);
COnecteaza-te cu noi

Cafenea

De ce avem frisoane si ni se face pielea de gaina cand ascultam muzica?

Publicat

pe

de ce avem frisoane si ni se face pielea de gaina

   Cu siguranta ti s-a intamplat sa asculti o melodie superba, sa ai frisoane si sa simti un fior care urca pe sira spinarii, in timp ce ti se face pielea de gaina.

   Experienta, in termeni generali, se numeste frison, un terment frantuzesc ce inseamna, practic, „fior estetic” si se experimenteaza prin valuri de placere resimtite asupra pielii. Unii cercetatori au supranumit senzatia drept „orgasm al pielii„.

   Ascultarea muzicii ce imprezioneaza emotional este cel mai intalnit declansator al frisoanelor, insa aceste experiente pot fi retraite si atunci cand ne uitam la opere de arta extraordinare, atunci cand urmarim o scena impresionanta dintr-un film, ori avem un contact fizic cu o alta persoana.

   Studiile au aratat ca aproximativ doua treimi din populatia lumii experimenteaza intr-un moment sau altul frisoane (iubitorii de astfel de senzatii au creat chiar si o pagina de discutii pe Reddit, unde impartasesc resurse preferate ce le produc frisoane). Insa ramane intrebarea: de ce unii oameni experimenteaza astfel de frisoane, iar altii nu?

Ce cauzeaza acea puternica emotie, urmata de o senzatie de raceala?

   In timp ce oamenii de stiinta inca deslusesc secretele acestui fenomen, o serie consistenta de cercetari din ultimele cinci decenii a unit originile frisonului cu felul in care reactionam emotional la stimuli neasteptati din mediul inconjurator, in particular la muzica.

   Pasajele muzicale ce includ acorduri neasteptate, schimbare brusca a volumului, ori uvertura emotionanta a unui solist, sunt declansatori particulari ai frisoanelor, deoarece „inseala” asteptarile auditoriului intr-o maniera pozitiva. Punem mai jos un exemplu de referinta, al „nebanuitei” Susan Boyle, in cadrul emisiunii Britain’s Got Talent, unde o serie de factori, auditivi si vizuali, de ambianta (spectatorii si juriul), vocea si prezentarea, impreuna, produc, asa cum veti vedea, frisoane.

   Daca un solist la vioara interpreteaza un pasaj emotional care se incarca spre o frumoasa nota inalta, ascultatorul poate gasi multa incarcatura emotionala in acest crescendo si apoi sa simta un fior in momentul in care este martor la executarea cu succes a unei astfel de partituri grele.

   Insa stiinta inca incearca sa gaseasca legatura dintre acesti fiori si aparitia fenomenului de „piele de gaina”

   Unii oameni de stiinta au sugerat ca excitarea pielii reprezinta o ramasita a evolutiei mostenita de la stramosii nostri mai… parosi, care reuseau sa mentina caldura corporala prin intermediul unui strat endotermic, retinut imediat sub stratul de par de pe piele.

   Experimentarea „pelii de gaina” dupa o schimbare rapida a temperaturii (precum expunerea la o briza racoroasa neasteptata intr-o zi insorita, calda), ridica si apoi coboara temporar firele de par de pe corp, resetand acest strat de caldura mentionat mai sus.

   De cand am inventat articolele de imbracaminte, oamenii au avut mai putina nevoie de acest strat endotermic de caldura. Insa structura fiziologica a mecanismului inca functioneaza si este posibil ca acest mecanism sa fi fost „reprogramat” sa produca fiori estetici ca reactie la stimuli emotionali puternici, precum frumusetea extraordinara in arta sau natura.

   Investigatiile privind prevalenta frisoanelor variaza considerabil, cu studii care arata procentaje de populatie cuprinse intre 55% si 86%, care pot experimenta efectul de „piele de gaina”.

Monitorizarea raspunsului pielii la muzica

   S-a plecat de la premiza ca, daca o persoana este adancita cognitiv in ascultarea unei arii muzicale, atunci acea persoana are o predispunere marita la experimentarea frisoanelor, ca si rezultat al atentiei marite pe care o acorda stimulilor. De asemenea, s-a luat in considerare teoria conform careia probabilitatea ca o persoana sa devina acaparata cognitiv intr-o arie muzicala de la inceput este o rezultanta a tipului de personalitate a respectivei persoane.

   Pentru a testa aceasta ipoteza, participantii au fost invitati intr-un laborator si conectati la un aparat care masura raspunsul galvanic al pielii, o masura, deci, a modalitatii in care rezistenta electrica a pielii unui om se schimba atunci cand acestia sunt excitati fiziologic.

   Participantii au fost apoi invitati sa asculte cateva arii muzicale, in timp ce asistentii laboratorului au monitorizat raspunsurile in timp real ale participantilor la muzica.

Exemplele ariilor muzicale folosite in studiu includ:

   Fiecare dintre aceste piese contin cel putin un moment emotionant cunoscut ca fiind cauzator de frisoane auditoriului. Spre exemplu, in fragmentul lui Bach, tensiunea construita de catre orchestra in timpul primelor 80 de secunde este intr-un final eliberata de intrarea corului – un moment particula de incarcatura care are sanse mari sa starneasca frisoane.

   Pe masura ce participantii la test ascultau aceste arii muzicale, asistentii din laborator le-au cerut sa marcheze experimentarea frisoanelor prin apasarea unui mic buton, prin care se marca un jurnal temporal al fiecarei sesiuni de auditie.

