricou pe sub geaca pufoasa din dotare, si viata e frumoasa. Am inceput sa suport frigul mai bine decat caldura, ba chiar mai nou am devenit alergica si oriunde merg, fie in Romania, fie in tari calde, ma umplu de bube de la caldura… In loc sa ma bucur si eu ca omul din tarile nordice de zile insorite, toride, vacanta, plaja, nisip si mare, stau cu mixturi mentolate si imbracata din cap pana in picioare. Just great!

   Cel mai crunt frig pe care l-am experimentat a fost in vacanta din Kiruna. Kiruna este cel mai nordic oras din Suedia, situat in regiunea Laponia. Da, da, ati auzit bine: Laponia, tara lui Mos Craciun. Si cum a fost un cadou adus de Mos Nicolae, am zis de ce nu. Zis si facut. Am rezervat din timp sania trasa de catei husky, zece la numar, si am pornit la drum.

   Experienta este unica. Am mers pe un lac inghetat, in bezna totala, sub cerul aprins de stele asa cum vezi doar in filme. Ghidul stingea si lampa uneori, asa, ca sa vedem cum e natura raw, doar ca efectul era de film de groaza. Ha ha.

E frig in Suedia, mon cher!

Noaptea in Kiruna I sursa foto: http://sverigesradio.se

   Revenind la frig, ghidul ne-a dat de la inceput toate instructiunile si ne-a oferit niste haine extra sa punem pe noi. Eu venisem inarmata de-acasa cu doua perechi de pantaloni, sosete de lana, ghete de zapada, pulovere si geaca groasa. Peste toate am tras pe mine si o salopeta dintr-o singura bucata oferita de ghid, am pus alte cizme speciale, o masca de schi peste o caciula de blana cu urechi, si manusi duble cu primul strat din blana si al doilea din piele. In gandul meu zic ok, acum ca nu ma mai pot misca si arat ca omuletul de la Michelin chiar ca nu mai simt niciun frig.

E frig in Suedia, mon cher!

Fata cu Elan in echipament complet

   Dar de fapt am experimentat ce inseamna sa nu iti poti controla corpul: iti curgeau mucii, lacrimile, si nu puteai face nimic. Plus ca la cele -30 de grade cat au fost, nu mai simteai ca iti e frig in sensul clasic in care tremuri sau ai membrele reci. Nu, picioarele nu mi le mai simteam deloc si imi faceam scenarii cum odata ajunsi la cabana imi voi scoate cizmele si picioarele imi vor cadea in bucati.

   Iar cand simteam ceva, era durere. Nu aveam trasa bine caciula si, desi cred ca am avut fruntea descoperita doar cateva secunde, au parut ore intregi. Durerea era asa de mare, incat am crezut ca mi se desprinde fruntea pur si simplu. Foarte ciudata senzatia, nu as putea sa o compar cu nicio alta durere traita vreodata.

   Cand doream sa facem poze, normal ca trebuia sa scot mana din manusa asa ca am pus la cale un plan. Faceam poze numarand doua secunde, bagam mana inapoi in manusa, ii plasam prietenului meu aparatul foto, iar dupa inca doua secunde faceam schimb din nou. Nu de alta, dar am aflat de la ghizi ca turistii care nu au tinut cont de toate instructiunile s-au ales cu degeraturi.

   Am fost plecati in padure o ora, cea mai lunga ora a vietii mele. Cand am programat excursia, ma gandeam ca o ora este foarte putin si ca sigur o sa treaca zburand, dar nu. Ora aceea se scurgea lent si tot ce imi doream era sa ajungem mai repede la cabana. Oricum, a fost o experienta inedita, as mai merge o data cu siguranta si, dupa atata frig, iata ca am supravietuit si eu si confratii mei de sanie.

   Asa ca atunci cand aud pe cineva: vai ce frig e si cum poti sta acolo unde e frig, zambesc usor in sinea mea: you have no idea.

