);
COnecteaza-te cu noi

Carte

Despre eroi si morminte – sau despre anatomia Raului

Publicat

pe

despre eroi si morminte

   Ceea ce poate fi spus, in primul rand, despre romanul Despre eroi si morminte este ca il subestimezi daca spui „absolut halucinant”. Romanul lui Ernesto Sabato este genul de roman care te bantuie mult timp dupa ce l-ai citit, care patrunde in subconstient si care isi revendica vehement dreptul de a ramane in structura mentala a cititorului. Si reuseste, pentru ca, dincolo de firul epic, dincolo de descrierile senzationale si dincolo de isteria generala ascunsa intre randurile sale, el vorbeste despre realitati difuze, pentru care nu s-au inventat inca cuvintele, dar care bantuie structurile fiintei umane inca din cele mai vechi timpuri.

despre eroi si morminte   Dar, sa incepem cu firul epic. Romanul este impartit in patru parti a caror structura difera ca si cum ar fi vorba despre patru realitati diferite, dar profund intercalate. Primele doua parti se numesc Dragonul si Printesa si Chipuri nevazute, iar,  in centrul firului epic, se afla relatia dintre Martin, un tanar idealist si melancolic si Alejandra, o femeie enigmatica si depresiva.  De-a lungul acestor doua parti suntem alaturi de Martin si observam cum ia nastere, se dezvolta si moare relatia dintre el si Alejandra, in ciuda eforturilor sale disperate de a nu pierde femeia iubita. Alejandra nu este niciodata constanta, ea il invaluie pe Martin in declaratii de iubire pentru ca, in secunda urmatoare sa il paraseasca, fara a mai reveni in viata lui mult timp. Ea este o femeie care pare a duce pe umerii sai greutatea lumii, o femeie torturata de proprii demoni si convinsa ca fiinta sa launtrica este cuprinsa de maladia Raului. Cosmarurile ingrozitoare care o tortureaza noaptea, temerile nemarturisite al caror efect sunt terifiantele crize pe care le are, violenta cu care iubeste si uraste, toate acestea sunt indicii ale unei fiinte torturate, complet dezechilibrate si care se agata de Martin cu disperarea unui naufragiat. Cu toate acestea, in momentele sale de luciditate, in care realizeaza ca se afla dincolo de orice salvare, ea il indeparteaza violent pe Martin. Jocul in care isi angreneaza iubitul este unul al disperarii si al obsesiei. In mod paradoxal, desi pe tot parcursul relatiei celor doi pare ca Alejandra detine controlul absolut, ea este o femeie care a pierdut definitiv controlul asupra propriei fiinte. In adancul sau sunt plantate semintele autodistrugerii, iar voluptatea cu care se afunda in realitatile cele mai pestilentiale din jurul sau, dezvaluie o persoana al carei unic scop este cel autodistructiv. Poate o fiinta sa dezvolte o forma de canibalism in ceea ce priveste propria persoana? Eroina lui Sabato este raspunsul exponential al acestei intrebari, ea isi alimenteaza foamea si se hraneste cu propriile obsesii si temeri. Comportamentul Alejandrei ne duce cu ideea la filmele despre exorcizare, caci tot ceea ce face aceasta femeie pare a fi rezultatul unei posesii impotriva fiintei sale. Alejandra este o fiinta demonizata, iar Martin refuza sa inteleaga acest lucru. Naiv, complet indragostit si contrariat de femeia iubita, Martin cauta in permanenta sa afle misterul acestei femei. El ajunge pana in punctul in care, convins fiind ca il inseala, o urmareste iar, ulterior, dupa ce o vede intalnindu-se cu un barbat la o cafenea, o confrunta. Aflam astfel, ca barbatul cu care s-a intalnit Alejandra era tatal ei, Fernando Vidal. Dupa aceasta scena, Alejandra il paraseste definitiv pe Martin, fara nicio explicatie. Ulterior, ea isi omoara tatal, dupa care se sinucide, dandu-si foc. Acest lucru nu este o surpriza pentru cititor, deoarece romanul debuteaza cu un raport al politiei in care este mentionata crima si sinuciderea Alejandrei. Ceea ce ramane nespus este motivul. Obsedanta intrebare „de ce?” isi face loc in mintea cititorului si il urmareste pe tot parcursul romanului.