   Prin compararea acestor date cu masuratorile fiziologice si cu testul de personalitate pe care participantii l-au completat, specialistii au reusit, pentru prima data, sa traga o serie de concluzii unice care sa explice de ce unele persoane experimenteaza frisoane mai des decat altele.

de ce avem frisoane si ni se face pielea de gaina 1

Acest grafic indica reactia unui ascultator in timpul experimentului. Varful fiecarei linii reprezinta momentele in care participantul a fost excitat de catre muzica ascultata, cognitiv sau emotional. In acest caz, fiecare dintre aceste varfuri de excitare au coincis cu semnalarea participantului a trairii unui frison ca reactie la muzica ascultata. Acest participant a avut un scor ridicat in trasatura Deschidere catre eperienta a personalitatii sale.

Rolul personalitatii

   Rezultatele testului de personalitate au arata ca ascultatorii care au experimentat frisoane au avut un scor ridicat in trasatura personalitatii numita Deschiderea catre experienta.

   Studiile au aratat ca persoanele care poseda aceasta trasatura manifesta o imaginatie activa neobisnuita, apreciaza frumusetea si natura, cauta experiente noi, adesea reflecta adanc asupra sentimentelor pe care le experimenteaza si iubesc varietatea in viata lor.

   Unele aspecte ale acestei trasaturi de personalitate sunt prin mostenire emotionale (iubirea de varietate, aprecierea frumusetii), pe cand altele sunt cognitive (imaginatia, curiozitatea intelectuala).

   Pe cand cercetari anterioare au conectat Deschiderea catre experienta cu frisoanele, majoritatea cercetatorilor au concluzionat ca ascultatorii au experimentat frisoane ca rezultat al reactiilor emotionale adanci pe care le traiau fata de muzica pe care o ascultau.

   In contrast, rezultatele studiului arata componentele cognitive ale „Deschiderii catre experienta” – precum emiterea mentala a predictiilor despre cum se va dezvolta muzica ascultata, sau imersiunea in imagistica muzicala (o forma de procesare a muzicii ce combina ascultarea cu visarea cu ochii deschisi) – componente cognitive, deci, care sunt asociate cu frisoanele intr-un grad mai ridicat fata de componentele emotionale.

   Aceste descoperiri recent publicate in jurnalul Psychology of Music, indica faptul ca cei care sunt adanciti intelectual in muzica (nu doar o lasa sa treaca prin ei) pot experimenta frisoane mult mai des si mai intens decat ceilalti.

___________

Articol original publicat de Ph. D. Mitchell Colver pentru The Conversation

Discutii pe Facebook
Litera.ro

Iubitor de arta si bun-simt, dispus intotdeauna la flirt cu Social Media, Advertising, Copywriting, Jurnalism si Fotografie. Entuziast Wordpress si SEO, dar cu limita, jurnalist pensionat inainte de termen din pricina dezgustului politic.

6 comentarii

6 Comments

  1. Silvia Pompieru on Facebook

    05 sept., 2016 at 18:49:04

    Esanu Marie-Noelle

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Cafenea

Viata secreta a marilor scriitori: Lev Tolstoi

Publicat

pe

Lev Tolstoi - Viata secreta a marilor scriitori - Raftul cu idei

Lev Tolstoi: 9 septembrie 1828 – 20 noiembrie 1910
Nationalitate: rusa
Titluri reprezentative: Razboi si pace (1865), Anna Karenina (1875)

Singurul lucru de care ai nevoie in viata, ca si in arta, este sa spui adevarul.

   Pana sa experiementeze transformarea spirituala care avea sa apara pe la mijlocul vietii, Lev Tolstoi traia ca orice alt nobil rus, chiar daca in acelasi timp era cel care a dat omenirii doua dintre titlurile clasice cele mai de pret ale literaturii. In jurnalul lui gasim o descriere a activitatilor sale zilnice:

   „Am ucis oameni in razboi, am luptat in dueluri ca sa-i ucid pe altii, am pierdut la jocuri de carti, mi-am risipit averea facuta din sudoarea taranilor, i-am pedepsit cu cruzime pe acestia din urma, am trait in desfrau cu femei usoare si am amagit oameni. Am mintit, am jefuit, am comis adulter de toate felurile, am luat parte la betii, violenta, crima… Nu exista faradelege pe care sa nu o fi comis.”

   Pare, fara indoiala, o viata plina, bogata si incarcata de satisfactii, dar pentru Tolstoi a fost o greutate care-i strivea constiinta. A cautat sa faca ceva mai mult decat sa tortureze iobagi carora sa le violeze apoi nevestele vaduve. Dar i-a luat aproape jumatate din viata ca sa gaseasca ceea ce cauta.

   Nascut intr-o familie avuta (varul lui de-al patrulea a fost Alexandr Puskin, marele poet rus), Tolstoi nu a fost deloc un elev silitor, iar profesorii considerau ca „nu este nici in stare si nici nu are aplecare catre invatatura”. Isi petrecea timpul dedandu-se jocurilor de noroc si contractand diverse boli venerice, cu toate ca inca din tinerete ii dadea ghes dorinta de a scrie. Pe la douazeci si ceva de ani a publicat cateva dintre scrierile lui importante si si-a trecut in revista toate pacatele intr-un jurnal voluminos pe care il considera un fel de confesiune autobiografica aflata in desfasurare.

