);
COnecteaza-te cu noi

Recenzii

Cronica teatru: Doua ore – Teatru Fix Iasi in FNTi

Publicat

pe

Doua ore

Cronică teatru: Două ore – Teatru Fix Iași în FNTi

   ,,Două ore” este un spectacol de teatru pe care am avut onoarea să-l vizionez în cadrul Festivalului Național de Teatru Independent. Aparține Teatrului Fix din Iași și, în cea de-a treia zi de festival, a fost găzduit de Teatrul de Artă București.

   De obicei, când nu știu exact ce să spun despre un spectacol, încep să mă gândesc la ce am simțit vizionându-l; nu că nu ar fi multe de spus, dar cred că felul în care te simți la teatru contează cel mai mult și reprezintă chiar esența piesei respective. Așadar, la ,,Două ore”, deși am avut un cronometru chiar în fața mea, nu am sesizat trecerea timpului.

   Deși decorul a fost minimalist (adică zero, mai exact), m-am transpus în totalitate în contextul creat pe scenă. Am fost atentă doar la actorii din fața mea, mai exact la personajele pe care le întruchipau ei, la ceea ce spuneau, la cum reacționau. Orice altceva dispăruse. Am râs de multe ori, dar am și rămas fără cuvinte (impropriu spus, pentru că oricum nu aveam de gând să vorbesc). M-am delectat cu vorbele pline de haz ale personajelor, dar am și căzut pe gânduri auzind altele, pe acelea mai serioase, mai profunde, dar care nu se doreau a fi neapărat impunătoare, deci atmosfera relaxată s-a menținut până la final.

   Ca să trec la subiectul concret, “Două ore” este o comedie ușor macabră. Cele două ore se referă la posibilitatea ca acelea să fie și ultimele din viața a cinci oameni, puși în trei situații diferite. Prima ,,scenetă”, dacă o pot numi astfel, imaginează cinci angajați ai unei bănci, luați prizonieri de către cei care jefuiseră banca respectivă. Viața lor este pusă în pericol, iar ei se văd în imposibilitatea de a acționa.

   Cel de-al doilea context îl reprezintă situația dramatică a cinci angajați ai unui hotel din munți, peste care lovește o avalanșă, iar salvatorii întârzie să apară; a treia scenetă imaginează un avion cu o defecțiune tehnică, despre care nu se știe dacă va putea ateriza în siguranță. Cei cinci membri ai echipajului se tem pentru viețile lor, pregătindu-se, într-un fel sau altul, pentru moarte.

   Este foarte interesant faptul că toate aceste situații sunt jucate de aceiași cinci actori minunați, care, la un moment dat, fac chiar schimb de roluri. Așadar, vom medita alături de ei la sensul vieții și vom încerca să ne imaginăm noi înșine cum am reacționa în fața unui asemenea ultimatum.

   Ceea ce scoate în evidență acest spectacol este faptul că, atunci când totul pare deja pierdut, avem curajul de a fi noi înșine, de a ne lăsa duși de val mai mult decât am fi făcut-o în alte condiții. Sigur că, dacă ne-ar fi dat să știm că mai avem de trăit doar două ore, nu am avea foarte multe opțiuni și probabil că nu am putea pune în aplicare niciun plan măreț. Exact așa se întâmplă și în spectacolul nostru, cei cinci oameni, indiferent de contextul în care se află, își dau seama că tot ce pot face este să aștepte o salvare din exterior, iar, între timp, se gândesc la tot ce ar dori să se întâmple cu ei dacă ar supraviețui. Își păstrează totuși simțul realității (și pe cel al umorului, mai ales) și se gândesc la modul ideal în care ar vrea să moară.

   Ei bine, de aici poate apărea o idee la care merită să reflectăm, pentru că ceea ce își imaginează omul ca fiind modul ideal de a muri spune multe lucruri despre el. Poate arăta dorința lui cea mai mare, pe care nu se mai teme să o accepte (în cazul în care vorbim de o plăcere vinovată) sau, dimpotrivă, temerea lui cea mai mare, sau poate scoate la iveală chiar trăsături de caracter importante (cum ar fi narcisismul sau dorința de a fi în centrul atenției).

