);
COnecteaza-te cu noi

Recenzii

Cronica I love democracy – Teatrul de pe Lipscani

Publicat

pe

I love democracy

Cronică de teatru: I love democracy, Teatrul de pe Lipscani

   Într-o seară de vineri din mijlocul primăverii, pe 12 mai 2017, Teatrul de pe Lipscani găzduiește premiera „I love democracy”, în regia lui Andrei Roşu. Sala este plină și așteaptă, curioasă, începutul spectacolului. Oamenii tot continuă să apară (de altfel, de fiecare dată cand merg la un spectacol, mi se demontează punctual clișeul cum că oamenii nu apreciază teatrul, pentru că, de fiecare dată, sala este ori plină, ori cu un public mult mai numeros decât m-aș fi așteptat); la un moment dat, ușile se închid, iar noi încheiem conversațiile, pentru că știm că urmează să fim captivați de altele, care nu vor fi ale noastre.

    Luminile se sting și, după un scurt moment de liniște, sala se umple de ,,copii” care aleargă printre noi, țipă, se bucură, se joacă; spectacolul a început, actorii și-au intrat în rol. Începutul este din categoria celor atipice și care prind bine la public, tocmai pentru că actorii se infiltrează printre spectatori și fac totul să pară mult mai real.

    Aș încadra această piesă în rândul celor moderne – în primul rând, prin prisma temei abordate și, în al doilea rând, din punctul de vedere al desfășurării acesteia. După ce copiii veseli și gălăgioși ies din scenă, atmosfera se schimbă și suntem transpuși în platoul unei emisiuni TV, al cărei moderator este însuși primarul orașului; începând cu acest detaliu, ne dăm seama că societatea în sânul căreia se întâmplă totul este una foarte cunoscută nouă, este societatea secolului XXI, în care primarul din fața noastră atrage atenția asupra lucrurilor bune pe care le-a făcut în timpul mandatului său și încearcă să convingă electoratul să îl voteze din nou, făcând apel la subiecte delicate și cu care aproape oricine ar putea rezona.

    El pune accentul pe importanța încurajării tinerei generații, a copiilor și a tinerilor, aceștia fiind viitorul și cel mai important aspect de care trebuie avut grijă în prezent; de altfel, aceasta va deveni, așa cum vom vedea și noi, spectatorii, tema-clișeu în jurul căreia se desfășoară viața orașului în cauză. Totul pentru copii, niciun cuvânt împotriva lor, nicio acțiune care să le dăuneze, ba chiar, mai mult decât atât, libertatea și viețile adulților ajung să fie subjugate, în favoarea vieții copiilor.

    S-ar spune că totul se întâmplă în cadrul unui regim democratic, în care oamenii au dreptul de a vota cine să le conducă orașul, în care au dreptul de a alege cum să își trăiască viețile – cel puțin teoretic. În realitate însă, tot democratică se consideră, în cazul de față, și pedeapsa cu moartea, care se pare că este perfect legală; mai mult decât atât, în lumina celor prezentate mai sus cu privire la copii, fumatul este complet interzis, tocmai pentru a nu periclita sănătatea acestora. În caz contrar, pedepsele pot fi foarte grele și se poate ajunge chiar la pedeapsa capitală.

    Spectacolul „I love democracy” captivează printr-un alt moment important de la început, în care vedem cum un condamnat la moarte se află în fața ultimei sale dorințe; conform legii, acestuia îi putea fi îndeplinită orice dorință ar fi avut, dar se pare că exista totuși o excepție; așadar, pe cât de simplă, pe atât de imposibil de îndeplinit se dovedește a fi dorința condamnatului: aceea de a fuma o ultimă țigară.

    De aici pornește, practic, întreaga acțiune și aflăm povestea unei societăți în care democrația primează, dar are anumite limite ce trebuie respectate, în care individul are puterea de a alege, dar doar dintr-o gamă prestabilită de acțiuni posibile, în care oamenii au aceleași drepturi, dar mai multe drepturi au copiii, viața adulților fiind deja considerată redundantă și puțin importantă.