   Caietele au scos la iveala un om obsedat de moarte. Veteran al sangerosului asediu de la Sevastopol, din timpul razboiului din Crimeea, Tolstoi oferea descrieri amanuntite ale atrocitatilor de pe campul de lupta si ale executiilor. Era atat de obsedat de moarte, incat uneori il terceau toate transpiratiile, convins ca Doamna Moarte il urmareste, gata sa-l bata pe umar. Disparitia fratelui sau, Nicolai, in 1860, i-a reamintit de propria lui mortalitate. Desi abia trecuse de treizeci de ani, Tolstoi era convins ca era deja prea batran si prea urat ca sa se mai aseze la casa lui si sa se bucure de o viata normala de familie. A ramas uimit cand frumoasa Sofia Andreevna (Sonia) Behrs, fiica de doctor, a acceptat sa se marite cu el in 1862.

   A urmat apoi o perioada de liniste si stabilitate, in care Tolstoi a turnat treisprezece copii si a scris cele doua capodopere: Razboi si pace si Anna Karenina. Desi aceste doua romane l-au facut faimos si i-au crescut averea, l-au si adancit in credinta ca nu ducea o viata virtuoasa. In curand avea sa intre intr-o stare proasta, pe care problemele de sanatate nu au facut decat sa o accentueze. Tolstoi spunea despre sine ca are „muschi de otel si nervi de femeie lesinata”. Suferea de reumatism, enterita, dureri de dinti, lesinuri, malarie, flebita si febra tifoida. Pe langa toate, a mai suferit si cateva atacuri cerebrale fara urmari majore.

   Nu mai avem nici o indoiala ca omul era pregatit din plin pentru criza varstei mijlocii. Si rezultatul a fost o transformare spirituala radicala. Tolstoi a renuntat la sex, bautura, tutun si carne si a imbratisat „anarhismul crestin”. Era dedicat invataturilor lui Iisus, dar nu recunostea autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse. Deloc surprinzator, si-a atras multi prieteni la biserica evanghelica. In 1901 a fost excomunicat. Cu toate acestea, si-a atras adepti printre iobagii pe care i-a eliberat si carora a inceput sa le doneze din vasta lui avere. Aceasta noua forma de altruism nu era deloc pe placul cucoanei.

   Si chiar asa, Tolstoi credea ca a identificat sursa tuturor bolilor sale pamantesti. „Boala mea este Sonia”, a spus candva, referindu-se la sotia sa. Desi a nascut si a crescut o mica turma de copii, si a copiat de mana Razboi si pace de sapte ori, s-a dovedit a fi destul de obositoare, Sonia s-a dovedit a fi destul de obositoare pentru piosul om din ce in ce mai preocupat de spiritualitate. O prezenta constanta a petrecerilor de la Moscova, Sonia s-a vazut indepartata din aceasta lume de apucaturile spritual-crestine ale sotului ei, pe care ea le considera o „boala”. Tot pelerinajul care se desfasura la casa lor de la tara nu facea deloc situatia mai usoara. De asemenea, Sonia era pe buna dreptate deranjata de hotararea lui Tolstoi de a renunta la drepturile de proprietate, inclusiv la drepturile de autor obtinute din vanzarea cartilor si la mostenire. Cand a inceput sa imprastie bani in stanga si-n dreapta, Sonia a pus piciorul in prag.

   Cireasa de pe tort a venit atunci cand un linge-blide, pe nume Certkov, l-a convins pe ramolitul Tolstoi sa-si treaca toata averea pe numele lui. Satula de situatie, Sonia a preluat fraiele. Il urmarea peste tot, spionandu-l prin binoclu. Cand el i-a sugerat ca ar fi bine sa puna capat casniciei, ea l-a amenintat ca se va sinucide. In final, Tolstoi a prins-o tragand cu ochiul in jurnalele lui – era prea de tot. A sters-o in toiul noptii, lasand in urma doar un bilet prin care ii multumea pentru cei patruzeci si opt de ani de casnicie. „Fac ceea ce multi oameni de varsta mea fac”, scria celebrul scriitor in varsta de optzeci si doi de ani. „Renunt la lume si aleg sa-mi petrec ultimele clipe singur si in liniste.”

   Din nefericire pentru Tolstoi, acele ultime zile si le-a petecut in ger intr-o statie de tren, unde a cedat, prada febrei si frisoanelor. Cuprins de delir, cu barba alba acoperita de gheata, a murit pe podeaua biroului sefului de gara pe 20 noiembrie 1910.

Fara coronita

   Tolstoi nu a castigat niciodata Premiul Nobel pentru Literatura. Desi considerat printre favoriti atunci cand a fost decernat pentru prima oara, in 1901, a fost surclasat de poetul francez prea putin cunoscut (si cu un nume ciudat) Sully Prudhomme. Tolstoi nu a primit nici o explicatie oficiala pentru alegerea juriului, dar probabil ca intregul lui comportament nu se plia pe tinuta culturala conservatoare a juriului. Unul dintre membri a spus despre el ca dovedeste „o ostilitate obtuza fata de toate formele de civilizatie”, orice o fi insemnand asta. Macar Tolstoi a avut o companie selecta: Henrik Ibsen si Émile Zola au fost ocoliti din aceleasi motive.