   Sigur că, în acele ultime momente, personajele se gândesc și la oamenii dragi, pe care nu vor mai apuca să îi vadă sau cărora nu vor mai apuca să le spună lucruri care ar fi trebuit spuse demult; iată cum intrăm ușor și într-o dimensiune mai profundă și ajungem la îndemnul general valabil, acela de a ne exprima sentimentele față de cei pe care îi iubim la momentul potrivit, fără a amâna și fără a ne eschiva; un motiv în plus pentru care spectacolul merită vizionat – acela de a ne reaminti de toate aceste aspecte cu nuanță clișeică, dar care ne pot face viața mai frumoasă.

   Dacă ar trebui să descriu spectacolul într-un singur cuvânt, acela ar fi: delicios. Mi-a părut rău că s-a terminat și parcă aș fi vrut să existe și o parte a doua. Nu vă pot spune cum s-a încheiat, dar vă pot spune că aș putea să-l revăd de câteva ori fără să mă plictisesc.

   ,,Două ore” face parte din rândul spectacolelor moderne, în care scena este acaparată de actori, fără niciun decor și fără să se simtă nevoia vreunui obiect. Are de toate: umor, profunzime, seriozitate, imprevizibil; au fost momente când nu am înțeles ce se întâmplă pe scenă, dar m-am delectat pur și simplu privindu-i pe actori și am știut, în felul acesta, că nu contează dacă înțelegem sau nu, pentru că intervine exact ce spuneam mai devreme – ceea ce simțim.

  Un spectacol savuros, foarte bun, cu replici bine gândite; să faci comedie este întotdeauna incomensurabil mai greu decât să faci dramă. E mai complicat să faci un om să râdă decât să plângă, dar vă asigur că sala a fost plină de râsete și de încântare, iar publicul a fost destul de variat – deci nu putem spune că umorul de pe scenă s-a adresat unei anumite categorii, ceea ce îl face cu atât mai bun. Tind să închei descrierea aici pentru că spectacolul aceasta – deși am mai zis-o de două ori, o voi mai spune o dată – se simte, mai mult decât se discută.

Discutii pe Facebook
libhumanitas.ro

Ador cartile, cafeaua, soarele, scriu pentru a ma regasi si pentru a intelege lumea mai bine, fac tot posibilul sa traiesc in prezent si sa ma bucur de oamenii dragi de langa mine.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Carte

INGERI RATACITI de Marius Albert Negut

Publicat

pe

recenzie de carte ingeri rataciti marius albert negut raftul cu idei

   Cartile lui Marius Albert Negut sunt mereu surprinzatoare. Fiecare pagina dezvaluie o noua experienta, un alt drum decat cel pe care erai convins ca ai plecat.

   In cazul romanului INGERI RATACITI citim o cronica al unor timpuri involburate si instabile, care partial isi dezvaluie acum consecintele.

   Ce imi place la scrierile lui Marius Albert Negut este ca in cadrul aceleiasi naratiuni schimba registrul si ba citesti un Bildungsroman (pana la urma urmarim niste personaje in devenirea lor – Gargamel, Ursu), ba o cronica istorica – evenimente de la revolutia din 1989 sau mineriade – ba un roman politist, asa cum este partea de final a romanului.

   Gliseaza cu maiestrie si in cel mai natural mod si cu planurile temporale –  1976, apoi 1995 – chiar impartite pe ore, ceea ce involuntar atrage atentia asupra evenimentelor. Si totul se impleteste firesc in mai multe fire narative care alcatuiesc o realitate dura si necrutatoare.

   E lumea de la marginea societatii cea pe care ne-o infatiseaza Marius Albert Negut, lumea subteranelor metroului, lumea aurolacilor si a celor pripasiti pe strazi.

recenzie carte Ingeri rataciti Marius Albert Negut   Sunt parti ale romanului care sunt de-a dreptul terifiante – orfelinatul in care este aruncat Radu  – sunt fraze care aproape dor atunci cand le citesti, scrise cu intensitate si fara mila, “Manolache scoase o sticla din fiset si isi turna atent in causul palmei. Ii puse lui Radu continutul, pe pielea plina de rani si incepu sa frece violent, hahaind incantate. Asa numita lotiune, era gazul pe care il tineau pentru paduchiosi.”

   Marius Albert Negut ne-a obsnuit deja cu abilitatea magica de a folosi limbajul argotic, care acum este parte integranta a cronicii si a prezentarii personajelor.

