);
COnecteaza-te cu noi

Recenzii

Cronica teatru: Doua ore – Teatru Fix Iasi in FNTi

Publicat

pe

Doua ore

Cronică teatru: Două ore – Teatru Fix Iași în FNTi

   ,,Două ore” este un spectacol de teatru pe care am avut onoarea să-l vizionez în cadrul Festivalului Național de Teatru Independent. Aparține Teatrului Fix din Iași și, în cea de-a treia zi de festival, a fost găzduit de Teatrul de Artă București.

   De obicei, când nu știu exact ce să spun despre un spectacol, încep să mă gândesc la ce am simțit vizionându-l; nu că nu ar fi multe de spus, dar cred că felul în care te simți la teatru contează cel mai mult și reprezintă chiar esența piesei respective. Așadar, la ,,Două ore”, deși am avut un cronometru chiar în fața mea, nu am sesizat trecerea timpului.

   Deși decorul a fost minimalist (adică zero, mai exact), m-am transpus în totalitate în contextul creat pe scenă. Am fost atentă doar la actorii din fața mea, mai exact la personajele pe care le întruchipau ei, la ceea ce spuneau, la cum reacționau. Orice altceva dispăruse. Am râs de multe ori, dar am și rămas fără cuvinte (impropriu spus, pentru că oricum nu aveam de gând să vorbesc). M-am delectat cu vorbele pline de haz ale personajelor, dar am și căzut pe gânduri auzind altele, pe acelea mai serioase, mai profunde, dar care nu se doreau a fi neapărat impunătoare, deci atmosfera relaxată s-a menținut până la final.

   Ca să trec la subiectul concret, “Două ore” este o comedie ușor macabră. Cele două ore se referă la posibilitatea ca acelea să fie și ultimele din viața a cinci oameni, puși în trei situații diferite. Prima ,,scenetă”, dacă o pot numi astfel, imaginează cinci angajați ai unei bănci, luați prizonieri de către cei care jefuiseră banca respectivă. Viața lor este pusă în pericol, iar ei se văd în imposibilitatea de a acționa.

   Cel de-al doilea context îl reprezintă situația dramatică a cinci angajați ai unui hotel din munți, peste care lovește o avalanșă, iar salvatorii întârzie să apară; a treia scenetă imaginează un avion cu o defecțiune tehnică, despre care nu se știe dacă va putea ateriza în siguranță. Cei cinci membri ai echipajului se tem pentru viețile lor, pregătindu-se, într-un fel sau altul, pentru moarte.

   Este foarte interesant faptul că toate aceste situații sunt jucate de aceiași cinci actori minunați, care, la un moment dat, fac chiar schimb de roluri. Așadar, vom medita alături de ei la sensul vieții și vom încerca să ne imaginăm noi înșine cum am reacționa în fața unui asemenea ultimatum.

   Ceea ce scoate în evidență acest spectacol este faptul că, atunci când totul pare deja pierdut, avem curajul de a fi noi înșine, de a ne lăsa duși de val mai mult decât am fi făcut-o în alte condiții. Sigur că, dacă ne-ar fi dat să știm că mai avem de trăit doar două ore, nu am avea foarte multe opțiuni și probabil că nu am putea pune în aplicare niciun plan măreț. Exact așa se întâmplă și în spectacolul nostru, cei cinci oameni, indiferent de contextul în care se află, își dau seama că tot ce pot face este să aștepte o salvare din exterior, iar, între timp, se gândesc la tot ce ar dori să se întâmple cu ei dacă ar supraviețui. Își păstrează totuși simțul realității (și pe cel al umorului, mai ales) și se gândesc la modul ideal în care ar vrea să moară.

   Ei bine, de aici poate apărea o idee la care merită să reflectăm, pentru că ceea ce își imaginează omul ca fiind modul ideal de a muri spune multe lucruri despre el. Poate arăta dorința lui cea mai mare, pe care nu se mai teme să o accepte (în cazul în care vorbim de o plăcere vinovată) sau, dimpotrivă, temerea lui cea mai mare, sau poate scoate la iveală chiar trăsături de caracter importante (cum ar fi narcisismul sau dorința de a fi în centrul atenției).

   Sigur că, în acele ultime momente, personajele se gândesc și la oamenii dragi, pe care nu vor mai apuca să îi vadă sau cărora nu vor mai apuca să le spună lucruri care ar fi trebuit spuse demult; iată cum intrăm ușor și într-o dimensiune mai profundă și ajungem la îndemnul general valabil, acela de a ne exprima sentimentele față de cei pe care îi iubim la momentul potrivit, fără a amâna și fără a ne eschiva; un motiv în plus pentru care spectacolul merită vizionat – acela de a ne reaminti de toate aceste aspecte cu nuanță clișeică, dar care ne pot face viața mai frumoasă.