Cu cartile pe masa

   In noaptea nuntii, Tolstoi, in varsta de treizeci si patru de ani, si-a obligat mireasa, de doar optsprezece ani, sa citeasca insemnarile din jurnalul lui in care erau descrise escapadele lui amoroase cu alte femei, inclusiv cu servitoare. Se pare ca asta a fost ideea lui de deschidere si onestitate, dar dupa parerea Soniei a fost totusi „prea multa informatie”. A doua zi avea sa noteze in propriul ei jurnal despre dezgustul pe care l-a simtit de a fi fost expusa unor asemenea „mizerii”.

Pur si simplu spune niet

   Convertirea religioasa a lui Tolstoi nu a fost nicicum o hotarare luata doar pe jumatate. Motivat de gandul ca eliminarea carnii din alimentatie este cheia catre stapanirea dorintelor, scriitorul a devenit un vegetarian riguros, cu o dieta foarte saraca, alcatuita din fulgi de ovaz, paine si supa de legume. De asemenea, a renuntat la alcool si tutun si chiar a incercat sa-i convinga pe taranii de pe mosia lui sa-i urmeze calea. In textul „De ce se cherchelesc barbatii?” Tolstoi a descris ambele substante ca droguri pe care oamenii le folosesc pentru a-si anestezia constiinta incarcata. „Tulburarea si mai ales stupiditatea vietilor noastre”, proclama el, „isi gasesc sursa in principal in starea permanenta de intoxicare in care traiesc majoritatea oamenilor.”

Totul pana la petrecere

   Pentru cineva atat de spiritual, Tolstoi putea fi uneori de-a dreptul meschin. L-a lasat pe fratele lui, Dmitri, sa zaca pe patul de moarte, refuzand chiar sa se uite la el, pentru ca se indepartase de Dumnezeu pentru a duce o viata de dezmat. „Sincer vorbind, cred ca ceea ce m-a deranjat cel mai tare la moartea lui”, scria Tolstoi, „a fost faptul ca m-a impiedicat sa particip la o sarbatoare de la Curte la care fusesem invitat.”

————————

   Transcriere din volumul de exceptie Viata secreta a marilor scriitori, de Robert Schnakenberg, disponibil la editura Art. Pe langa aspectul foarte aranjat al textului, grafica care insoteste relatarile „piperate” din viata mai putin cunoscuta a marilor scriitori este perfect potrivita, intr-o maniera aproape caricaturala. O lectura amuzanta, insa plina de detalii foarte interesante si comice din viata de zi cu zi a scriitorilor pe care-i regasim in toate bibliotecile lumii.

   Viata secreta a marilor scriitori cuprinde informatii picante si amuzante despre William Shakespeare, Lord Byron, Honoré de Balzac, Edgar Allan Poe, Charles Dickens, surorile Brontë, Henry David Thoreau, Lev Tolstoi, Emily Dickinson, Mark Twain, Oscar Wilde, Franz Kafka, Virginia Woolf si inca multi, multi, multi alti scriitori universali!

Discutii pe Facebook
Continua sa citesti

Cafenea

Viata secreta a marilor scriitori: Henry David Thoreau

Publicat

pe

Thoreau viata secreta a marilor scriitori

Henry David Thoreau: 12 iulie 1817 – 6 mai 1862
Nationalitate: americana
Titluri reprezentative: O saptamana pe raurile Concord si Merrimack (1849), Nesupunerea civila (1849), Walden (1854)

Sunt un mistic, un trandescentalist, basca un filosof innascut.

   Cu mult timp inainte ca disidentii evrei din Uniunea Sovietica sa popularizeze acest termen, Henry David Thoreau avea sa devina primul refuznic1 al lumii. Intotdeauna refuza un lucru sau altul. Cu alte cuvinte:

   A refuzat sa plateasca o taxa de 5 dolari pentru a se elibera diploma de masterat a Facultatii de Litere de la Harvard. „Nu merita 5 dolari”, a bombanit. „Nu luati pielea de pe oaie!²„.

   Ajuns profesor la Concord Academy, a refuzat sa aplice pedepse corporale elevilor sai. Consiliul scolii l-a concediat pentru insubordonare, pretul platit fiind pierderea uneia dintre cele mai bune ocazii de a avea o cariera.

   In 1847 a devenit de asemenea celebru pentru refuzul de a-si plati impozitul in valoare de 1 dolar, ca forma de protest fata de implicarea Statelor Unite in Razboiul Mexican. Acest act de nesupunere l-a aruncat in inchisoare, de unde (dupa cum spune legenda) l-a dat afara pe protectorul lui, Ralph Waldo Emerson, care venise la puscarie pentru a-i plati cautiunea. „Henry, cum ai ajuns aici?” l-ar fi intrebat Emerson. „Waldo, tu cum de nu esti aici?” a fost raspunsul lui Thoreau. A doua zi dimineata, nu a mai fost nici Thoreau dupa gratii. O matusa i-a platit taxa si acesta si-a parasit celula, numai bine pentru o Sarbatoare a afinelor³.

   Thoreau si-a refuzat chiar si propriul nume, Botezat David Henry Thoreau, a insistat ca toata lumea sa-i spuna Henry David. Da, a fost cel mai incapatanat personaj din traditia literara a Statelor Unite.