   Titlul primei parti se refera la Alejandra, pe care Martin, in cugetarile sale, o numeste dragonprintesa. El face, astfel, apel la povestea clasica a printesei care trebuia salvata din ghearele dragonului. Martin isi imagineaza cum ar fi ca, printul, invingand toate obstacolele pentru a ajunge in pestera in care este tinuta prizoniera printesa, sa descopere ca printesa si dragonul sunt una si aceeasi fiinta, care se metamorfozeaza in virtutea unor legi mistice interioare. In mod cert este cazul Alejandrei, iar dragonul triumfa, in final. Sau nu? Sinuciderea Alejandrei prin foc nu este intamplatoare. In viziunea eroinei, cat si in viziunea religioasa (sa ne amintim de Sodoma si Gomora), focul este elementul purificator. El reprezinta calea unica de salvare pe care o vede Alejandra, anihilarea propriei persoane prin foc dar, in acelasi timp, distrugerea demonilor interiori. Refuzand sa isi traiasca viata intr-o permanenta tortura, eroina alege aceasta cale, iar sinuciderea sa are valentele unui ritual mistic. Faptul ca ea decide sa isi omoare tatal inainte, reprezinta o confirmare ca maladia interioara a eroinei este cauzata de propriul tata. Ea ii refuza, insa, purificarea. Intocmai precum un om caruia i se amputeaza piciorul cangrenat, Alejandra isi distruge tatal iar, ulterior, constienta fiind ca otrava s-a raspandit in intreaga sa fiinta, se distruge pe sine. Nici macar relatia dintre Alejandra si tatal sau nu este un mister. De-a lungul romanului, in scurtele episoade in care acesta este mentionat, eroina pare terifiata de ideea lui iar, in finalul primei parti, Martin asista pe ascuns la intalnirea dintre cei doi, descriind sentimentele pe care le putea citi pe chipul femeii iubite ca fiind de o iubire si de o ura iesite din comun.

   Dar cine este Fernando Vidal si ce i-a putut face fiicei sale?

