);
COnecteaza-te cu noi

Recenzii

Cronica I love democracy – Teatrul de pe Lipscani

Publicat

pe

I love democracy

Cronică de teatru: I love democracy, Teatrul de pe Lipscani

   Într-o seară de vineri din mijlocul primăverii, pe 12 mai 2017, Teatrul de pe Lipscani găzduiește premiera „I love democracy”, în regia lui Andrei Roşu. Sala este plină și așteaptă, curioasă, începutul spectacolului. Oamenii tot continuă să apară (de altfel, de fiecare dată cand merg la un spectacol, mi se demontează punctual clișeul cum că oamenii nu apreciază teatrul, pentru că, de fiecare dată, sala este ori plină, ori cu un public mult mai numeros decât m-aș fi așteptat); la un moment dat, ușile se închid, iar noi încheiem conversațiile, pentru că știm că urmează să fim captivați de altele, care nu vor fi ale noastre.

    Luminile se sting și, după un scurt moment de liniște, sala se umple de ,,copii” care aleargă printre noi, țipă, se bucură, se joacă; spectacolul a început, actorii și-au intrat în rol. Începutul este din categoria celor atipice și care prind bine la public, tocmai pentru că actorii se infiltrează printre spectatori și fac totul să pară mult mai real.

    Aș încadra această piesă în rândul celor moderne – în primul rând, prin prisma temei abordate și, în al doilea rând, din punctul de vedere al desfășurării acesteia. După ce copiii veseli și gălăgioși ies din scenă, atmosfera se schimbă și suntem transpuși în platoul unei emisiuni TV, al cărei moderator este însuși primarul orașului; începând cu acest detaliu, ne dăm seama că societatea în sânul căreia se întâmplă totul este una foarte cunoscută nouă, este societatea secolului XXI, în care primarul din fața noastră atrage atenția asupra lucrurilor bune pe care le-a făcut în timpul mandatului său și încearcă să convingă electoratul să îl voteze din nou, făcând apel la subiecte delicate și cu care aproape oricine ar putea rezona.

    El pune accentul pe importanța încurajării tinerei generații, a copiilor și a tinerilor, aceștia fiind viitorul și cel mai important aspect de care trebuie avut grijă în prezent; de altfel, aceasta va deveni, așa cum vom vedea și noi, spectatorii, tema-clișeu în jurul căreia se desfășoară viața orașului în cauză. Totul pentru copii, niciun cuvânt împotriva lor, nicio acțiune care să le dăuneze, ba chiar, mai mult decât atât, libertatea și viețile adulților ajung să fie subjugate, în favoarea vieții copiilor.

    S-ar spune că totul se întâmplă în cadrul unui regim democratic, în care oamenii au dreptul de a vota cine să le conducă orașul, în care au dreptul de a alege cum să își trăiască viețile – cel puțin teoretic. În realitate însă, tot democratică se consideră, în cazul de față, și pedeapsa cu moartea, care se pare că este perfect legală; mai mult decât atât, în lumina celor prezentate mai sus cu privire la copii, fumatul este complet interzis, tocmai pentru a nu periclita sănătatea acestora. În caz contrar, pedepsele pot fi foarte grele și se poate ajunge chiar la pedeapsa capitală.

    Spectacolul „I love democracy” captivează printr-un alt moment important de la început, în care vedem cum un condamnat la moarte se află în fața ultimei sale dorințe; conform legii, acestuia îi putea fi îndeplinită orice dorință ar fi avut, dar se pare că exista totuși o excepție; așadar, pe cât de simplă, pe atât de imposibil de îndeplinit se dovedește a fi dorința condamnatului: aceea de a fuma o ultimă țigară.

    De aici pornește, practic, întreaga acțiune și aflăm povestea unei societăți în care democrația primează, dar are anumite limite ce trebuie respectate, în care individul are puterea de a alege, dar doar dintr-o gamă prestabilită de acțiuni posibile, în care oamenii au aceleași drepturi, dar mai multe drepturi au copiii, viața adulților fiind deja considerată redundantă și puțin importantă.

    Aș numi regimul prezentat aici o ,,democrație totalitară”, în care drepturile oamenilor sunt respectate doar teoretic, în care libertatea de exprimare se practică doar cu acordul celor de sus, în care dreptul la viață se respectă doar atât timp cât nu ai făcut ceva greșit (iar ceea ce este greșit stabilește altcineva, după niște criterii relative – de exemplu, dacă ți-ai aprins o țigară sau dacă un copil are de spus ceva împotriva ta, fie și neadevărat), pentru că, în caz contrar, cineva își va autodesemna calitatea de Dumnezeu și va decide asupra vieții tale.

