Dadaism si teatrul absurdului la Nottara

0
257
Dadaism si teatrul absurdului la Nottara

Cronica teatru

   Fara a fi vreo pesimista sau cinica incurabila, ma tot trezesc uitandu-ma stramb in jurul meu (si incercand sa judec drept), intrebandu-ma retoric ce se intampla cu lumea asta in care traim, ale carei convolutii se dovedesc de (prea) multe ori de neinteles pentru mine.

   Nu ajung, desigur, la vreun raspuns. Dar am vazut recent doua spectacole ale teatrului Nottara pe care le pot recomanda ca unelte in procesul de intelegere: DADAnoNON si Noul locatar. Pentru ca atat dadaismul, cat si teatrul absurdului ne prezinta doua filozofii, doua moduri de reincadrare a realitatii care isi pastreaza actualitatea: istoria este ciclica, iar “marile” probleme si intrebarile existentiale raman aceleasi.

DADAnoNON – revolta dadaista anti-sistem

   DADAnoNON celebreaza 100 de ani de la aparitia dadaismului. Initiat de conationalul nostru Tristan Tzara (pseudonim provenit din “trist in tara”), curentul avangardist, nonconformist si anarhic a adunat din ce in ce mai multi adepti de renume in jurul “Cabaret Voltaire”. In aceasta lume a inceputului de secol 20 ne poarta DADAnoNON, un spectacol experiment inedit, o combinatie de joc actoricesc, lumini, proiectii video (folosind ca suport paravane mobile semitransparente), muzica si efecte sonore.

   Cei trei actori, Cristina Florea (EA/ NoNON), Cristian Nicolaie (DA) si Dan Bordeianu (da) ne invita mai intai la o mica lectie de istorie si texte dadaiste, apoi revin in lumea moderna, punand fata in fata realitatile de atunci cu cele de acum. Dar sunt oare comparabile cele doua momente temporale? DADAnoNON ne demonstreaza ca da.

   Dadaismul a aparut ca reactie la Primul Razboi Mondial, ca revolta impotriva sistemului care ne-a dezumanizat si a degenerat in violenta pe scara larga. Iar in sistemul in care traim acum, 100 de ani mai tarziu, suntem in continuare din ce in ce mai depersonalizati, traim o existenta mecanizata, rutinizata. “The working class is tired” ne anunta din difuzoare o voce robotizata. Iar cand suntem obositi, in somn ne regasim linistea si eliberarea. Oare? Cu nihilismul specific, dadaistii ne atrag atentia, magistral, ca visul este de fapt cea mai mare corporatie, poate singura care detine cu adevarat monopolul asupra noastra.

   Desi spectacolul se adreseaza mai mult intelectului, finalul ii apartine emotionalului, prin povestea imigrantei NoNON. Concluzia este dura, implacabila. E greu sa fii “civilizat”, ne arata NoNON, cand civilizatia presupune absurd, insingurare, blocaj, neputinta. Cand este doar o masca dupa care se ascund vechile pulsiuni, oprimarea, violenta, rapacitatea.

Noul locatar – teatrul absurdului

   Teatrul absurdului apare de asemenea ca reactie la un razboi (de aceasta data cel de-al doilea razboi mondial). Isi revendica origini in dadaism (dar nu numai) si transpune “sursa tuturor problemelor” la nivel macro si individual totodata. Nu sistemul este vinovatul, ci insasi realitatea este guvernata de absurd, iar comportamentul individual nu poate fi nici el altfel.

   O alta sursa a teatrului absurdului este Mitul lui Sisif (pe filiera Camus). Il regasim din plin in piesa semnata de Eugen Ionesco, in efortul inutil al celor doi hamali (Ion Grosu si Gabriel Rauta) care aduc mereu si mereu noi “bagaje” ale Noului locatar, care par ca nu se vor termina niciodata. La finalul spectacolului deja nu mai suntem intr-o camera, ci intr-un adevarat depozit (sentimental), in care obiectele continua sa se reverse, gata sa sufoce atat orice spatiu, cat si pe proprietarul lor.

   Ba mai mult, intregul oras, intreaga lume este blocata. De amintiri, de trecutul pe care il purtam mereu in noi si cu noi, oricand si oricat de mult ne dorim un nou inceput. Facem eforturi sa ne ordonam viata (si mintea), sa gasim, milimetric, locul potrivit pentru fiecare gand, pentru fiecare experienta. Dar suntem permanent supusi bombardamentului informational, unei vieti din ce in ce mai aglomerate si haotice, intr-o realitate lipsita, inexorabil, de sens si orice reper ferm.

   In consecinta, personajele devin prizonierele situatiei, sunt fortate la actiuni repetitive, absurde, fara niciun rezultat. Pentru ca insasi viata nu este altceva decat o insiruire de repetitii si clisee, iar oamenii sunt doar marionete stereotipizate, “plate”, fara evolutie sau adancime.

   Daca dadaismul incepea sa disloce relatia dintre cuvant si sens, in teatrul absurdului comunicarea deja nu-si mai poate atinge scopul – cum vedem la inceputul spectacolului, in conversatia dintre locatar (Francisco Alfonsín) si portareasa (Ada Navrot).

   Cuvintele devin de prisos si cedeaza treptat locul vizualului (decor, light design, miscare). Set-up-ul intr-o continua mutatie (initial minimalist, apoi simetric, culminand intr-un haos nu lipsit de frumusete) impreuna cu gesturile repetitive ale personajelor, pe ritmul muzicii, ii imprima spectacolului un aer suprarealist, hipnotic, transformandu-l intr-o adevarata poezie vizuala si estetica.

Libris.ro

LEAVE A REPLY