    Aș numi regimul prezentat aici o ,,democrație totalitară”, în care drepturile oamenilor sunt respectate doar teoretic, în care libertatea de exprimare se practică doar cu acordul celor de sus, în care dreptul la viață se respectă doar atât timp cât nu ai făcut ceva greșit (iar ceea ce este greșit stabilește altcineva, după niște criterii relative – de exemplu, dacă ți-ai aprins o țigară sau dacă un copil are de spus ceva împotriva ta, fie și neadevărat), pentru că, în caz contrar, cineva își va autodesemna calitatea de Dumnezeu și va decide asupra vieții tale.

   Spectacolul este unul interesant, efectele folosite au puterea de a integra spectatorul în lumea fictivă prezentată, subiectul abordat dă de gândit și este unul serios, dar la momentul vizionării, spectatorul nu se va simți îngreunat de duritatea mesajului, căci există multe momente comice; personajele sunt de așa natură încât să distreze și să relaxeze publicul, tocmai pentru că sunt, de fapt, niște prototipuri pe care le putem identifica și noi, cu ușurință, în viața de zi cu zi.

   Se creează astfel un echilibru între seriozitatea situației prezentate, care vizează drepturile și libertățile indivizilor într-o societate pseudo-democratică și felul în care sunt prezentate toate acestea; la final, publicul nu va ieși trist și îngândurat din sală, ci binedispus, dar, poate, înainte de culcare, oamenilor le vor trece prin minte câteva dintre replicile auzite în timpul spectacolului și vor medita puțin asupra realității noastre.

    Atunci când merg la teatru, momentul meu preferat este finalul spectacolului, pentru că atunci am ocazia să-mi arăt aprecierea față de minunații actori, față de succesul spectacolului, atunci pot exprima sentimentele care m-au încercat de-a lungul celor 90 de minute (sau mai mult), chiar dacă doar aplauzele mă pot ajuta; așa a fost și aici, mi-a plăcut foarte mult să văd sala în picioare, aplaudându-i pe tinerii actori, oferindu-le flori, făcând fotografii, iar pe aceștia din urmă i-am văzut emoționați, fericiți, mândri, dar, în același timp, modești…acestea nu pot fi decât niște reacții de o sinceritate absolută, aș spune, în fața cărora nu poți decât să te ridici în picioare și să aplauzi, rechemând actorii pe scenă de trei ori la rând.

Discutii pe Facebook
Nemira

Ador cartile, cafeaua, soarele, scriu pentru a ma regasi si pentru a intelege lumea mai bine, fac tot posibilul sa traiesc in prezent si sa ma bucur de oamenii dragi de langa mine.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Carte

INGERI RATACITI de Marius Albert Negut

Publicat

pe

recenzie de carte ingeri rataciti marius albert negut raftul cu idei

   Cartile lui Marius Albert Negut sunt mereu surprinzatoare. Fiecare pagina dezvaluie o noua experienta, un alt drum decat cel pe care erai convins ca ai plecat.

   In cazul romanului INGERI RATACITI citim o cronica al unor timpuri involburate si instabile, care partial isi dezvaluie acum consecintele.

   Ce imi place la scrierile lui Marius Albert Negut este ca in cadrul aceleiasi naratiuni schimba registrul si ba citesti un Bildungsroman (pana la urma urmarim niste personaje in devenirea lor – Gargamel, Ursu), ba o cronica istorica – evenimente de la revolutia din 1989 sau mineriade – ba un roman politist, asa cum este partea de final a romanului.

   Gliseaza cu maiestrie si in cel mai natural mod si cu planurile temporale –  1976, apoi 1995 – chiar impartite pe ore, ceea ce involuntar atrage atentia asupra evenimentelor. Si totul se impleteste firesc in mai multe fire narative care alcatuiesc o realitate dura si necrutatoare.

   E lumea de la marginea societatii cea pe care ne-o infatiseaza Marius Albert Negut, lumea subteranelor metroului, lumea aurolacilor si a celor pripasiti pe strazi.

recenzie carte Ingeri rataciti Marius Albert Negut   Sunt parti ale romanului care sunt de-a dreptul terifiante – orfelinatul in care este aruncat Radu  – sunt fraze care aproape dor atunci cand le citesti, scrise cu intensitate si fara mila, “Manolache scoase o sticla din fiset si isi turna atent in causul palmei. Ii puse lui Radu continutul, pe pielea plina de rani si incepu sa frece violent, hahaind incantate. Asa numita lotiune, era gazul pe care il tineau pentru paduchiosi.”