   Spectacolul este unul interesant, efectele folosite au puterea de a integra spectatorul în lumea fictivă prezentată, subiectul abordat dă de gândit și este unul serios, dar la momentul vizionării, spectatorul nu se va simți îngreunat de duritatea mesajului, căci există multe momente comice; personajele sunt de așa natură încât să distreze și să relaxeze publicul, tocmai pentru că sunt, de fapt, niște prototipuri pe care le putem identifica și noi, cu ușurință, în viața de zi cu zi.

   Se creează astfel un echilibru între seriozitatea situației prezentate, care vizează drepturile și libertățile indivizilor într-o societate pseudo-democratică și felul în care sunt prezentate toate acestea; la final, publicul nu va ieși trist și îngândurat din sală, ci binedispus, dar, poate, înainte de culcare, oamenilor le vor trece prin minte câteva dintre replicile auzite în timpul spectacolului și vor medita puțin asupra realității noastre.

    Atunci când merg la teatru, momentul meu preferat este finalul spectacolului, pentru că atunci am ocazia să-mi arăt aprecierea față de minunații actori, față de succesul spectacolului, atunci pot exprima sentimentele care m-au încercat de-a lungul celor 90 de minute (sau mai mult), chiar dacă doar aplauzele mă pot ajuta; așa a fost și aici, mi-a plăcut foarte mult să văd sala în picioare, aplaudându-i pe tinerii actori, oferindu-le flori, făcând fotografii, iar pe aceștia din urmă i-am văzut emoționați, fericiți, mândri, dar, în același timp, modești…acestea nu pot fi decât niște reacții de o sinceritate absolută, aș spune, în fața cărora nu poți decât să te ridici în picioare și să aplauzi, rechemând actorii pe scenă de trei ori la rând.

Discutii pe Facebook
Nemira

Ador cartile, cafeaua, soarele, scriu pentru a ma regasi si pentru a intelege lumea mai bine, fac tot posibilul sa traiesc in prezent si sa ma bucur de oamenii dragi de langa mine.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Recenzii

Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim. v. 2.0 – cronica de teatru

Publicat

pe

Cronica de teatru - Padurea spanzuratilor

   Din Sala Mare a Teatrului National lumea iese tacuta, ostenita, garbovita de incarcatura emotionala care timp de aproape trei ore a emanat palpaitor de pe scena. Toti poarta cu ei o vina ascunsa, o culpa istorica spre care Radu Afrim a scormonit cu a lui Padure a spanzuratilor.

   Din prima clipa si pana la lasarea cortinei piesa intriga, instiga si inchieteaza. Esti invitat inca de la inceput intr-un club – The Hanged – si te intrebi daca noul Apostol Bologa e pustanul cu sapca de firma si smartphone. Dupa ce orizontul de asteptare iti e iar testat cu un joc de cuvinte perfid, realizezi ca totul a fost doar un “apero”. In fata spectatorului care sta cuminte, curios, nerabdator sa vada prinzand viata un roman care pentru multi este doar “lectura obligatorie pentru BAC”, personajul lui Afrim isi ia constiinta de mana si ne duce la razboi.

fotografie din spectacolul de teatru Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim, pe scena TNB | fotografie de Florin Ghioca

   Refrenul care-l insufleteste pe Apostol Bologa – razboiul e adevaratul izvor de viata – devine pana la final, un izvor de moarte. Razboiul insusi e o piesa de teatru in care fiecare joaca un rol absurd, este o mise-en-scene de trupuri si constiinte care nu mai apartini individului, ci sunt sacrificate colectiv, in numele unor idei al caror izvor nu este dragostea pentru celalalt.

   Radu Afrim nu ne lasa sa ne pierdem prea mult in textul lui Rebreanu si sa ratacim in nebuloasa faptelor istorice. El aduce totul pe taramul familiar al spectatorului, silindu-l sa nu lase, sub nicio forma, garda jos. Mizand pe un instrumentar de efecte si simboluri vizuale, regizorul complementeaza cu sonoritatile particulare razboiului, dar si cu un element folcloric neprevazut. Pe scena mare a Teatrului National s-a alaturat tezaurului literar si teatral si o comoara vie prin cantecul fara asemanare al familei Purja, din care transpare toata durerea si frumusetea meleagurilor care l-au sfasiat launtric pe Apostol Bologa.

fotografie din spectacolul de teatru Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim, pe scena TNB | fotografie de Florin Ghioca

   Harta unei tari e agatata-n cui, dar nu e batuta-n cuie ne reamintesc personajele si constiinta ne este tinuta in alerta de insertiile video – martorii unui razboi care inca deseneaza contururile hartilor noastre identitare.