   In cea de-a treia parte a romanului, poate cea mai halucinanta si mai profunda, ni se dezvaluie Raportul despre orbi, scris de Fernando Vidal si care arunca putina lumina asupra acestui personaj. Raportul despre orbi  al lui Fernando Vidal reprezinta manuscrisul nepublicat al acestuia, si terminat chiar inainte de moartea sa, in care autorul descrie obsesia sa legata de orbi si incursiunile sale in Societatea Secreta a Orbilor. Caci Fernando Vidal este convins ca lupta primordiala dintre Divinitate si Diavol a fost, de fapt, castigata de Diavol, care a ingenuncheat Divinitatea si de atunci conduce lumea. Iar slujitorii sai credinciosi sunt orbii, fiinte reptiliene si fantastice care se organizeaza in societati secrete si detin controlul absolut asupra destinului omenirii. Dincolo de aceste consideratii paranoice, patologia lui Fernando este mult mai profunda: el este un personaj incomplet, incapabil de a iubi. Este profilul unui psihopat, care nu simte nici remuscare, nici empatie, ci isi urmareste singurul scop care il anima, acela de a patrunde misterul societatii orbilor. Cu toate acestea, Fernando nu este un personaj malefic. Este un om profund bolnav, dar care nu este animat de dorinta de a face rau. Raul pe care il face, il justifica prin scopul sau. Este adevarat ca nu simte nicio remuscare, ca nu poate empatiza cu o alta fiinta umana, dar nici nu are drept scop ranirea celor din jurul sau. Pentru el, restul oamenilor sunt victime colaterale ale misiunii sale de cunoastere. Intr-un pasaj absolut halucinant si hipnotizant, Fernando descrie cum, in incursiunile sale in lumea orbilor, ajunge in tunelurile subterane ale orasului Buenos Aires. Fantezia se impleteste cu realitatea, iar ceea ce descrie Fernando pare un cosmar izvorat din strafundurile Iadului. El ajunge intr-o zona crepusculara, unde nu exista timp si nici viata, ci doar ruinele unui oras, invaluite intr-o lumina rosiatica apocaliptica. El ajunge la capatul fiintei sale, la finalul lumii incremenite intr-un incendiu planetar. Metafora focului iar! Nu intamplator, guvernantii acestui oras-fantoma cangrenat si incremenit in distrugere sunt cele douazeci si unu de statui, numar care, in doctrina biblica, simbolizeaza stralucirea lumii eterne. Daca lumea eterna se afla la crepusculul sau, atunci maladia Raului absolut a cuprins viata in sine, iar salvarea nu mai exista. Iar, in centrul acestor statui, se afla zeitatea suprema, cu trup de femeie, dar aripi si chip de vampir. Statuia monstruoasa, grotesca si fascinanta imaginata de autor pare desprinsa dintr-un film de groaza, iar simbolistica vampirica este evidenta. Hranindu-se cu viata, zeitatea a inchis lumina in interiorul sau si a lasat lumea prada tenebrelor. Scena in care Fernando accede in interiorul acestei zeitati printr-un ”tunel extrem de ingust de carne” are o simbolistica sexuala evidenta. Dar, dincolo de simbolistica sexuala, se desprinde o simbolistica a increatului, a dorintei de regresiune catre o stare primordiala, embrionara. Obsesia lui Fernando isi gaseste rezolvarea in destructurarea fiintei sale si cufundarea in lichidul amniotic al nefiintei. Trezindu-se din acest cosmar, considerat realitate de catre autorul Raportului despre orbi, Fernando se descopera prizonier in casa orbilor, gardianul sau fiind o oarba. Partea a treia a romanului se incheie cu scena pestilentiala de sex dintre Fernando si Oarba, descrisa cu lux de amanunte de autor, ca o forma ritualica de demonizare, in care Fernando este jertfa, iar Oarba zeitatea care il devoreaza cu voluptate.

despre eroi si morminte

Ernesto Sabato

   Ultima parte a romanului, Un dumnezeu necunoscut, este centrata asupra lui Martin care, innebunit de moartea Alejandrei, este in cautarea unui semn divin care sa il impiedice sa isi ia viata. Aflat intr-o permanenta stare de veghe, Martin cauta cu disperare existenta unui Dumnezeu care sa justifice cele intamplate. Intr-un final, el alege viata, realizand ca exista empatie si bunatate in oameni si ca, oricat de putina ar fi, ea este ceea ce justifica continuarea existentei. De asemenea, aceasta parte prezinta si istoria familiei Alejandrei (aflam, astfel, ca mama Alejandrei si Fernando proveneau din aceeasi familie si erau veri), precum si decaderea acestui neam nobiliar, al carui arbore genealogic este presarat cu eroi. De altfel, pe tot parcursul romanului, (si cel mai mult in ultima sa parte) sunt redate scene eroice din razboiul civil argentinian, care a avut loc cu mai mult de o suta de ani inaintea actiunii din carte. Ernesto Sabato exploreaza legendele eroilor de razboi, precum si faptele lor, prezentand alternative ale acestora: cum ar fi faptul ca generalul Lavalle nu calarea pe un cal alb spectaculos, stralucind in costumul sau imaculat si cu drapelul in mana, ci, in realitate, pe un magar slab, cu hainele facute zdrente, iar drapelul decolorat si murdar. Dar, pana la urma, eroismul are nevoie de o imagine la fel de spectaculoasa ca fapta in sine, iar oamenii altereaza imaginea pentru a o putea integra in harta lor mentala.