   Un lucru insa nu i s-ar fi putut reprosa lui Thoreau: inconsecventa. S-a tinut de planul lui de viata, oricat de ciudat era, chiar si in excentricul Concord din Massachusetts-ul mijlocului de secol al XIX-lea. Printre placerile lui cele mai mari se numarau: trasul matei de coada, comunicarea cu natura, plimbarea cu barca pe rau si scrierile lungi, cu descrieri pline de digresiuni ale experientelor sale. Prietenii il vedeau ca pe un personaj bizar, dar cumva fermecator. Ralph Waldo Emerson practic l-a finantat toata viata lui de adult. Thoreau a fost garda de corp a sotiei lui Emerson si a copiilor acestuia, omul bun la toate si mascariciul de curte, facand expeditii cu copiii in padure, unde ii invata despre flora locala, fauna si cantecul pasarilor. Cand situatia financiara devenea disperata, se intorcea pur si simplu la munca in prospera fabrica de creioane a tatalui sau.

   Cartile lui Thoreau s-au vandut ingrozitor de prost de-a lungul vietii autorului, dar numele lui a devenit cunoscut dupa ce a murit de tuberculoza la 44 de ani. Poate cu exceptia lui Moby Dick de Herman Melville, Walden semnat de Thoreau este cea mai onorabila carte pe care in realitate n-a citit-o nimeni. Pe de alta parte, eseul Nesupunere civila a fost citit, ba chiar de oameni importanti. Gandhi, Tolstoi si Martin Luther King Jr., cu totii l-au citat ca sursa de inspiratie.

   Viata personala a lui Thoreau a avut suisuri si coborasuri. Nu s-a casatorit niciodata, desi s-a straduit din rasputeri sa-si gaseasca o nevasta. Fratele lui, pe care l-a iubit nespus, a murit de tetanos in 1841. In aprilie 1844, Thoreau impreuna cu un prieten au distrus din greseala mai bine de 120 de hectare din padurea care apartinea de Concord, cand focul lor de tabara s-a extins necontrolat. Sfaturile financiare ale lui Emerson l-au bagat pe Thoreau intr-o spirala a datoriilor din care i-a luat ani pana a reusit sa iasa, zdruncinand zdravan prietenia dintre cei doi. Dar chiar si asa, Thoreau si-a trait viata asa cum a vrut. A fost fericit ca nu a devenit „liderul inginerilor din America” cum isi dorea Emerson, preferand sa fie „capitan la o Sarbatoare a afinelor”. Si continua sa fie admirat pana in zilele noastre tocmai pentru aceasta incapatanare a lui de a ramane el insusi.

Henry cel urat

   Dupa cum spun sursele, Thoreau era un mare cuceritor. Dar puterea de atractie nu avea nimic de a face cu modul in care arata sau cu igiena personala. Craiul din Concord era fara doar si poate o aparitie dizgratioasa. Vecinul lui, Nathaniel Hawthorne, il descria ca fiind „urat ca dracu’, nasos, gura-casca, troglodit si cu apucaturi grosolane, desi curtenitoare, in armonie cu intreaga sa aparitie”. E adevarat ca Thoreau arareori isi facea baie sau se deranja sa-si aranjeze claia neingrijita de par, sau sa se schimbe de zdrentele de pe el. Era, de asemenea, binecunoscut pentru obiceiurile ingrozitoare de la masa. Oliver Wendell Holmes s-a plans adesea de obiceiul lui Thoreau de a manca doar cu mainile. Dar oamenii pareau dispusi sa treaca peste toate aceste apucaturi. „Uratenia lui e cumva una sincera si agreabila, si asta il prinde mult mai bine decat frumusetea”, isi incheia Hawthorne descrierea. Louisa May Alcott, care fusese indragostita de Thoreau, scria: „Dincolo de defecte, ochiul lui Dumnezeu a vazut trasaturile marete care aveau sa-i serveasca drept model pentru omul perfect.”

Henry David Thoreau Raftul cu ideiFiecare cu ciuperca lui

   Doar fiindca pentru acele vremuri Thoreau putea fi considerat un spirit liber, nu inseamna ca acesta nu era si putin puritan. Intr-o zi, in toamna lui 1856, in timp ce se plimba prin padure, a fost ingrozit sa descopere o ditamai ciuperca sub forma unui penis uman. „Poate fi impartita in trei parti: gland, corp si radacina – sau scrotul – pentru ca este reprezentarea fidela a unui falus”, scria in jurnalul lui. „Desi in multe privinte este atat de dezgustatoare, este totusi foarte sugestiva… Era o insulta pentru ochi, cat si pentru nas, palaria topindu-se foarte repede si contaminand totul in jur cu o mazga fetida, verzuie si semilichida. Intr-o ora sau doua planta imputise toata casa, incat nu mai putea fi suportata. Mi-a fost teama sa ma culc la mine in camera, acolo unde o tinusem, pana cand nu am aerisit bine. Mirosea a sobolan mort… Dumnezeule, la ce s-a gandit natura cand a creat asa ceva? Aproape ca s-a coborat la acelasi nivel cu cei care folosesc closetul…”

La reduceri

   Cand vine vorba de volum de vanzari, ei bine, sa zicem ca Thoreau nu era tocmai J.K. Rowling. Vazut in zilele noastre ca un clasic minor, marea lui realizare literara din 1849, O saptamana pe raurile Concord si Merrimack s-a vandut atat de prost incat copiii mergeau pana la el acasa ca sa-l vada pe „ciudatul… [care] a scris o carte din care nu s-a vandut vreodata un exemplar”. Asta e o exagerare, fireste, dar nu e departe de adevar. De fapt, editorul i-a scris lui Thoreau si l-a intrebat cum sa procedeze cu stivele de exemplare nevandute din biroul lui. Thoreau a luat un stoc de 706 exemplare, pe care le-a depozitat in pod, incercand sa le vanda oricui trecea pe la el in vizita. „Sunt posesorul unei biblioteci de aproape noua sute de volume”, i-a marturisit la un moment dat cuiva, „dintre care peste sapte sute sunt scrise de mine.”