   Alexandru Potocean si Marius Manole fac un cuplu remarcabil pentru a face sa razbata mesajul profund al acestei opere atat de complexe si rascolitoare.

    Avand ca moneda de schimb materia carnala a omului, Padurea spanzuratilor pledeaza pentru salvarea sufletului. Lumina din ochii celor care sunt deja cu un pas in lumea de dincolo, este speranta care ii leagana pe cei cu sufletul zdrobit de ororile razboiului.

fotografie din spectacolul de teatru Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim, pe scena TNB | fotografie de Florin Ghioca

   Turnura sufleteasca a lui Apostol Bologa il va duce si pe acesa pe drumul alunecos al dezertarii. Pretul platit pentru ca isi iubeste fratii este sacrificarea dragostei pentru Ilona insa nici aceasta renuntare nu este atat de dureroasa. Apostol Bologa se alatura celor cu ochii luminati si cu sufletul netulburat, nu mai este un copac fara radacini. El se intoarce acasa. Un acasa care nu e doar o halca de pamant din care se hraneste un imperiu subred, tarat pe scena doar de amintirea a ceea ce a fost candva glorios.

   Intreaga piesa e o pendulare intre inlauntru si in afara, intre sufletul si constiinta omului sincer si datoria soldatului zelos: Sufletul are nevoie de o merinde vesnica […] Dar merindea aceasta in zadar o cauti pe afara, în lumea simturilor.

   Padurea spanzuratilor “updated” este versiunea pentru noi toti cei care am ramas sa ne intrebam, asemeni lui Apostol, ce cautam aici. Padurea spanzuratilor te anima, te sageteaza cu metafore si cu scene depline care se agata cu inversunare de memorie. Iesind din sala nu poti sa lasi tot ce s-a intamplat acolo, pe scena. Iei cu tine tot spectacolul si toate intrebarile pentru a mai domoli culpa istorica a uitarii.

Discutii pe Facebook
Litera.ro
Continua sa citesti

Carte

Micul rege Decembrie – Axel Hacke. Recenzie de carte

Publicat

pe

Micul rege Decembrie - Axel Hacke. Recenzie de carte

– Noi ne nastem mici, dar apoi crestem mari si mai mari, uneori la fel de mari cat un jucator de baschet. Si apoi, spre sfarsit, ne mai scofalcim puţin. Si apoi vine moartea, si gata, nu mai suntem.

   Voi dispuneti de o mare putere de imaginatie cand sunteti mici, dar stiti foarte putine lucruri. Si din acest motiv sunteti nevoiti sa va imaginati cum arata totul. […] Si apoi aflati ca nu exista pitici si nici uriasi. Imaginatia voastra devine din ce în ce mai restransa si cunostintele voastre din ce in ce mai vaste. Corect?

   Unde s-au dus visele pe care le-am visat pana acum? Si de unde vin visele pe care le vom visa de acum incolo? Sunt printre noi inchise în cutiute colorate sau vor izvori dintr-un neant neexplorat?

   Micul rege Decembrie ne raspunde in mod nesovaielnic: […] visele raman intotdeauna mari si au nevoie de spatiu. Regele Decembrie al II-lea – impozant si caraghios deopotriva – iese din ascunzisul sau ticsit de cutiute colorate in care sunt pastrate visele pentru a-si ajuta prietenul sa supravietuiasca realitatii.

Micul rege Decembrie - Axel Hacke - Recenzie de carte   Povestea lui Hacke ne trage tandru de maneca pentru a ne aminti ca ii suntem datori copilului din noi de a ne lua o zi liberă de realitate, de a inchide ochii si a trai chiar si pentru cateva secunde viata la care am visat dintotdeauna. Lumea exterioara e un taram strain de visuri, de bucurii sincere, dar Micul rege Decembrie de ofera un resprio indispensabil.

   Descoperim citind ca rutina noastra nu trebuie sa fie o monotonie angoasanta, ci putem trece zilnic prin aventuri nemaintalnite si ca suntem aventurieri in prpriul nostru roman.

   Am uitat, desigur, ca: Viata incepe seara cand adormim si face o pauză dimineaţa, cand ne trezim. Dar nu-i nimic, un rege minuscul – semn ca se apropie de sfarsitul vietii – e aici ca sa ne reaminteasca. Plin de naivitate is intelepciune, regele Decembrie ne da o lectie de sinceritate:

   […]Cred ca exista destul de mulţi oameni carora le lipseate un rege mic, fara ca ei sa stie asta.

   Axel Hacke ne vorbeste despre usurinta de a lasa spriritul nostru ludic sa iasa la suprafata. Sa ne luam alter egoul de mana si sa il plimbam prin realitatea noastra de adulti.