   Dacă ar trebui să descriu spectacolul într-un singur cuvânt, acela ar fi: delicios. Mi-a părut rău că s-a terminat și parcă aș fi vrut să existe și o parte a doua. Nu vă pot spune cum s-a încheiat, dar vă pot spune că aș putea să-l revăd de câteva ori fără să mă plictisesc.

   ,,Două ore” face parte din rândul spectacolelor moderne, în care scena este acaparată de actori, fără niciun decor și fără să se simtă nevoia vreunui obiect. Are de toate: umor, profunzime, seriozitate, imprevizibil; au fost momente când nu am înțeles ce se întâmplă pe scenă, dar m-am delectat pur și simplu privindu-i pe actori și am știut, în felul acesta, că nu contează dacă înțelegem sau nu, pentru că intervine exact ce spuneam mai devreme – ceea ce simțim.

  Un spectacol savuros, foarte bun, cu replici bine gândite; să faci comedie este întotdeauna incomensurabil mai greu decât să faci dramă. E mai complicat să faci un om să râdă decât să plângă, dar vă asigur că sala a fost plină de râsete și de încântare, iar publicul a fost destul de variat – deci nu putem spune că umorul de pe scenă s-a adresat unei anumite categorii, ceea ce îl face cu atât mai bun. Tind să închei descrierea aici pentru că spectacolul aceasta – deși am mai zis-o de două ori, o voi mai spune o dată – se simte, mai mult decât se discută.

Discutii pe Facebook
Litera.ro

Ador cartile, cafeaua, soarele, scriu pentru a ma regasi si pentru a intelege lumea mai bine, fac tot posibilul sa traiesc in prezent si sa ma bucur de oamenii dragi de langa mine.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Recenzii

Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim. v. 2.0 – cronica de teatru

Publicat

pe

Cronica de teatru - Padurea spanzuratilor

   Din Sala Mare a Teatrului National lumea iese tacuta, ostenita, garbovita de incarcatura emotionala care timp de aproape trei ore a emanat palpaitor de pe scena. Toti poarta cu ei o vina ascunsa, o culpa istorica spre care Radu Afrim a scormonit cu a lui Padure a spanzuratilor.

   Din prima clipa si pana la lasarea cortinei piesa intriga, instiga si inchieteaza. Esti invitat inca de la inceput intr-un club – The Hanged – si te intrebi daca noul Apostol Bologa e pustanul cu sapca de firma si smartphone. Dupa ce orizontul de asteptare iti e iar testat cu un joc de cuvinte perfid, realizezi ca totul a fost doar un “apero”. In fata spectatorului care sta cuminte, curios, nerabdator sa vada prinzand viata un roman care pentru multi este doar “lectura obligatorie pentru BAC”, personajul lui Afrim isi ia constiinta de mana si ne duce la razboi.

fotografie din spectacolul de teatru Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim, pe scena TNB | fotografie de Florin Ghioca

   Refrenul care-l insufleteste pe Apostol Bologa – razboiul e adevaratul izvor de viata – devine pana la final, un izvor de moarte. Razboiul insusi e o piesa de teatru in care fiecare joaca un rol absurd, este o mise-en-scene de trupuri si constiinte care nu mai apartini individului, ci sunt sacrificate colectiv, in numele unor idei al caror izvor nu este dragostea pentru celalalt.

   Radu Afrim nu ne lasa sa ne pierdem prea mult in textul lui Rebreanu si sa ratacim in nebuloasa faptelor istorice. El aduce totul pe taramul familiar al spectatorului, silindu-l sa nu lase, sub nicio forma, garda jos. Mizand pe un instrumentar de efecte si simboluri vizuale, regizorul complementeaza cu sonoritatile particulare razboiului, dar si cu un element folcloric neprevazut. Pe scena mare a Teatrului National s-a alaturat tezaurului literar si teatral si o comoara vie prin cantecul fara asemanare al familei Purja, din care transpare toata durerea si frumusetea meleagurilor care l-au sfasiat launtric pe Apostol Bologa.

fotografie din spectacolul de teatru Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim, pe scena TNB | fotografie de Florin Ghioca

   Harta unei tari e agatata-n cui, dar nu e batuta-n cuie ne reamintesc personajele si constiinta ne este tinuta in alerta de insertiile video – martorii unui razboi care inca deseneaza contururile hartilor noastre identitare.

   Alexandru Potocean si Marius Manole fac un cuplu remarcabil pentru a face sa razbata mesajul profund al acestei opere atat de complexe si rascolitoare.