La stafide inainte

   Daca va place painea cu stafide, ii puteti multumi lui Thoreau. El a inventat-o intr-o zi, cand se framanta aluatul pentru paine la Walden Pond. Se spune ca doamnele din Concord au fost uimite de marea lui inventie culinara.

Seful creioanelor

   Sa presari stafide in aluatul de paine a fost o joaca de copii in comparatie cu inventia lui Thoreau din domeniul pietei instrumentelor de scris. Creionaraia – daca ar exista un astfel de cuvant – era pentru Thoreau o mostenire genetica. Charles Dunbar, unchiul lui, a pus bazele afacerii de familie in 1821, dupa ce a dat peste un depozit de grafit in Bristol, New Hampshire. Tatal lui Thoreau, John, s-a alaturat in scurt timp afacerii si astfel au revolutionat fabricarea de creioane pentru care Societatea Agricola din Massachusetts avea sa-i ofere o diploma de merit. La o varsta destul de frageda, Henry David Thoreau promitea ca el isi va lasa amprenta in lumea fabricantilor de creioane. In 1838 va avea in sfarsit aceasta sansa. Dupa ce s-a dedicat in intregime afacerii cu creioane, curand avea sa dezvolte un model imbunatatit a carui calitate se ridica la standardele modelului fabricat in Germania. O noua moara de macinat grafitul a fost o alta inventie revolutionara a tanarului Thoreau. Daca s-ar fi deranjat sa patenteze aceste idei, ar fi avut sansa sa devina un om bogat.

   Celebritatea l-a facut sa se culce pe-o ureche, jurand sa nu mai faca un creion in viata lui. „Pentru ce-as mai face asta?” le-a spus prietenilor. „Doar n-am sa fac acelasi lucru de doua ori.” Dar, precum cantecul unei sirene, piata creioanelor l-a ispitit din nou; coplesit de datorii, in 1843 a revenit in fabrica plin de forte proaspete. S-a lasat complet absorbit de munca lui, marturisindu-i chiar lui Ralph Waldo Emerson ca visase o noapte intreaga numai masini de facut creioane. Iar roadele muncii nu au intarziat sa apara, pentru ca Thoreau avea sa dezvolte ceea ce compania promova ca fiind „un creion cu totul deosebit, conceput special pentru artisti si cunoscatori”; era mai dur, mai intunecat si mai rezistent decat celelalte creioane aflate pe piata la vremea respectiva. In scurt timp, profesorii de desen insistau ca studentii sa foloseasca numai creioanele fabricate de Thoreau. Numai competitia aflata in dezvoltare, provocata in parte de inovatiile lui Thoreau, a impiedicat afacerea familiei sa domine industria de creioane din America.

Henry David cel Rosu?

   In 1954, cand Panica Rosie4 era in apogeu, blândul singuratic din Concord a devenit, desi pare greu de crezut, o victima a isteriei anticomuniste. Serviciile secrete americane au ordonat ca toate exemplarele din Walden sa fie scoase din bibliotecile ambasadelor americane din intreaga lume. Se spunea despre carte ca ar fi „profund socialista”.

Bâzdâganie

   Thoreau se considera intai de toate un naturalist, asa ca probabil ar fi cat se poate de incantat sa afle ca exista o insecta care ii poarta numele. Entomologul A.A. Girault a denumit o specie de viespe Thoreauia, in onoarea lui.

 

————————

Joc de cuvinte. „Refuznic” are dublu sens: 1. Cetatean sovietic, cu precadere evreu, careia i s-a refuzat dreptul de a emigra din Uniunea Sovietica; 2. Persoana care refuza sa se supuna anumitor legi sau ordine, in special ca actiune de protest.
Aluzie la traditia de a confectiona diplomele din piele subtire de oaie;
Thoreau aminteste acest episod in Civil Disobedience si in Walden, invocand in ambele ocazii afinele. Intr-un elogiu adus lui Thoreau dupa moarte, Emerson avea sa scrie: „he was the captain of a huckleberry-party”;
4 Sintagma „Panica Rosie” denumeste doua perioade dinstincte din istoria Statelor Unite, caracterizate de un anticomunism puternic: prima perioada cuprinsa intre 1917 – 1920 si cea de-a doua de la sfarsitul anilor ’50 pana in anii ’60.

   Transcriere din volumul de exceptie Viata secreta a marilor scriitori, de Robert Schnakenberg, disponibil la editura Art. Pe langa aspectul foarte aranjat al textului, grafica care insoteste relatarile „piperate” din viata mai putin cunoscuta a marilor scriitori este perfect potrivita, intr-o maniera aproape caricaturala. O lectura amuzanta, insa plina de detalii foarte interesante si comice din viata de zi cu zi a scriitorilor pe care-i regasim in toate bibliotecile lumii.

   Viata secreta a marilor scriitori cuprinde informatii picante si amuzante despre William Shakespeare, Lord Byron, Honoré de Balzac, Edgar Allan Poe, Charles Dickens, surorile Brontë, Henry David Thoreau, Lev Tolstoi, Emily Dickinson, Mark Twain, Oscar Wilde, Franz Kafka, Virginia Woolf si inca multi, multi, multi alti scriitori universali!

