);
COnecteaza-te cu noi

Teatru

Copii rai – Teatrul Arte dell’Anima. Cronica de teatru

Publicat

pe

copii rai - cronica de teatru

Copii Rai…?

   Sintagma de mai sus e ades folosita de parinti, bunici, profesori. Chiar si de copii.

   Copiii rai sunt aceia ce NU fac ceva bine: nu asculta, nu invata, nu mananca gustarea, nu vorbesc frumos, NU!… Nu… NU!…

   E un tipar, un cliseu, de multe ori, o vorba proasta, dar atat de proasta incat pune o eticheta pe o categorie de fiinte umanein crestere. Nimeni nu intreaba DE CE – de ce faci asta? E mai simplu sa dai un verdict (cu o siguranta iesita din comun) decat sa Taci, sa Analizezi, sa Dai/Oferi/Gandesti solutii.

   E o vorba care spune: “gandeste inainte sa deschizi gura” sau cum ar spune englezul “cuvintele sunt mai puternice decat sabia”. Intelepte cuvinte… dar cati oare, dintre noi, adultii, le punem in practica? Indiferent daca suntem parinti, bunici, profesori, noua adultilor ne place sa etichetam, sa dam verdicte: Copil rau, Copil bun. Scurt si la obiect! Stim sa spunem si de ce: pentru ca noi putem. Pentru ca noi suntem adulti. Noi stim!

Si totusi… STIM? Cu adevarat?

   In valtoarea unei vieti cotidiene din anul 2016, o regizoare scrie scenariul unei piese extrem de interesante si de actuale: Copii Rai.

   Nu sunt multi copii in piesa, doar unul. O fetita de 11 ani. Si povestea ei. Cu o doamna profesoara, cu niste elastice, cu o sora mai mica ce nu vrea la gradinita, cu singurul ei prieten-catelul daruit ca supliment emotional de un tata divortat (de mama si de copii) si absent. Si o mama….care munceste pentru casa si pentru copii ei, care se bizuie pe fata ei cea mare (de 11 ani) sa aiba grija de sora cea mica, sa nu uite sa plimbe catelul, sa se adapteze repede si usor la noua ei scoala si sa inceteze sa se mai joace cu elasticele.

Piesa-i scurta… actorii putini (doar 3)… personajele variaza ca numar (3, 6)… povestea e trista, dureroasa, dramatica. Un carusel ce se invarte amenintator si naucitor ingloband timp, reactii, dialoguri, oameni, puncte de vedere si Neputinta. Neputinta unui copil de 11 ani, in crestere, care este umilit de un profesor in fata colegilor, care se joaca cu elasticele pe sub banca, un copil care are un singur prieten adevarat: catelul daruit de absentul tata, un copil care “trebuie pedepsit”, dupa parerea si indrumarea mamei.

Si atunci?

   Vezi piesa si te intristezi. Ai fost si tu copil. Ai avut si tu 11 ani. Te-ai jucat si tu pe sub banca sau pe banca… Ai avut si tu preferinte la scoala, prieteni si dusmani, profesori (buni sau rai!), elastice pentru joaca, jocuri, povestea/familia ta de acasa (mama, tata, ei doi impreuna, doar unul dintre ei, bunicul, bunica)… si atunci?

Ce e diferit?

Generatia, timpul, epoca, copiii, parintii, profesorii???

   Noi toti. Impreuna. La un loc. Adulti cu probleme, nerezolvate (de cele mai multe ori!); Copii… Rai(?) ce nu mai au timp pentru propria copilarie, caci hei, esti destul de mare la 11 ani sa mai fii copil; Profesori…Rai, Buni, care sunt adulti cu o functie/slujba, modelatori/denigratori de suflete. Si o Societate formata din toti acestia la un loc-EI, VOI, NOI.

   Copii de ieri si de azi. Unii spectatori, altii personaje, ceilalti doar judecatori (muti si intransigenti). Si din pacate, ura, agresivitate (fizica si psihica), violenta (la 11 ani!) si multa Neputinta, Nepasare. Si o piesa, un spectacol, un exemplu de Copii Rai.

“Unde esti, Copilarie, […]?” M. Eminescu

Cronica spectacolului de teatru Copii rai, de Mihaela Michailov.
Teatrul dell’Anima
Regie: Geanina Hergeligiu; Scenografie: Ruxandra Manolovici; Lumini: Alex Bibere; Miscare scenica: Alina Iacov Lazar
Cu:
Ana Maria Irimia
Raluca Juganaru
Alin Potop

Discutii pe Facebook
Nemira

Hello! Eu sunt Ioana si in timpul liber fac ceea ce ar trebui sa faca multi: ma relaxez. Adica citesc(ce imi cade in mana si are "lipici" la public, adica eu), ma uit la filme(mai noi si mai vechi), ascult muzica si, din cand in cand, dau fuga intr-o excursie(ca sa schimb atmosfera si sa-mi eliberez mintea). Imi plac oamenii care nu isi fac un crez si un mod de a fi in a se vaita(de norii de afara, de pisica vecinului, de salariu etc) si iubesc acei oameni care " iubesc pletele si ploaia si camasile-nflorate", vorba cantecului. In rest, om bun.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Recenzii

CURSA DE SOARECI – CRIMA CU PUBLIC. Cronica de teatru

Publicat

pe

   Ce poti sa spui despre o piesa de teatru despre care nu ai voie sa spui nimic? Ce poti sa mai spui despre Agatha Christie al carei nume se suprapune perfect si se confunda cu definitia romanului detectiv?