   De-a lungul firului epic principal, precum si a celui secundar care prezinta povestea eroilor de razboi, sunt presarate numeroase fresce sociale care zugravesc viata politica tumultoasa a Argentinei in perioada lui Peron. Conspiratiile, distrugerea si tortura sunt la ordinea zilei, iar ceea ce incearca autorul, de fapt, pe tot parcursul acestui roman, este un drum initiatic catre cunoasterea izvorului primordial al Raului. Viata politica? Viata sociala? Obsesia? Relatiile dintre parinti si copii? Acestea sunt intrebarile de la care porneste Sabato in drumul sau si le dezvolta, pe rand, in capitolele romanului sau. Raportul despre orbi ar putea fi citit si ca o metafora a societatilor totalitare, bazate pe secrete, tortura si pasaje subterane. De asemenea, el ar putea fi citit si ca o metafora a Raului absolut, a maladiei inerente fiintei umane. Pasajele despre eroismul soldatilor sunt o incercare de disectie a motivatiei care sta la baza faptelor benefice, a altruismului, a empatiei, a curajului. Dar, pana la urma, Lavalle calarea pe un magar slab, iar drapelul sau era decolorat si murdar.

   Totusi, de ce si-a omorat Alejandra tatal?

   Exista doua explicatii pentru aceasta crima, iar ambele justifica tot traseul acestui personaj. Daca privim scena finala a Raportului despre orbi, in care Fernando depaseste granitele, culcandu-se cu Oarba, constient fiind ca acest lucru ii va aduce moartea (cum sugereaza in frazele finale ale manuscrisului sau), precum si scena in care Martin, asistand la intalnirea dintre Alejandra si tatal sau, primul lucru pe care il crede este ca femeia iubita s-a intalnit cu amantul ei, se desprinde o supozitie macabra, dar care explica perfect actiunea romanului: Fernando este si tatal si amantul Alejandrei, iar incestul dintre ei reprezinta forma maladiva si malefica, demonul despre care eroina spune ca salasluieste in interiorul sau. De asemenea, in ultimul capitol al romanului, aflam despre fixatia pe care Fernando o avea pentru propria mama, iar Alejandra ii semana fizic acesteia. Asa putem explica si cosmarul isteric al lui Fernando, calatoria in interiorul zeitatii, care revela obsesia sa originara.

   Dar, daca privim la un nivel metaforic si mai putin visceral, Raportul despre orbi constituie o incursiune in lumea Raului, dar nu exterior, ci interior. Fernando face o incursiune in propria sa fiinta, descoperind un fundament in putrefactie, atins de maladia raului. Cunoasterea sa este de tip demonic si, dezvaluind o esenta malefica, el  transmite aceasta cunoastere si propriei fiice. Alejandra are revelatia Raului absolut prin tatal ei si capata constiinta propriei patologii. Caci, daca fundamentul celui care a creat-o este malefic si pestilential, atunci, intocmai precum o boala genetica, nu poarta si ea inauntrul sau germenii raului? Astfel,  Alejandra decide ca singura solutie este aceea de anihilare a propriei persoane, dar nu inainte de a-l pedepsi pe cel care, prin actul creatiei, a permis raspandirea acestui rau. In fond, Alejandra isi uraste si mama, cu care nu pastreaza nicio relatie, desi Bruno, un prieten al ei si al mamei sale, o portretizeaza pe aceasta ca fiind o fiinta absolut angelica. Exista o poezie in dualitatea cuplului Georgiana (mama Alejandrei) – Fernando, ca si cum aceeasi fiinta ar fi fost mutilata si despicata in cele doua parti ale sale: cea benefica si cea malefica. Actul final al Alejandrei inseamna, in aceasta viziune, o incercare de distrugere a raului inerent, dobandit inca din momentul conceperii sale.

   Desigur, Despre eroi si morminte, ramane, in final, romanul care isi tine cititorul treaz in noptile cu luna plina, cu obsedanta intrebare in minte: De ce si-a omorat Alejandra tatal?

Discutii pe Facebook
Libris.ro

Iubitoare de carti, teatru si filme, vin rosu, cheesecake, jeleuri, mare, fulgere, Scorpions si luna plina. Intotdeauna cu chef de contrazis si de dezbateri, rebela cu prea multe cauze si posesoare a unui amalgam de credinte ciudate: magie, OZN-uri, puteri supranaturale, lumi paralele.