   Coboram din imparatia ludicului si mergem sa ne luptam cu balaurii cotidieni, catarandu-ne printre vise si strecurandu-ne numai printre lucrurile valoroase.

   Viata noastra se scurge intre incinta vietii si cea a mortii, fara sa realizam uneori ca nu va fi intoarsa clepsidra si nu vom lua viata de la capat.

– Şi ce faci la birou?ma intreba el?

– Ma ocup cu realitatea […] Cei mai multi oameni care stau in birouri se ocupă cu realitatea.

   De unde vin si incotro se duc visele? Dar noi? Cum aparem pe lume si unde ne ducem la sfarsitul vietii? Intrebarile inocente, de o profunzime rascolitoare din paginile povestii lui Axel Hacke sunt intrebarile fiecaruia dintre noi.

   Eu exist numai pentru ca tu ai dorit sa ma ai, spune regele plin de incredere. Dupa ce inchidem cartea, ramanem cu un zambet enigmatic si cu un mugure de speranta rasarit din mocirla cotidiana. Pentru asta, ar trebui sa spunem: Multumesc!

Discutii pe Facebook
Litera.ro
Continua sa citesti

Carte

DIN ALTA VIATA – Jurnal de copil. Marius Albert Negut. Recenzie de carte

Publicat

pe

    Cel mai frumos cadou de Craciun din anul 2018 este cartea lui Marius Albert Negut  – Din alta viata – Jurnal de copil.

   Am avut aceeasi senzatie pe care am trait-o in copilarie cand l-am citit pe Creanga cu ale sale amintiri, savoare si farmec, o lume din care nu mai vrei sa pleci.

   Cartea lui Marius Albert Negut  putea la fel de bine sa se numeasca “Amintirile unui decretel” pentru ca acea generatie se regaseste intru totul in jurnalul sau.

Din alta viata - Jurnal de copil - recenzie de carte   Nu intamplator unul dintre capitole se numeste “Singur acasa”, aceasta este impresia pe care o lasa intregul roman – de amuzament, pozne si jocuri povestite intr- o limba romana adecvata timpului descris.

   Sunt cuvinte folosite de autor pe care cei care au trait acele timpuri si le amintesc cu nostalgie  – cracane, invizoace, tevile de cornete.

   Intotdeauna Marius A. Negut foloseste limba romana ca pe cea mai frumoasa si utila metoda de a recreea o atmosfera, de a transpune sentimente si trairi specifice intr-un limbaj pitoresc.

   Am admirat intotdeauna aceasta maiestrie lingvistica.

   Copilul Marius traieste intr-o lume pestrita de la margine de Bucuresti si din Letca si Ciurari, locurile de bastina ale parintilor.

   Fiecare episod povestit este o margica colorata insirata in siragul unor amintiri placute dar si dureroase, pentru ca nu se fereste sa ne povesteasca si despre pedepsele primite pentru tot felul de sotii copilaresti.

   Umorul este o latura pana acum neexploatata de scriitorul Marius Albert Negut, dar pe care il stapaneste magistral. De la umor de situatie – cap.36 “Mai nou, tata gateste….” Sarmale cu cafea, la umorul de limbaj (Tontonel, chiorpec, Halima) si pana la autoironie care ne aduce un zambet pe buze, Marius Albert Negut isi scrie in jurnal intamplari buclucase (se da cu o bicicleta pe o panta cu Vasilica, fratiorul in spate pana aterizeaza dureros) sau de-a binelea romantice cu fetitele care au devenit obiectul pasiunilor sale copilaresti, Luminta, Iulia.

   Vacantele petrecute la tara la bunici la Letca Veche sau Ciurari aduc in pagini alte scene  rurale si alte intamplari uneori potrivnice eroului nostru, care fiind de la Bucuresti o cam incaseaza sau este parat de fratele mai mic si invinuit ca l-ar fi aruncat intr-o garla si din nou, o incaseaza.

   Nu totul este lapte si miere, sunt si capitole amare – `Sticleee goaleee`, in care experienta traita nu este deloc una fericita. Nu voi dezvalui mai mult pentru ca lectura este una savuroasa si cu suspans.

   Surprinde finalul si lasa in acelasi timp o usa deschisa catre urmatoarea carte. Dintr-o data din cititori ne transformam in interlocutori iar dialogul se adreseaza direct sufletului nostru. Fiecare pastreaza in sine copilul care a fost, fiecare a avut un moment de pierdere a inocentei iar Marius Albert Negut ne invita sa meditam la asta.

   Din alta viata – Jurnal de copil este o carte ca un strop de lumina in calea oricarui om care ii deschide paginile si de aceea ar fi o lectura recomandata si copiilor nostri.

Discutii pe Facebook
Litera.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

martie, 2019

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X