   Toti cei care vizioneaza Cursa de soareci sunt partasi la crima si la un secret. Cand te asezi in fotoliul din fata scenei iti dai acordul sa iti pastrezi sangele rece si, mai ales, sa iti ascuti simturile.

   Agatha Christie e un scriitor care isi pofteste cititorul sa rezolve misterul crimei impreuna cu personajele, care se dezvaluie nu doar in fata publicului, ci si in fata lor insisi.

   Majoritatea o stim ca romancier, dar in Cursa de soareci ni se dezvaluie ca dramaturg, dovedind inca o data talentul sau de a imagina o scena pana la cele mai mici detalii.

   Erwin Simsensohn este regizorul care isi asuma rolul de a da viata intrigii asternute pe hartie de scriitoarea britanica. Tot el este cel care transmite spectatorului dorinta Agathei Christie ca secretul adevaratului criminal sa ramana in sala de spectacol.

   Locul de intalnire al personajelor este Conacul Monkswell administrat de sotii Ralston. Aici se aduna Christopher Wren, Doamna Boyle (Simona Bondoc), Maiorul Metcalf (Tomi Cristin), Domnisoara Casewell, Domnul Paravicini si Sergentul Trotter. Toti ii trec pragul purtand cu sine un secret care incepe sa fie dezlegat de public pe masura ce actiunea inainteaza.

   Spatiul inchis al conacului, urgia de afara si presiunea de a fi in apropierea unui criminal destabilizeaza relatiile dintre calatorii necunoscuti.

   Cine e personajul principal in Cursa de soareci? Sa fie criminalul? Mollie Ralston (Ileana Olteanu) care intra prima in scena? Conacul care ii aduna pe toti si care scoate la iveala amintiri de care personajele incearca sa fuga?

cursa de soareci - cronica de teatru

imagine din spectacolul Cursa de soareci, TNB | sursa foto: TNB

   Dar nu trebuie sa uitam nici vocea de la radio (Ioan Andrei Ionescu) care poate fi transformata in indiciu de catre un spirit inchizitor.

   Fie ca lui Gilles Ralston ii da viata Dragos Stemate, fie Florin Calbajos, ori ca Lari Georgescu sau Petre Ancuta fac pe simpaticul si neintelesul Christopher Wren, personajele sunt bine construite si reusesc sa intretina misterul.

   Domnul Paravicini este intrigant si cand in costumul lui intra Mihai Calota si cand acesta e purtat de Silviu Biris, iar Sergentul Trotter isi duce la capat misiunea si in persoana lui Gavril Patru si a lui Razvan Oprea.

cursa de soareci - cronica de teatru

imagine din spectacolul Cursa de soareci, TNB | sursa foto: TNB

   I-am promis Agathei Christie ca nu dezvaluim nimic care ar putea spulbera enigma. Dar Cursa de soareci trebuie vazuta. Pentru seriozitatea temei si pentru umorul care razbate de pe scena. Cursa de soareci e ca un rebus dezlegat in societate despre care la final schimbi pareri cu necunoscutul de langa tine.

   Agatha Christie si Erwin Simsensohn invita publicul la Teatrul National Bucuresti sa fie complice nu la o crima, ci la un spectacol de teatru pentru toate varstele si pentru toate gusturile.

   Trei soricei…

Discutii pe Facebook
libhumanitas.ro
Continua sa citesti

Recenzii

Orchestra Titanic – sacrificiul artistului in fata mortii. Cronica de teatru

Publicat

pe

Orchestra Titanic, cronica de teatru

   Orchestra Titanic – un titlu ce trimite cu gandul la sacrificiul dezinteresat al artistului in fata mortii. Iluzia vietii care transpare din piesa lui Hristo Boicev isi gaseste locul pe scena Teatrului National si urmareste spectatorul chiar si dupa tragerea cortinei. Regizorul Felix Alexa dirijeaza impecabil Orchestra Titanic, iar la finalul spectacolului aplauzele sunt daruite atat artistilor, cat si adevarurilor spuse fara menajamente de catre personajele garii parasite.

   Lumea intreaga e o gara. – iar noi, in loc sa traim, asteptam sa traim.