1 comentariu

1 comentariu

  1. Marian Nedelcu on Facebook

    18 sept., 2013 at 18:29:06

    Am sa-l citesc.. interesant! :)

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Carte

Micul rege Decembrie – Axel Hacke. Recenzie de carte

Publicat

pe

Micul rege Decembrie - Axel Hacke. Recenzie de carte

– Noi ne nastem mici, dar apoi crestem mari si mai mari, uneori la fel de mari cat un jucator de baschet. Si apoi, spre sfarsit, ne mai scofalcim puţin. Si apoi vine moartea, si gata, nu mai suntem.

   Voi dispuneti de o mare putere de imaginatie cand sunteti mici, dar stiti foarte putine lucruri. Si din acest motiv sunteti nevoiti sa va imaginati cum arata totul. […] Si apoi aflati ca nu exista pitici si nici uriasi. Imaginatia voastra devine din ce în ce mai restransa si cunostintele voastre din ce in ce mai vaste. Corect?

   Unde s-au dus visele pe care le-am visat pana acum? Si de unde vin visele pe care le vom visa de acum incolo? Sunt printre noi inchise în cutiute colorate sau vor izvori dintr-un neant neexplorat?

   Micul rege Decembrie ne raspunde in mod nesovaielnic: […] visele raman intotdeauna mari si au nevoie de spatiu. Regele Decembrie al II-lea – impozant si caraghios deopotriva – iese din ascunzisul sau ticsit de cutiute colorate in care sunt pastrate visele pentru a-si ajuta prietenul sa supravietuiasca realitatii.

Micul rege Decembrie - Axel Hacke - Recenzie de carte   Povestea lui Hacke ne trage tandru de maneca pentru a ne aminti ca ii suntem datori copilului din noi de a ne lua o zi liberă de realitate, de a inchide ochii si a trai chiar si pentru cateva secunde viata la care am visat dintotdeauna. Lumea exterioara e un taram strain de visuri, de bucurii sincere, dar Micul rege Decembrie de ofera un resprio indispensabil.

   Descoperim citind ca rutina noastra nu trebuie sa fie o monotonie angoasanta, ci putem trece zilnic prin aventuri nemaintalnite si ca suntem aventurieri in prpriul nostru roman.

   Am uitat, desigur, ca: Viata incepe seara cand adormim si face o pauză dimineaţa, cand ne trezim. Dar nu-i nimic, un rege minuscul – semn ca se apropie de sfarsitul vietii – e aici ca sa ne reaminteasca. Plin de naivitate is intelepciune, regele Decembrie ne da o lectie de sinceritate:

   […]Cred ca exista destul de mulţi oameni carora le lipseate un rege mic, fara ca ei sa stie asta.

   Axel Hacke ne vorbeste despre usurinta de a lasa spriritul nostru ludic sa iasa la suprafata. Sa ne luam alter egoul de mana si sa il plimbam prin realitatea noastra de adulti.

   Coboram din imparatia ludicului si mergem sa ne luptam cu balaurii cotidieni, catarandu-ne printre vise si strecurandu-ne numai printre lucrurile valoroase.

   Viata noastra se scurge intre incinta vietii si cea a mortii, fara sa realizam uneori ca nu va fi intoarsa clepsidra si nu vom lua viata de la capat.

– Şi ce faci la birou?ma intreba el?

– Ma ocup cu realitatea […] Cei mai multi oameni care stau in birouri se ocupă cu realitatea.

   De unde vin si incotro se duc visele? Dar noi? Cum aparem pe lume si unde ne ducem la sfarsitul vietii? Intrebarile inocente, de o profunzime rascolitoare din paginile povestii lui Axel Hacke sunt intrebarile fiecaruia dintre noi.

   Eu exist numai pentru ca tu ai dorit sa ma ai, spune regele plin de incredere. Dupa ce inchidem cartea, ramanem cu un zambet enigmatic si cu un mugure de speranta rasarit din mocirla cotidiana. Pentru asta, ar trebui sa spunem: Multumesc!

Discutii pe Facebook
Nemira
Continua sa citesti

Carte

DIN ALTA VIATA – Jurnal de copil. Marius Albert Negut. Recenzie de carte

Publicat

pe

    Cel mai frumos cadou de Craciun din anul 2018 este cartea lui Marius Albert Negut  – Din alta viata – Jurnal de copil.