   Marius Albert Negut ne-a obsnuit deja cu abilitatea magica de a folosi limbajul argotic, care acum este parte integranta a cronicii si a prezentarii personajelor.

   Nici nu stii pentru cine compasiunea e mai mare – pentru Mihaita, zis Gargamel – copil al strazii, trecut prin suferinte greu de imaginat, pentru Radu Ursu, caruia destinul ii joaca festa dupa festa – cei apropiati il cred mort iar iubita lui Ana, se arunca in apele Dambovitei de pe podul Izvor – ca o alta Ofelie, Lia – hartuita de un tata vitreg , Iordache,  a,junsa si ea pe strazi.

   Acest Iordache este un personaj emblematic pentru realitatea romaneasca de dupa  Revolutie – securist de frunte, ajuns mare revolutionar si apoi senator, care se ocupa cu traficul de copii si organe. Ceea ce este dureros insa adevarat, este puterea pe care a avut-o si a pastrat-o fosta Securitate, si pe care acum o exercita in slujba unui rau suprem subjugat banului.

   Nu doar personajele sunt partea grea a romanului ci si atmosfera descrisa – catacombele metroului te duc cu gandul la catacombele Parisului, iar cei care au trait momentele din decembrie 1989 aproape le retraiesc cu toata teama si speranta de atunci, insa, surprizantor si cu umor “Poate ca soldatii, ei au tras in aer, dar daca revolutionarii au tras aerul acela in piept?” .Maiastra utilizare a sensurilor verbului “a trage” ne arata cat de sensibil este autorul la valentele limbii romane.

   Tehnica folosita  este cea a unei naratiuni  gen papusa Matrioska – intr-un cadru general  – strada Veseliei  sau subteranele metroului, apar alte naratiuni – povestile de viata spuse de Radu Ursu si Lia si descrierea momentelor din decembrie 1989.

   Partea de final este aducatoare de suspans maxim – Marius Albert Negut stie cum sa construiasca  naratiunea in asa fel incat sa pastreze aproape cititorul iar finalul vine ca o eliberare, ca o apa linistita care acopera tot raul si lasa sa pluteasca doar binele.

   “Cuvintele vindeca! Nu as fi crezut niciodata, dar asa este!Cuvintele elibereaza sufletul din temnita pe care, acesta, singur, speriat si-a construit-o, incercand naiv sa se protejeze de raul ce vrea sa ii franga aripile.”

   Asa reuseste autorul sa ne convinga de speranta pe care trebuie sa o avem ca orice inger ratacit isi gaseste drumul.

Romanul INGERI RATACITI este o experienta nu doar de lectura ,dar si de viata pe care m-as bucura sa stiu ca o va parcurge multa lume, mai ales avand in vedere vremurile pe care le traim!

Discutii pe Facebook
Litera.ro
Continua sa citesti

Carte

50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile

Publicat

pe

Cele mai frumoase scrisori de dragoste

     Din dorinta de a descoperi tainele unei lumi demult uitate am dat intamplator peste o carte ce poarta numele de “50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile”, realizata de David H. Lowenherz.

Scrisori de dragoste    Cu un oarecare scepticism am strabatut adevarate destainuri ale lui Mozart, Michelangelo, Balzac, Beethoven, Kafka, Hemingway si multi altii, toate adunate intr-un volum de exceptie.

    Fiecare manuscris purta cu el la acea vreme trairi si sentimente dintre cele mai felurite: dor, disperare, pierdere, amaraciune, respect, prietenie, recunostinta, gelozie sau poate chiar fericire si indoiala.

Scrisori de dragoste   Cei care isi puneau gandurile in scris reuseau sa inteleaga ca“ existau momente cand nimic nu vorbea mai tare ca un cuvant mut, scris pe o bucata de hartie”, de la oameni simpli, poeti, carturari, filozofi, toti isi exprimau trairile in aceeasi maniera, fie ea mai ordonata, fie insotita de pete de  cerneala, cuvinte sterse si urme de cafea.

 Epistolele surprind dragostea intr-o forma proprie si individuala, de la o dragoste tandra, ca cea dintre W.A.Mozart si Constanze Mozart, la una pasionala: Ludwig van Beethoven catre “Eterna iubita”  sau poate chiar una  interzisa ca cea dintre Henric al VII-lea si Anne Boleyn.