_____________________________________________________

cover photo: Gara din Kiruna I sursa: www.miniatur-wunderland.de

Discutii pe Facebook
Libris.ro

Exploratoare cu elan a tarilor nordice. Fascinata de nou, culturi si obiceiuri ce se impletesc si convietuiesc cu cele mioritice.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

In Memoriam

STAREA DE VEGHE – Vasile Popovici

Publicat

pe

Starea de veghe Vasile popovici

Cine de veghe
Stă noaptea cu mine?
Luceferi și untdelemn adunat-am
Aseară
Pentru candela
Ce în zori pălind
Se va stinge.

Ochii măsoară lumina
De ceară
Ce tainic se strecoară
În unghere -,
Umbra-mi veghează
Alături –
O simt cum respiră!

Pe garduri, cocoșii,
Mai cantă o dată
Și starea de veghe
Se rupe,
Dispare…

Poezia in vers alb Starea de veghe, de Vasile Popovici. Din volumul Albul Absent

Discutii pe Facebook
books-express.ro
Continua sa citesti

Blog

Revoluția din colțul țării. Miniserie. Ep 2

Publicat

pe

revolutia din coltul tarii

   Atunci s-a auzit strigătul acela: ciudat, slab, disperat… venit de nicăieri, din alt film. Cei care-și târau picioarele spre dormitor l-au auzit primii și s-au oprit, ciulind urechile. Abia într-un târziu l-au auzit și ceilalți, chiulangii. L-am auzit clar, toți, când l-am și văzut pe emițător: un ofițer subțire, între două vârste, care traversa platoul grăbit, șchiopătând:

– Alarmăăă! Raaadu cel frumos! se auzea din ce-n ce mai clar vocea lui, una parcă neobișnuită cu comanda – suna altfel decât vocile sparte ale ofițerilor cunoscuți.

   Spre disperarea lui, îl priveam lipsiți de reacție. Cine naiba mai era și ofițerul care ne strica planurile de seară? Și ce treabă aveam noi cu Radu ăsta?

   Ne-am uitat după tresele lui: era un maior, mai mic în grad ca și colonelul burtos pe care-l vedeam la Apelul general – comandantul unității. Prea puțini dintre noi, poate furierii și SSC-ii unității avuseseră de-a face cu șeful de Stat major.  Habar n-aveam ce era de capul lui.

   După cum n-aveam habar, deși ne găseam într-o Școală de ofițeri (chiar dacă-n rezervă), că-n fiecare Unitate Militară exista un Detașament de intervenție, format din două companii (șase plutoane), care urmau să iasă primele în caz de Alarmă de luptă. Fiindcă planurile astea erau la Secret, le știa doar șeful de Stat major, cel care prelua comanda Detașamentului: Diaconescu îl chema, maiorul Diaconescu.

   Ai noștri aveau stilul lor sec; comandantul nostru de pluton, locotenent-major Ocnescu, ne scotea pe poarta unității cu cântec. Mărșăluiam târându-ne bocancii prea largi, cam 15km până la poligonul de trageri. Ne învioream abia când vedeam tabla cu IZVORUL LIPOVA – 2 km. Atunci Ocnescu striga:

– Soldat Gheorghe!

– Da, să trăiți! se prezenta acela gâfâind, cu limba scoasă de-ncântare

– Ia hai încoace, să-ți spun! Ești cercetaș… șușotea ‘lentul la urechea lui ceva, apoi îl trimitea înainte.

Gheorghe se întorcea după o vreme, iar Ocnescu-i făcea semn cu degetul spre urechea lui, să-i spună în șoaptă ce-a văzut, înainte să ne anunțe:

– Soldați, inamicul a otrăvit fântânile!

Iar noi nu puteam decât să trecem mai departe, înjurând pe inamicul care n-avea altă treabă decât să otrăvească apa minerală.