    Avand ca moneda de schimb materia carnala a omului, Padurea spanzuratilor pledeaza pentru salvarea sufletului. Lumina din ochii celor care sunt deja cu un pas in lumea de dincolo, este speranta care ii leagana pe cei cu sufletul zdrobit de ororile razboiului.

fotografie din spectacolul de teatru Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim, pe scena TNB | fotografie de Florin Ghioca

   Turnura sufleteasca a lui Apostol Bologa il va duce si pe acesa pe drumul alunecos al dezertarii. Pretul platit pentru ca isi iubeste fratii este sacrificarea dragostei pentru Ilona insa nici aceasta renuntare nu este atat de dureroasa. Apostol Bologa se alatura celor cu ochii luminati si cu sufletul netulburat, nu mai este un copac fara radacini. El se intoarce acasa. Un acasa care nu e doar o halca de pamant din care se hraneste un imperiu subred, tarat pe scena doar de amintirea a ceea ce a fost candva glorios.

   Intreaga piesa e o pendulare intre inlauntru si in afara, intre sufletul si constiinta omului sincer si datoria soldatului zelos: Sufletul are nevoie de o merinde vesnica […] Dar merindea aceasta in zadar o cauti pe afara, în lumea simturilor.

   Padurea spanzuratilor “updated” este versiunea pentru noi toti cei care am ramas sa ne intrebam, asemeni lui Apostol, ce cautam aici. Padurea spanzuratilor te anima, te sageteaza cu metafore si cu scene depline care se agata cu inversunare de memorie. Iesind din sala nu poti sa lasi tot ce s-a intamplat acolo, pe scena. Iei cu tine tot spectacolul si toate intrebarile pentru a mai domoli culpa istorica a uitarii.

Discutii pe Facebook
Nemira
Continua sa citesti

Carte

Micul rege Decembrie – Axel Hacke. Recenzie de carte

Publicat

pe

Micul rege Decembrie - Axel Hacke. Recenzie de carte

– Noi ne nastem mici, dar apoi crestem mari si mai mari, uneori la fel de mari cat un jucator de baschet. Si apoi, spre sfarsit, ne mai scofalcim puţin. Si apoi vine moartea, si gata, nu mai suntem.

   Voi dispuneti de o mare putere de imaginatie cand sunteti mici, dar stiti foarte putine lucruri. Si din acest motiv sunteti nevoiti sa va imaginati cum arata totul. […] Si apoi aflati ca nu exista pitici si nici uriasi. Imaginatia voastra devine din ce în ce mai restransa si cunostintele voastre din ce in ce mai vaste. Corect?

   Unde s-au dus visele pe care le-am visat pana acum? Si de unde vin visele pe care le vom visa de acum incolo? Sunt printre noi inchise în cutiute colorate sau vor izvori dintr-un neant neexplorat?

   Micul rege Decembrie ne raspunde in mod nesovaielnic: […] visele raman intotdeauna mari si au nevoie de spatiu. Regele Decembrie al II-lea – impozant si caraghios deopotriva – iese din ascunzisul sau ticsit de cutiute colorate in care sunt pastrate visele pentru a-si ajuta prietenul sa supravietuiasca realitatii.

Micul rege Decembrie - Axel Hacke - Recenzie de carte   Povestea lui Hacke ne trage tandru de maneca pentru a ne aminti ca ii suntem datori copilului din noi de a ne lua o zi liberă de realitate, de a inchide ochii si a trai chiar si pentru cateva secunde viata la care am visat dintotdeauna. Lumea exterioara e un taram strain de visuri, de bucurii sincere, dar Micul rege Decembrie de ofera un resprio indispensabil.

   Descoperim citind ca rutina noastra nu trebuie sa fie o monotonie angoasanta, ci putem trece zilnic prin aventuri nemaintalnite si ca suntem aventurieri in prpriul nostru roman.

   Am uitat, desigur, ca: Viata incepe seara cand adormim si face o pauză dimineaţa, cand ne trezim. Dar nu-i nimic, un rege minuscul – semn ca se apropie de sfarsitul vietii – e aici ca sa ne reaminteasca. Plin de naivitate is intelepciune, regele Decembrie ne da o lectie de sinceritate:

   […]Cred ca exista destul de mulţi oameni carora le lipseate un rege mic, fara ca ei sa stie asta.

   Axel Hacke ne vorbeste despre usurinta de a lasa spriritul nostru ludic sa iasa la suprafata. Sa ne luam alter egoul de mana si sa il plimbam prin realitatea noastra de adulti.

   Coboram din imparatia ludicului si mergem sa ne luptam cu balaurii cotidieni, catarandu-ne printre vise si strecurandu-ne numai printre lucrurile valoroase.