   Cele patru personaje, fiecare cu cate o poveste in spate, poveste care a dus parca inevitabil la traiul printre cartoane si sticle de bautura, Luko (Mihai Constantin), Meto (Mihai Calin), Doko (Richard Bovnoczki) si Liubka (Tania Popa) sunt uniti intr-un purgatoriu existential incercand, cu totii, sa reziste cum pot pana in momentul “Marii treceri”. O trecere pe care o asteapta sistematic si ritualic; o trecere ce poate fi realizata doar prin oprirea unui tren in gara paraginita. Pentru momentul sacru cei patru fac repetitii, pun in scena o retea de actiuni menite sa ii urce in tren si sa le asigure provizii. In inocenta si in disperarea lor, Luko, Meto, Doko si Liubka iau cate un geamantan, isi netezesc hainele ponosite, isi pun zambetul amar, fortat pe fata si se posteaza ca un pluton de-a lungul caii ferate. Dezamagirea provocata de trenul care niciodata nu opreste devine o obisnuinta, iar cand momentul mult-asteptat soseste, angoasa si frica fac loc fericirii.

orchestra titanic - cronica de teatru

Orchestra Titanic, la TNB | sursa foto: tnb.ro

   Rutina zilelor posomorate e intrerupta intr-o zi de sosirea intempestiva a unui personaj invaluit in mister care destabilizeaza ordinea micii societatii. Prezenta lui Harry (Claudiu Bleont) inseamna punerea la indoiala a vietii insesi.

   Viata este vis, dar visul nu este viata, e refrenul care parcurge piesa de la inceput pana la caderea cortinei.

   Chiar aparitia magicianului Harry e pusa sub semnul intrebarii, iar actiunile sale pot fi doar raspunsuri ale constiintelor frematate si obosite ale personajelor. Teme ca evadarea, viata, moartea sunt tratate cu seriozitate si umor deopotriva, iar la final, cand insusi spectatorul se intreaba ce este si ce nu este real, nu sentimentul singuratatii este cel care persista, ci gandul ca nu evadand vom fi fericiti, ci traind in mijlocul a tot ceea ce ne este familiar.

   Cu un titlu ce face aluzie la orchestra care nu a incetat sa cante chiar cand Titanicul se scufunda, ducand cu el mii de vieti, piesa lui Hristo Boicev aduce un elogiu vietii.

Discutii pe Facebook
Litera.ro
Continua sa citesti

Recenzii

Vivien Leigh. Ultima conferinta de presa. Cum artistii vor mosteni pamantul

Publicat

pe

Vivien Leigh: ultima conferinta de presa - cronica de teatru

   Ca artistii vor mosteni pamantul ne-o spune chiar personajul ca o prevestire, dar si ca o concluzie.

   Stand in public si urmarind jocul Lamiei Beligan ai impresia ca toate intrebarile nerostite legate de Vivien Leigh capata raspuns.

   Teatrul e oglinda lumii, se aude la un moment dat de pe scena. Dar aflat in fata intruchiparii uneia dintre cele mai admirate si mai misterioase actrite ti se pare ca tu esti in fata unei oglinzi.

   Viata tumultoasa, trista, plina de succes si de hotarari greu de inteles sau acceptat a lui Vivien Leigh este interpretata cu originalitate si o deosebita iscusinta de catre Lamia Beligan. Usurinta trecerii de la un timp al vietii la altul, de la o bucurie nemarginita la caderi nervoase sunt cateva dintre atuurile actritei care fac piesa sa fie bine inchegata si usor de urmarit.

   Regizoarea Liana Certechi puncteaza simplu, simbolic toate momentele de turnura din existenta personajului, iar viata lui Vivien Leigh e pusa la picioarele spectatorilor cu toate mastile purtate de actrita pe parcusrul carierei cinematografice si cu trairile autentice ale femeii din spatele decorurilor.

   Cea care o readuce la viata pe extraordinara actrita britanica isi interpreteaza rolul la fel ca cea pe care o omagiaza: cu dedicatie, cu o insufletire dureroasa, inchinandu-se, parca, in fiecare clipa Melpomenei.

   Vivien Leigh raspunde lumii si isi raspunde siesi intampinand intrebarile cu sinceritatea celui care pentru a avea tot ceea ce isi doreste sacrifica tot ceea ce are. Acest spectacol omagial nu poate fi privit decat cu o nemarginita evlavie pentru ca de la primele replici spectatorul isi da seama ca se afla nu in fata unor actori, ci in fata unei icoane teatrale.

   Spre deosebire de Vivien Leigh care nu a putut sa isi cladeasca viata personala si cea publica intr-un tot armonios, triada personaj-actor-public este compacta. Timpul nu curge liniar, nu exista un inceput si un sfarsit al piesei – daca artistii sunt cei care mostenesc pamantul, amintirea lui Vivien Leigh va fi intotdeauna un reper al memoriei colective, iar interpretarea Lamiei Beligan va ramane si ea in galeria reprezentarilor fara precedent despre viata si cariera marii actrite.

Discutii pe Facebook
libhumanitas.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

decembrie, 2018

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X