   Am avut aceeasi senzatie pe care am trait-o in copilarie cand l-am citit pe Creanga cu ale sale amintiri, savoare si farmec, o lume din care nu mai vrei sa pleci.

   Cartea lui Marius Albert Negut  putea la fel de bine sa se numeasca “Amintirile unui decretel” pentru ca acea generatie se regaseste intru totul in jurnalul sau.

Din alta viata - Jurnal de copil - recenzie de carte   Nu intamplator unul dintre capitole se numeste “Singur acasa”, aceasta este impresia pe care o lasa intregul roman – de amuzament, pozne si jocuri povestite intr- o limba romana adecvata timpului descris.

   Sunt cuvinte folosite de autor pe care cei care au trait acele timpuri si le amintesc cu nostalgie  – cracane, invizoace, tevile de cornete.

   Intotdeauna Marius A. Negut foloseste limba romana ca pe cea mai frumoasa si utila metoda de a recreea o atmosfera, de a transpune sentimente si trairi specifice intr-un limbaj pitoresc.

   Am admirat intotdeauna aceasta maiestrie lingvistica.

   Copilul Marius traieste intr-o lume pestrita de la margine de Bucuresti si din Letca si Ciurari, locurile de bastina ale parintilor.

   Fiecare episod povestit este o margica colorata insirata in siragul unor amintiri placute dar si dureroase, pentru ca nu se fereste sa ne povesteasca si despre pedepsele primite pentru tot felul de sotii copilaresti.

   Umorul este o latura pana acum neexploatata de scriitorul Marius Albert Negut, dar pe care il stapaneste magistral. De la umor de situatie – cap.36 “Mai nou, tata gateste….” Sarmale cu cafea, la umorul de limbaj (Tontonel, chiorpec, Halima) si pana la autoironie care ne aduce un zambet pe buze, Marius Albert Negut isi scrie in jurnal intamplari buclucase (se da cu o bicicleta pe o panta cu Vasilica, fratiorul in spate pana aterizeaza dureros) sau de-a binelea romantice cu fetitele care au devenit obiectul pasiunilor sale copilaresti, Luminta, Iulia.

   Vacantele petrecute la tara la bunici la Letca Veche sau Ciurari aduc in pagini alte scene  rurale si alte intamplari uneori potrivnice eroului nostru, care fiind de la Bucuresti o cam incaseaza sau este parat de fratele mai mic si invinuit ca l-ar fi aruncat intr-o garla si din nou, o incaseaza.

   Nu totul este lapte si miere, sunt si capitole amare – `Sticleee goaleee`, in care experienta traita nu este deloc una fericita. Nu voi dezvalui mai mult pentru ca lectura este una savuroasa si cu suspans.

   Surprinde finalul si lasa in acelasi timp o usa deschisa catre urmatoarea carte. Dintr-o data din cititori ne transformam in interlocutori iar dialogul se adreseaza direct sufletului nostru. Fiecare pastreaza in sine copilul care a fost, fiecare a avut un moment de pierdere a inocentei iar Marius Albert Negut ne invita sa meditam la asta.

   Din alta viata – Jurnal de copil este o carte ca un strop de lumina in calea oricarui om care ii deschide paginile si de aceea ar fi o lectura recomandata si copiilor nostri.

Discutii pe Facebook
Continua sa citesti

Carte

INGERI RATACITI de Marius Albert Negut

Publicat

pe

recenzie de carte ingeri rataciti marius albert negut raftul cu idei

   Cartile lui Marius Albert Negut sunt mereu surprinzatoare. Fiecare pagina dezvaluie o noua experienta, un alt drum decat cel pe care erai convins ca ai plecat.

   In cazul romanului INGERI RATACITI citim o cronica al unor timpuri involburate si instabile, care partial isi dezvaluie acum consecintele.