   Nici nu stii pentru cine compasiunea e mai mare – pentru Mihaita, zis Gargamel – copil al strazii, trecut prin suferinte greu de imaginat, pentru Radu Ursu, caruia destinul ii joaca festa dupa festa – cei apropiati il cred mort iar iubita lui Ana, se arunca in apele Dambovitei de pe podul Izvor – ca o alta Ofelie, Lia – hartuita de un tata vitreg , Iordache,  a,junsa si ea pe strazi.

   Acest Iordache este un personaj emblematic pentru realitatea romaneasca de dupa  Revolutie – securist de frunte, ajuns mare revolutionar si apoi senator, care se ocupa cu traficul de copii si organe. Ceea ce este dureros insa adevarat, este puterea pe care a avut-o si a pastrat-o fosta Securitate, si pe care acum o exercita in slujba unui rau suprem subjugat banului.

   Nu doar personajele sunt partea grea a romanului ci si atmosfera descrisa – catacombele metroului te duc cu gandul la catacombele Parisului, iar cei care au trait momentele din decembrie 1989 aproape le retraiesc cu toata teama si speranta de atunci, insa, surprizantor si cu umor “Poate ca soldatii, ei au tras in aer, dar daca revolutionarii au tras aerul acela in piept?” .Maiastra utilizare a sensurilor verbului “a trage” ne arata cat de sensibil este autorul la valentele limbii romane.

   Tehnica folosita  este cea a unei naratiuni  gen papusa Matrioska – intr-un cadru general  – strada Veseliei  sau subteranele metroului, apar alte naratiuni – povestile de viata spuse de Radu Ursu si Lia si descrierea momentelor din decembrie 1989.

   Partea de final este aducatoare de suspans maxim – Marius Albert Negut stie cum sa construiasca  naratiunea in asa fel incat sa pastreze aproape cititorul iar finalul vine ca o eliberare, ca o apa linistita care acopera tot raul si lasa sa pluteasca doar binele.

   “Cuvintele vindeca! Nu as fi crezut niciodata, dar asa este!Cuvintele elibereaza sufletul din temnita pe care, acesta, singur, speriat si-a construit-o, incercand naiv sa se protejeze de raul ce vrea sa ii franga aripile.”

   Asa reuseste autorul sa ne convinga de speranta pe care trebuie sa o avem ca orice inger ratacit isi gaseste drumul.

Romanul INGERI RATACITI este o experienta nu doar de lectura ,dar si de viata pe care m-as bucura sa stiu ca o va parcurge multa lume, mai ales avand in vedere vremurile pe care le traim!

Discutii pe Facebook
Libris.ro
Continua sa citesti

Carte

50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile

Publicat

pe

Cele mai frumoase scrisori de dragoste

     Din dorinta de a descoperi tainele unei lumi demult uitate am dat intamplator peste o carte ce poarta numele de “50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile”, realizata de David H. Lowenherz.

Scrisori de dragoste    Cu un oarecare scepticism am strabatut adevarate destainuri ale lui Mozart, Michelangelo, Balzac, Beethoven, Kafka, Hemingway si multi altii, toate adunate intr-un volum de exceptie.

    Fiecare manuscris purta cu el la acea vreme trairi si sentimente dintre cele mai felurite: dor, disperare, pierdere, amaraciune, respect, prietenie, recunostinta, gelozie sau poate chiar fericire si indoiala.

Scrisori de dragoste   Cei care isi puneau gandurile in scris reuseau sa inteleaga ca“ existau momente cand nimic nu vorbea mai tare ca un cuvant mut, scris pe o bucata de hartie”, de la oameni simpli, poeti, carturari, filozofi, toti isi exprimau trairile in aceeasi maniera, fie ea mai ordonata, fie insotita de pete de  cerneala, cuvinte sterse si urme de cafea.

 Epistolele surprind dragostea intr-o forma proprie si individuala, de la o dragoste tandra, ca cea dintre W.A.Mozart si Constanze Mozart, la una pasionala: Ludwig van Beethoven catre “Eterna iubita”  sau poate chiar una  interzisa ca cea dintre Henric al VII-lea si Anne Boleyn.