   Viata noastra se scurge intre incinta vietii si cea a mortii, fara sa realizam uneori ca nu va fi intoarsa clepsidra si nu vom lua viata de la capat.

– Şi ce faci la birou?ma intreba el?

– Ma ocup cu realitatea […] Cei mai multi oameni care stau in birouri se ocupă cu realitatea.

   De unde vin si incotro se duc visele? Dar noi? Cum aparem pe lume si unde ne ducem la sfarsitul vietii? Intrebarile inocente, de o profunzime rascolitoare din paginile povestii lui Axel Hacke sunt intrebarile fiecaruia dintre noi.

   Eu exist numai pentru ca tu ai dorit sa ma ai, spune regele plin de incredere. Dupa ce inchidem cartea, ramanem cu un zambet enigmatic si cu un mugure de speranta rasarit din mocirla cotidiana. Pentru asta, ar trebui sa spunem: Multumesc!

Discutii pe Facebook
Continua sa citesti

Carte

DIN ALTA VIATA – Jurnal de copil. Marius Albert Negut. Recenzie de carte

Publicat

pe

    Cel mai frumos cadou de Craciun din anul 2018 este cartea lui Marius Albert Negut  – Din alta viata – Jurnal de copil.

   Am avut aceeasi senzatie pe care am trait-o in copilarie cand l-am citit pe Creanga cu ale sale amintiri, savoare si farmec, o lume din care nu mai vrei sa pleci.

   Cartea lui Marius Albert Negut  putea la fel de bine sa se numeasca “Amintirile unui decretel” pentru ca acea generatie se regaseste intru totul in jurnalul sau.

Din alta viata - Jurnal de copil - recenzie de carte   Nu intamplator unul dintre capitole se numeste “Singur acasa”, aceasta este impresia pe care o lasa intregul roman – de amuzament, pozne si jocuri povestite intr- o limba romana adecvata timpului descris.

   Sunt cuvinte folosite de autor pe care cei care au trait acele timpuri si le amintesc cu nostalgie  – cracane, invizoace, tevile de cornete.

   Intotdeauna Marius A. Negut foloseste limba romana ca pe cea mai frumoasa si utila metoda de a recreea o atmosfera, de a transpune sentimente si trairi specifice intr-un limbaj pitoresc.

   Am admirat intotdeauna aceasta maiestrie lingvistica.

   Copilul Marius traieste intr-o lume pestrita de la margine de Bucuresti si din Letca si Ciurari, locurile de bastina ale parintilor.

   Fiecare episod povestit este o margica colorata insirata in siragul unor amintiri placute dar si dureroase, pentru ca nu se fereste sa ne povesteasca si despre pedepsele primite pentru tot felul de sotii copilaresti.

   Umorul este o latura pana acum neexploatata de scriitorul Marius Albert Negut, dar pe care il stapaneste magistral. De la umor de situatie – cap.36 “Mai nou, tata gateste….” Sarmale cu cafea, la umorul de limbaj (Tontonel, chiorpec, Halima) si pana la autoironie care ne aduce un zambet pe buze, Marius Albert Negut isi scrie in jurnal intamplari buclucase (se da cu o bicicleta pe o panta cu Vasilica, fratiorul in spate pana aterizeaza dureros) sau de-a binelea romantice cu fetitele care au devenit obiectul pasiunilor sale copilaresti, Luminta, Iulia.

   Vacantele petrecute la tara la bunici la Letca Veche sau Ciurari aduc in pagini alte scene  rurale si alte intamplari uneori potrivnice eroului nostru, care fiind de la Bucuresti o cam incaseaza sau este parat de fratele mai mic si invinuit ca l-ar fi aruncat intr-o garla si din nou, o incaseaza.

   Nu totul este lapte si miere, sunt si capitole amare – `Sticleee goaleee`, in care experienta traita nu este deloc una fericita. Nu voi dezvalui mai mult pentru ca lectura este una savuroasa si cu suspans.

   Surprinde finalul si lasa in acelasi timp o usa deschisa catre urmatoarea carte. Dintr-o data din cititori ne transformam in interlocutori iar dialogul se adreseaza direct sufletului nostru. Fiecare pastreaza in sine copilul care a fost, fiecare a avut un moment de pierdere a inocentei iar Marius Albert Negut ne invita sa meditam la asta.

   Din alta viata – Jurnal de copil este o carte ca un strop de lumina in calea oricarui om care ii deschide paginile si de aceea ar fi o lectura recomandata si copiilor nostri.

Discutii pe Facebook
books-express.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

martie, 2019

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X