   Maniera scrierilor te ajuta sa-ti conturezi in timp si spatiu o imagine a celui care urma sa expedieze scrisoarea, intensitatea cuvintelor si dorinta nestavilita de a primi un raspuns, unul care sa inlature distanta si dorul, il fac pe cititor sa traiasca emotia fiecarui cuvant.

    Intr-o lume in care predomina tumultul, aceste epistole opresc timpul in loc si sugereaza necontenit ca trairile, sentimentele si momentele cu adevarat importante cer timp si rabdare. In arta epistolara acestea se masoara in idei, transcrieri si raspunsuri mult asteptate.

Scrisori de dragoste

 Ludwig van Beethoven catre “Eterna iubita”

         Al tau pentru totdeauna

         A mea pentru totdeauna

               A noastra pentru totdeauna

Discutii pe Facebook
Libris.ro
Continua sa citesti

Carte

Ce vreti sa fiti in viata? Vulturi sau viermi? Inocenta pacatului, de Marius Albert Negut.

Publicat

pe

Ce vreti sa fiti in viata? Vulturi sau viermi?

   Cartea lui MARIUS ALBERT NEGUT – INOCENTA PACATULUI deschide aceasta intrebare provocatoare.

   Nu m-am gandit pana acum ce poate iesi, peste timp, din GROAPA lui Eugen Barbu.

   Am aflat acum – a iesit un alt scriitor, crud si dureros de veridic – Marius Albert Negut cu al sau roman Inocenta Pacatului.

   Parca citeam o continuare  a romanului scris de Eugen Barbu. Sunt lecturi incomode care ridica probleme de toate felurile si care te scot din starea de confort.

   Eugen Barbu la vremea lui ne aducea im prim plan o lume despre care toti stiam ca exista, dar cu totii o ignoram si la fel face si Marius Albert Negut.

recenzie Inocenta pacatului website cultural   Cutaridei ii ia locul parcul Humulesti, intamplarile sunt la fel de violente si tin de o lume aparte – a consumatorilor de droguri si a tiganilor, a fricii de Securitate, urat mirositoare si intinzandu-se ca lepra si a unei povesti romantice de dragoste dintre profesorul Mihai Carp si sotia sa.

   Ne sunt prezentate simboluri iconice  ale unor lumi paralele, pe langa care trecem si ne facem ca nu o vedem. Consumatorul de droguri – Amalia, copilul de tigani dornic sa isi depaseasca conditia – Peti si profesorul – Mihai Carp, securistul – maiorul Datcu.

   Cartea e o lectura de suspans,  te tine cu sufletul la gura pana la final, inocenta pacatului este umbra intregii naratiuni.

   Se dezvaluie asa cum nu te astepti, inceputul te duce cu gandul catre alte pacate, al carnii , al betiei, hotiei, insa sensul e mult mai profund.

   Mihai Carp pacatuieste printr-un denunt fals. Tatal Amaliei, alcoolic, pacatuieste violandu-si propria fiica. Peti, copilul de tigan fugit din satra in lume, pacatuieste prin hotie. Maiorul  Datcu este reprezentantul fricii – securistul care o ancheteaza pe mama profesorului si apoi chiar pe el.

   Umbra pacatului se intinde si te face sa te intrebi – care din ele e cel innocent?

   Parcurgem un traseu intre lumi paralele, una este povestea profesorului Mihai Carp, alta este povestea Amaliei sau a lui Peti. Planurile temporale gliseaza si ele  intre timpul dictaturii comuniste si anii de schimbare care au urmat.

   Autorul foloseste cu maiestrie si limbajul argotic si in acest fel autenticitatea este garantata, insa nu uita sa explice in notele de subsol si cuvinte care folosite in epoca dictaturii comuniste aveau un sens aparte – RIC – de exemplu.

   La fel procedeaza si in capitolele care descriu lumea consumatorilor de droguri, o lume tulbure si haotica in care Amalia pluteste catre neant.

   Intr-un cuvant, romanul INOCENTA PACATULUI este o lectura complexa si o naratiune scrisa cu un simt al cuvantului si atmosferei deosebit.

   Iar intrebarea ramane provocarea lumii in care traim – vulturi sau viermi – finalul e deschis pentru fiecare si speranta inca exista.

Discutii pe Facebook
Litera.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

septembrie, 2018

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Trending

X