Cronica I love democracy – Teatrul de pe Lipscani

0
30
I love democracy

Cronică de teatru: I love democracy, Teatrul de pe Lipscani

   Într-o seară de vineri din mijlocul primăverii, pe 12 mai 2017, Teatrul de pe Lipscani găzduiește premiera “I love democracy”, în regia lui Andrei Roşu. Sala este plină și așteaptă, curioasă, începutul spectacolului. Oamenii tot continuă să apară (de altfel, de fiecare dată cand merg la un spectacol, mi se demontează punctual clișeul cum că oamenii nu apreciază teatrul, pentru că, de fiecare dată, sala este ori plină, ori cu un public mult mai numeros decât m-aș fi așteptat); la un moment dat, ușile se închid, iar noi încheiem conversațiile, pentru că știm că urmează să fim captivați de altele, care nu vor fi ale noastre.

    Luminile se sting și, după un scurt moment de liniște, sala se umple de ,,copii” care aleargă printre noi, țipă, se bucură, se joacă; spectacolul a început, actorii și-au intrat în rol. Începutul este din categoria celor atipice și care prind bine la public, tocmai pentru că actorii se infiltrează printre spectatori și fac totul să pară mult mai real.

    Aș încadra această piesă în rândul celor moderne – în primul rând, prin prisma temei abordate și, în al doilea rând, din punctul de vedere al desfășurării acesteia. După ce copiii veseli și gălăgioși ies din scenă, atmosfera se schimbă și suntem transpuși în platoul unei emisiuni TV, al cărei moderator este însuși primarul orașului; începând cu acest detaliu, ne dăm seama că societatea în sânul căreia se întâmplă totul este una foarte cunoscută nouă, este societatea secolului XXI, în care primarul din fața noastră atrage atenția asupra lucrurilor bune pe care le-a făcut în timpul mandatului său și încearcă să convingă electoratul să îl voteze din nou, făcând apel la subiecte delicate și cu care aproape oricine ar putea rezona.

    El pune accentul pe importanța încurajării tinerei generații, a copiilor și a tinerilor, aceștia fiind viitorul și cel mai important aspect de care trebuie avut grijă în prezent; de altfel, aceasta va deveni, așa cum vom vedea și noi, spectatorii, tema-clișeu în jurul căreia se desfășoară viața orașului în cauză. Totul pentru copii, niciun cuvânt împotriva lor, nicio acțiune care să le dăuneze, ba chiar, mai mult decât atât, libertatea și viețile adulților ajung să fie subjugate, în favoarea vieții copiilor.

    S-ar spune că totul se întâmplă în cadrul unui regim democratic, în care oamenii au dreptul de a vota cine să le conducă orașul, în care au dreptul de a alege cum să își trăiască viețile – cel puțin teoretic. În realitate însă, tot democratică se consideră, în cazul de față, și pedeapsa cu moartea, care se pare că este perfect legală; mai mult decât atât, în lumina celor prezentate mai sus cu privire la copii, fumatul este complet interzis, tocmai pentru a nu periclita sănătatea acestora. În caz contrar, pedepsele pot fi foarte grele și se poate ajunge chiar la pedeapsa capitală.

    Spectacolul “I love democracy” captivează printr-un alt moment important de la început, în care vedem cum un condamnat la moarte se află în fața ultimei sale dorințe; conform legii, acestuia îi putea fi îndeplinită orice dorință ar fi avut, dar se pare că exista totuși o excepție; așadar, pe cât de simplă, pe atât de imposibil de îndeplinit se dovedește a fi dorința condamnatului: aceea de a fuma o ultimă țigară.

    De aici pornește, practic, întreaga acțiune și aflăm povestea unei societăți în care democrația primează, dar are anumite limite ce trebuie respectate, în care individul are puterea de a alege, dar doar dintr-o gamă prestabilită de acțiuni posibile, în care oamenii au aceleași drepturi, dar mai multe drepturi au copiii, viața adulților fiind deja considerată redundantă și puțin importantă.

    Aș numi regimul prezentat aici o ,,democrație totalitară”, în care drepturile oamenilor sunt respectate doar teoretic, în care libertatea de exprimare se practică doar cu acordul celor de sus, în care dreptul la viață se respectă doar atât timp cât nu ai făcut ceva greșit (iar ceea ce este greșit stabilește altcineva, după niște criterii relative – de exemplu, dacă ți-ai aprins o țigară sau dacă un copil are de spus ceva împotriva ta, fie și neadevărat), pentru că, în caz contrar, cineva își va autodesemna calitatea de Dumnezeu și va decide asupra vieții tale.

   Spectacolul este unul interesant, efectele folosite au puterea de a integra spectatorul în lumea fictivă prezentată, subiectul abordat dă de gândit și este unul serios, dar la momentul vizionării, spectatorul nu se va simți îngreunat de duritatea mesajului, căci există multe momente comice; personajele sunt de așa natură încât să distreze și să relaxeze publicul, tocmai pentru că sunt, de fapt, niște prototipuri pe care le putem identifica și noi, cu ușurință, în viața de zi cu zi.

   Se creează astfel un echilibru între seriozitatea situației prezentate, care vizează drepturile și libertățile indivizilor într-o societate pseudo-democratică și felul în care sunt prezentate toate acestea; la final, publicul nu va ieși trist și îngândurat din sală, ci binedispus, dar, poate, înainte de culcare, oamenilor le vor trece prin minte câteva dintre replicile auzite în timpul spectacolului și vor medita puțin asupra realității noastre.

    Atunci când merg la teatru, momentul meu preferat este finalul spectacolului, pentru că atunci am ocazia să-mi arăt aprecierea față de minunații actori, față de succesul spectacolului, atunci pot exprima sentimentele care m-au încercat de-a lungul celor 90 de minute (sau mai mult), chiar dacă doar aplauzele mă pot ajuta; așa a fost și aici, mi-a plăcut foarte mult să văd sala în picioare, aplaudându-i pe tinerii actori, oferindu-le flori, făcând fotografii, iar pe aceștia din urmă i-am văzut emoționați, fericiți, mândri, dar, în același timp, modești…acestea nu pot fi decât niște reacții de o sinceritate absolută, aș spune, în fața cărora nu poți decât să te ridici în picioare și să aplauzi, rechemând actorii pe scenă de trei ori la rând.

LEAVE A REPLY