   Ce imi place la scrierile lui Marius Albert Negut este ca in cadrul aceleiasi naratiuni schimba registrul si ba citesti un Bildungsroman (pana la urma urmarim niste personaje in devenirea lor – Gargamel, Ursu), ba o cronica istorica – evenimente de la revolutia din 1989 sau mineriade – ba un roman politist, asa cum este partea de final a romanului.

   Gliseaza cu maiestrie si in cel mai natural mod si cu planurile temporale –  1976, apoi 1995 – chiar impartite pe ore, ceea ce involuntar atrage atentia asupra evenimentelor. Si totul se impleteste firesc in mai multe fire narative care alcatuiesc o realitate dura si necrutatoare.

   E lumea de la marginea societatii cea pe care ne-o infatiseaza Marius Albert Negut, lumea subteranelor metroului, lumea aurolacilor si a celor pripasiti pe strazi.

recenzie carte Ingeri rataciti Marius Albert Negut   Sunt parti ale romanului care sunt de-a dreptul terifiante – orfelinatul in care este aruncat Radu  – sunt fraze care aproape dor atunci cand le citesti, scrise cu intensitate si fara mila, “Manolache scoase o sticla din fiset si isi turna atent in causul palmei. Ii puse lui Radu continutul, pe pielea plina de rani si incepu sa frece violent, hahaind incantate. Asa numita lotiune, era gazul pe care il tineau pentru paduchiosi.”

   Marius Albert Negut ne-a obsnuit deja cu abilitatea magica de a folosi limbajul argotic, care acum este parte integranta a cronicii si a prezentarii personajelor.

   Nici nu stii pentru cine compasiunea e mai mare – pentru Mihaita, zis Gargamel – copil al strazii, trecut prin suferinte greu de imaginat, pentru Radu Ursu, caruia destinul ii joaca festa dupa festa – cei apropiati il cred mort iar iubita lui Ana, se arunca in apele Dambovitei de pe podul Izvor – ca o alta Ofelie, Lia – hartuita de un tata vitreg , Iordache,  a,junsa si ea pe strazi.

   Acest Iordache este un personaj emblematic pentru realitatea romaneasca de dupa  Revolutie – securist de frunte, ajuns mare revolutionar si apoi senator, care se ocupa cu traficul de copii si organe. Ceea ce este dureros insa adevarat, este puterea pe care a avut-o si a pastrat-o fosta Securitate, si pe care acum o exercita in slujba unui rau suprem subjugat banului.

   Nu doar personajele sunt partea grea a romanului ci si atmosfera descrisa – catacombele metroului te duc cu gandul la catacombele Parisului, iar cei care au trait momentele din decembrie 1989 aproape le retraiesc cu toata teama si speranta de atunci, insa, surprizantor si cu umor “Poate ca soldatii, ei au tras in aer, dar daca revolutionarii au tras aerul acela in piept?” .Maiastra utilizare a sensurilor verbului “a trage” ne arata cat de sensibil este autorul la valentele limbii romane.

   Tehnica folosita  este cea a unei naratiuni  gen papusa Matrioska – intr-un cadru general  – strada Veseliei  sau subteranele metroului, apar alte naratiuni – povestile de viata spuse de Radu Ursu si Lia si descrierea momentelor din decembrie 1989.

   Partea de final este aducatoare de suspans maxim – Marius Albert Negut stie cum sa construiasca  naratiunea in asa fel incat sa pastreze aproape cititorul iar finalul vine ca o eliberare, ca o apa linistita care acopera tot raul si lasa sa pluteasca doar binele.

   “Cuvintele vindeca! Nu as fi crezut niciodata, dar asa este!Cuvintele elibereaza sufletul din temnita pe care, acesta, singur, speriat si-a construit-o, incercand naiv sa se protejeze de raul ce vrea sa ii franga aripile.”

   Asa reuseste autorul sa ne convinga de speranta pe care trebuie sa o avem ca orice inger ratacit isi gaseste drumul.

Romanul INGERI RATACITI este o experienta nu doar de lectura ,dar si de viata pe care m-as bucura sa stiu ca o va parcurge multa lume, mai ales avand in vedere vremurile pe care le traim!

Discutii pe Facebook
Litera.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

martie, 2019

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X