– va urma –

din romanul Revoluția trăită de O. Țâră, Alba-Iulia, 2011

click pentru partea I

Discutii pe Facebook
Litera.ro
Continua sa citesti

Blog

Revoluția din colțul țării. Miniserie

Publicat

pe

Revolutia din coltul tarii

Revoluția din colțul țării. Miniserie. Partea I

   Exact acum 26 de ani, la orele după-amiezii, auzeam pe platoul Școlii militare de ofițeri în rezervă UM 01191 Lipova de „Radu cel frumos” – codul alarmei parțială de luptă. Sunt evenimente care se întâmplă o dată la 100 de ani. În ultima decadă a fiecărui secol, când se-apropie gongul final, cifrele prind tot mai mare putere și copleșesc cuvintele, iar ceasurile noastre – care copiază timid mișcările planetelor – se precipită în ceea ce numim mișcări de Revoluție.

   Era o după-amiază de duminică, cu urme de soare – poate prea liniștită pentru decembrie. Bătea un vânt ușor, călâu. Comandantul de pluton Fofiu, un fruntaș înalt, face alinierea pentru Apelul de seară. Pistolarul 2 (Oliver, ochelarist) se luptă să-și îndese sub tunică o sacoșă textilă albă pe care scria PEPSI. În dreapta lui, Stragi (pistolar 1, mai înalt ca Oli, plin de coșuri) se distrează de soldatul Gheorghe, unul cu ochi mari, negricios, care se-ncurcă la raport. Se abține cât se-abține, până ce dă drumul unui strigăt ascuțit și sacadat, ca de curcă:

– Hi-hli-hi-hliii-hliii! Hi-hli-hliii!

– Ce te râzi, mă, așa…

– He-he! Ce, tu nu râzi?

– Ba… da’ nu-ș, ce-i de râs aci?

– Băi, Olivere! Îmi crește inima-n piept, băh, când văd pe-unul mai prost ca mine!

– Rupeți rândurile! se-aude comanda din fața lor.

Soldățeii se-mprăștie, unii târându-și bocancii spre dormitoare, alții risipiți încă pe platou. Stragi tratează cu Fery, PSL-istul clăpăug din dreapta lui, să-i acopere în caz de ceva:

– Auzi băi, Fery, dacă-ntreabă cineva de noi după apel…

– Ce vrei, Stragica? își arată Fery dinții strâmbi.

– …Băi, ia vezi, nu cumva ne dai dispăruți, sau vă faceți că nu știți!

– Da` cum, te? se hlizește-acela.

– Cum, necum, noi mergem la „ședință”. Tu vezi ce spui, suntem pe sector!

– Aduceți și mie ceva de la ședința aia? se prinde în sfârșit Fery, făcând un semn cu degetul mare spre gură, și cel mic ridicat.

   Cam așa a-nceput Revoluția din 1989 pentru micul meu grup de soldăței: acolo pe platou, înaintea unui apel rarefiat. Cei rămași în Unitate se socoteau pe unde-ar putea sări gardul ca s-ajungă la marginea Lipovei pline de militari și de crâșme unde să bea ceva, să se-ncălzească. Atunci se auzi strigătul acela ciudat: slab, disperat… De unde venea? Cei care-și târau picioarele spre dormitoare l-au auzit primii și s-au oprit, ciulind urechile. Abia într-un târziu l-au auzit și ceilalți, chiulangiii. L-am auzit clar cu toții când l-am și văzut pe emițător: un ofițer subțire, între două vârste, care traversa platoul șchiopătând ușor:

– Alarmăăă! Raaadu cel frumos! se auzea din ce în ce mai clar vocea lui, una parcă neobișnuită cu comanda, fiindcă suna altfel decât vocile sparte ale celorlalți ofițeri.

   Spre disperarea lui, îl priveam lipsiți de reacție. Cine naiba era ofiterul care ne strica planurile de seară? Si ce treabă aveam noi cu Radu ăsta?

– va urma –

din romanul Revoluția trăită de O. Țâră, Alba-Iulia, 2011

Discutii pe Facebook
libhumanitas.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

august, 2018

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Trending

X