Discutii pe Facebook
Nemira
Continua sa citesti

Cafenea

Gheisele japoneze neintelese: artistele pe care vestul le-a confundat cu prostituatele

Publicat

pe

Gheisele japoneze - cultura japoneza - Raftul cu idei

   O incursiune in lumea misterioasa si neinteleasa a gheiselor japoneze, artisti respectati, muzicieni, dansatori si poeti, pe care vestul i-a confundat cu prostituatele dupa ocupatia americana a Japoniei, dupa cel de-al doilea razboi mondial.

   „Vrem fete gisha!”

   In 1945, un astfel de racnet umplea aerul noptilor in Japonia ocupata de americani, nascut din gurile soldatilor americani beti crita, ce duhneau a sake si stalceau cuvinte japoneze.

   Ceea ce acesti barbati cunosteau drept gheise nu erau altceva decat prostituate. Din momentele in care primii americani au aterizat in Japonia, femeile care isi vindeau trupul soldatilor se autointitulau „gheise” (pronuntat gresit de americani „gisha”). Dupa ani de razboi, oamenii cautau cu disperare de lucru orice ar fi adus bani. Si daca o femeie era dispusa sa-si ofere trupul, soldatii americani erau dispusi sa-si ofere banii.

   Desigur, soldatii americani nu aveau nici cea mai mica idee despre ce era cu adevarat o gheisa. Nu stiau ca prostituatele cu fetele vopsite in alb nu aveau nimic de-a face cu traditia japoneza seculara a mandrelor artiste si interprete japoneze care erau adevaratele gheise.

   Si-atat prostituatele cat si clientii acestora nu aveau nici o idee ca, prin exploatarea acestei traditii, o vor si distruge, totodata. Insa adevarata istorie a gheiselor in Japonia este mult mai bogata si mai complexa decat ar fi realizat oricine dintre cei care au exploatat-o.

Despre gheisele japoneze

O gheisa ajuta la aranjarea elaborata a parului altei femei. Gheisele si maiko adesea dormeau cu gatul sprijinit pe suporti mici in loc de perne, pentru a se asigura ca nu isi strica coafura in timpul somnului. Circa 1900-1940 | sursa foto: Biblioteca Publica din New York

Originea gheisei

   „Fictiunea a servit pentru a propaga ideea … ca [gheisele] isi petrec noptile cu clientii lor”, s-a plans o data fosta gheisa Iwasaki Mineko. „Odata ce o idee ca aceasta este plantata in cultura generala, capata o viata proprie.”

   In ciuda felului in care oamenii privesc acum termenul, gheisa nu inseamna „prostituata”; inseamna „artist”. Cand primele gheisa moderne au aparut in orasele mari ale Japoniei in secolul 17, acestea nu-si vindeau trupul pentru sex. Gheisele erau interpreti – si barbati!

   Acesti barbati erau dansatori, cantareti si muzicieni. Erau interpreti, insa nu cu totul separati de lucratorii din industria sexului. Barbatii gheisa isi stabileau un chiosc in bordeluri si intretineau clientii care isi asteptau randul la cele mai scumpe curtezane (oiran).

   Pe la inceputul secolului 19, femeile au inceput sa preia rolul gheisei masculine si – bineinteles – nici acestea nu se culcau cu clientii lor. Treaba lor era sa intretina barbatii care asteptau intalnirea cu oiranele. Daca se culcau cu clientii lor, ar fi luat, practic, din clientela propriului angajator. Asadar, aceste femei nu numai ca nu au ales sa se prostitueze, ci le era chiar interzis sa faca asta.

   Ca sa fim corecti, unele gheise (precum si unele femei care isi spuneau asa, indiferent daca era adevarat sau nu) si-au oferit trupul pentru sex, oricum, iar delimitarea dintre artiste si prostituate era neclara, cateodata. Cu toate acestea, rolul gheisei asa cum a fost conceput original si practicat la scara larga avea de a face in principal cu artele si spectacolul, nu cu sexul.

gheisele japoneze neintelese

Cateva gheise dansând. Circa 1914-1918 | sursa foto: Wikimedia Commons

Viata unui artist

   Antrenamentul unei gheise incepea inca de la varsta de sase ani. Aceasta avea sa petreaca cinci ani sau mai mult pregatindu-se – cu cheltuieli deloc mici – intr-o casa de antrenament (okiya), stabiliment care ii oferea o camera, mancare si aprovizionare cu toate cele necesare. Pentru a-si plati datoriile rezultante, tanara gheisa putea chiar sa lucreze pentru acea casa de antrenament, pentru o buna parte din viata.

   Aceste „eleve” erau numite maiko si aveau sa petreaca ani in care invatau cum sa cante la diverse instrumente, precum koto sau shamisen. Maiko invatau dansuri complexe, in care cele mai mici gesturi erau incarcate cu simbolistica profunda. Si mai presus de toate, invatau cum sa lumineze o incapere, asa cum i-a spus un profesor unei maiko: „O gheisa este ca soarele. Cand aceasta paseste intr-o camera, camera devine mai stralucitoare.”

   In continuare, aceste femei aveau sa reprezinte culminarea feminitatii. Invatau sa paseasca cu cea mai rafinata eleganta, imbracate in kimono si in echilibru perfect pe incaltaminte cu platforma. Aveau sa invete cum sa incante barbatii prin evocarea unui aer misterios si fascinant. Si maiko aveau sa invete sa scrie poezii si cantece superbe, pline de melancolie.