   Maniera scrierilor te ajuta sa-ti conturezi in timp si spatiu o imagine a celui care urma sa expedieze scrisoarea, intensitatea cuvintelor si dorinta nestavilita de a primi un raspuns, unul care sa inlature distanta si dorul, il fac pe cititor sa traiasca emotia fiecarui cuvant.

    Intr-o lume in care predomina tumultul, aceste epistole opresc timpul in loc si sugereaza necontenit ca trairile, sentimentele si momentele cu adevarat importante cer timp si rabdare. In arta epistolara acestea se masoara in idei, transcrieri si raspunsuri mult asteptate.

Scrisori de dragoste

 Ludwig van Beethoven catre “Eterna iubita”

         Al tau pentru totdeauna

         A mea pentru totdeauna

               A noastra pentru totdeauna

Discutii pe Facebook
Nemira
Continua sa citesti

Carte

Ce vreti sa fiti in viata? Vulturi sau viermi? Inocenta pacatului, de Marius Albert Negut.

Publicat

pe

Ce vreti sa fiti in viata? Vulturi sau viermi?

   Cartea lui MARIUS ALBERT NEGUT – INOCENTA PACATULUI deschide aceasta intrebare provocatoare.

   Nu m-am gandit pana acum ce poate iesi, peste timp, din GROAPA lui Eugen Barbu.

   Am aflat acum – a iesit un alt scriitor, crud si dureros de veridic – Marius Albert Negut cu al sau roman Inocenta Pacatului.

   Parca citeam o continuare  a romanului scris de Eugen Barbu. Sunt lecturi incomode care ridica probleme de toate felurile si care te scot din starea de confort.

   Eugen Barbu la vremea lui ne aducea im prim plan o lume despre care toti stiam ca exista, dar cu totii o ignoram si la fel face si Marius Albert Negut.

recenzie Inocenta pacatului website cultural   Cutaridei ii ia locul parcul Humulesti, intamplarile sunt la fel de violente si tin de o lume aparte – a consumatorilor de droguri si a tiganilor, a fricii de Securitate, urat mirositoare si intinzandu-se ca lepra si a unei povesti romantice de dragoste dintre profesorul Mihai Carp si sotia sa.

   Ne sunt prezentate simboluri iconice  ale unor lumi paralele, pe langa care trecem si ne facem ca nu o vedem. Consumatorul de droguri – Amalia, copilul de tigani dornic sa isi depaseasca conditia – Peti si profesorul – Mihai Carp, securistul – maiorul Datcu.

   Cartea e o lectura de suspans,  te tine cu sufletul la gura pana la final, inocenta pacatului este umbra intregii naratiuni.

   Se dezvaluie asa cum nu te astepti, inceputul te duce cu gandul catre alte pacate, al carnii , al betiei, hotiei, insa sensul e mult mai profund.

   Mihai Carp pacatuieste printr-un denunt fals. Tatal Amaliei, alcoolic, pacatuieste violandu-si propria fiica. Peti, copilul de tigan fugit din satra in lume, pacatuieste prin hotie. Maiorul  Datcu este reprezentantul fricii – securistul care o ancheteaza pe mama profesorului si apoi chiar pe el.

   Umbra pacatului se intinde si te face sa te intrebi – care din ele e cel innocent?

   Parcurgem un traseu intre lumi paralele, una este povestea profesorului Mihai Carp, alta este povestea Amaliei sau a lui Peti. Planurile temporale gliseaza si ele  intre timpul dictaturii comuniste si anii de schimbare care au urmat.

   Autorul foloseste cu maiestrie si limbajul argotic si in acest fel autenticitatea este garantata, insa nu uita sa explice in notele de subsol si cuvinte care folosite in epoca dictaturii comuniste aveau un sens aparte – RIC – de exemplu.

   La fel procedeaza si in capitolele care descriu lumea consumatorilor de droguri, o lume tulbure si haotica in care Amalia pluteste catre neant.

   Intr-un cuvant, romanul INOCENTA PACATULUI este o lectura complexa si o naratiune scrisa cu un simt al cuvantului si atmosferei deosebit.

   Iar intrebarea ramane provocarea lumii in care traim – vulturi sau viermi – finalul e deschis pentru fiecare si speranta inca exista.

Discutii pe Facebook
Nemira
Continua sa citesti

Calendar cultural

septembrie, 2018

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Trending

X