   Toate fiind spuse, antrenamentul acestora dura ani buni, fara sa se termine vreodata cu adevarat. Chiar si atunci cand o femeie trecea complet prin procesul de invatare si se apropia de anii batranetii, se astepta de la ea sa petreaca ore in activitati care tin de arta sau de muzica.

Gheisele - Raftul cu idei - cultura japoneza

Un grup de maiko, ucenicele gheiselor. Circa 1900-1940 | sursa foto: Biblioteca Publica din New York

Primele „fete gisha”

   Totusi, lumea artistica a gheiselor nu a stat separata de prostitutie pentru totdeauna. Curtezanele in cele din urma au inceput sa copieze elemente de la gheise, precum stilul vestimentar, manierele, abilitatile de conversare si – intr-un final – machiajul specific.

   Aceasta s-a intamplat in mare parte din cauza atractiei pe care o resimteau barbatii in preajma gheiselor, atractie care rivaliza cu cea pentru curtezane. Gheisele erau artisti, adevarat, insa aveau de asemenea abilitatea de a stimula imaginatia barbatilor cu tentatia unei femei pe care acestia din urma stiau ca nu pot sa o aiba.

   Unele prostituate, asadar, au inceput sa se imbrace precum gheisele, au inceput sa le cante clientilor, in nadejdea de a le oferi acestora o versiune mai accesibila a ceea ce erau barbatii obisnuiti sa aprecieze in palatele placerii scumpe ale marilor orase, unde lucrau si gheise.

   Pentru gheisele originale, aceste prostituate care au copiat stilul lor erau o jignire. „Eram acolo sa intretinem si niciodata nu ne-am vandut pe noi insine, trupurile noastre, pentru bani,” spune Iwasaki Mineko. „Acesta nu era scopul pentru care existam; acesta [sexul pe bani] era scopul femeilor care ne-au copiat.”

Oiran: curtezane japoneze

Doua oiran, curtezanele aristocrate la care aveau acees barbatii dupa ce erau intretinuti de gheise. 1917 | sursa foto: Wikimedia Commons

Ocupatia americana din Japonia

   Cand soldatii americani au inaintat pe teritoriul japonez, in urma infrangerii Japoniei in cel de-al doilea razboi mondial, sensul cuvantului „gheisa” s-a schimbat pentru totdeauna. Protituatele care imitau ghisele au inceput sa vaneze soldatii, imbracate in costume elaborate, de gheisa, fara sa ofere mai mult decat placere sexuala.

   Pentru soldatii insingurati, la mai mult de 8.000 de kilometri de casa, ispita unui trup cald cu care sa imparta patul era cu siguranta una greu de refuzat. Soldatii americani vizitau aceste „fete gisha” in grupuri. Mai mult de 80 de procente din fortele de ocupatie din Japonia au luat o amanta, intr-un fel sau altul, si multe dintre acestea erau inchiriate cu ora.

   Sute de mii de femei japoneze faceau bani culcandu-se cu barbati americani, multe dintre acestea erijandu-se in gheise, ca un mijloc de ademenire. Curand, pentru lumea vestica, cuvantul „gheisa” avea sa fie sinonim cu „prostituata”.

O efigie a unui trecut ce moare

   „Lumea gheiselor”, spune Iwasaki Mineko, „este o societate foarte separata, imbracata in mister. Miturile care au fost create de profani si de straini despre mediul si stilul de viata al universului gheiselor au fost lasate sa ia amploare fara a fi verificate, corectate sau tinute sub control.”

   Gheisele s-au mandrit intotdeauna cu tinerea in viata a misterului. Nu au luat atitudine si nici nu au organizat proteste de amploare atunci cand perceptia despre profesia lor a ajuns de la cea de artiste si inteprete la cea de prostituate. O declaratie indrazneata de protest ar fi fost lipsita de demnitate, pentru ele. Asa ca majoritatea gheiselor au asistat tacit cum lumea lor dispare.

   Si astazi exista gheise veritabile – insa un numar foarte mic. Totalul estimat in Japonia a scazut de la 80.000 de gheise la doar cateva mii, in decursul secolului 20. Dar pentru putinele gheise ramase, profesia acestora s-a reintors la puritatea relativa pre-razboi si nu are nimic de-a face cu prostitutia. Ceainarii moderne conduse de gheise sunt acum locatii de distractie, de socializare si de delectare artistica. Dar si acestea, cateva, cate sunt, dispar. „Artele traditionale si cultura costa foarte multi bani pentru a fi mentinute,” declara in 2017 o gheisa care facea eforturi sa-si mentina afacerea in viata. Astazi, multe dintre afaceri sunt abia profitabile. Insa cele care raman active continua multumita femeilor care au o pasiune reala pentru aceasta ocupatie. „Apuc sa port un kimono, sa-mi practic dansul”, explica o gheisa moderna, intrebata de ce se agata de o traditie care sta sa moara. „Mai presus de toate”, spune aceasta, „am sansa sa traiesc in aceasta lume a frumusetii.”


Pentru mai multe detalii despre lumea gheiselor, astazi, va invit sa vizionati acest video de la National Geographic:

 

 

 

Discutii pe Facebook
Nemira
Continua sa citesti

Calendar cultural

iulie, 2018

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Trending

X