);
COnecteaza-te cu noi

Recenzii

Copii rai @ Educatia incepe in cartier

Publicat

pe

Copii rai @ Educatia incepe in cartier

Copii rai @ Educatia incepe in cartier

   Copii rai ar putea fi considerat unul dintre spectacolele preferate ale Raftului cu Idei. Are nu mai putin de 4 cronici, semnate de Andreea Morar, Andreea Stanescu, Iulia Alexandra Carnaru si Ioana Brat.

   Si pe buna dreptate. Este un spectacol special, un manifest inspirat dintr-o realitate dura, o „lectie particulara” adresata participantilor din sistemul pe care il analizeaza: copii, parinti si profesori, si una generala, de umanitate, care ne priveste pe toti deopotriva.

   Cum cresc/ sunt crescuti copiii in societatea romaneasca a zilelor noastre, in ce masura sunt ei incurajati, sustinuti in dezvoltarea lor si educati la modul real, constructiv, nu in spiritul compliantei si al conformismului ca garantii ale lipsei batailor de cap pentru adulti.

   Piesa scrisa de Mihaela Michailov si pusa in scena in regia Geaninei Hergheligiu, cu scenografia minimalista, dar extrem de sugestiva semnata de Ruxandra Manolovici, se bazeaza pe un caz real de violenta in scoala.

   Iar Raluca Juganaru (care mi-e draga de mor), Ana-Maria Irimia si Alin Potop (pe care abia astept sa-i revad pe scena) sunt cei care dau viata povestii. Cel putin in mod oficial.

    Pentru ca neoficial, in cazul meu, asistand la una dintre reprezentatiile “Copiilor rai“ din cadrul proiectului cultural “Educatia incepe in cartier”, povestea s-a continuat si in sala Centrului European Cultural si de Tineret pentru UNESCO „Nicolae Balcescu”.

   Iar spectacolul – generat de combinatia dintre ce se juca pe scena si ce se intampla in public – s-a transformat intr-o experienta bulversanta initial, edificatoare si cu gust amar apoi.

   Pentru ca ceea ce mi-a demonstrat seara aceea fara drept de apel a fost ca situatia descrisa in piesa nu este doar reala, ci chiar atat de obisnuita incat, cel putin aparent, nu mai mira pe nimeni din publicul format din cateva clase de elevi si profesorii insotitori.

   Spuneam ca piesa porneste de la un caz real, de la un act de violenta in scoala. O profesoara incearca sa corijeze o fetita „rea” care nu este atenta si „deranjeaza” ora. Neobtinand rezultatul dorit, lucrurile degenereaza din ce in ce, ajungand nepermis de departe. Iar dupa terminarea orei de curs, colegii fetitei sunt cei care continua si duc la extrem „procesul de pedepsire”.

   Acest moment al spectacolului, in care nu vedem ce se intampla, doar auzim discutiile „copiilor” in timp ce isi terorizeaza colega, este cel care m-a socat cel mai mult, prin prisma reactiei copiilor din sala. Nu au susotit in continuare intre ei (ceea ce multi au facut pe toata durata spectacolului), ci au devenit mai atenti. Dar nu, nu au ramas inmarmuriti, si nici prea multe reactii de empatizare cu copilul batut nu am observat. Ce faceau atunci, va veti intreba, poate. Iar tristul raspuns este ca… radeau si se distrau.

   Violenta intre colegi este ceva normal pentru copii? Asa ar parea. Educatia copiilor este deficitara? Si daca ma gandesc doar la cat de putin familiarizati pareau cu bunele maniere la teatru, iar va trebui sa concluzionez ca asa ar parea. La fel si cand imi amintesc discursul unei doamne profesoare care ne explica (in cadrul dezbaterilor care au incheiat seara) cat de dificil este sa mentina copiii sub control, cat de obosita ajunge seara acasa si cum nu ii mai ramane niciun pic de energie pentru propriii copii.

   Cel mai „firesc” si uman personaj din acea sala – caci toti suntem, la limita, personaje – este femeia gardian, jucata de Raluca Juganaru. Cea care gaseste fetita batuta. Cea care isi aminteste cel mai bine, retraind momentul, cum bratele fetitei s-au strans in jurul gatului ei, in cautarea protectiei. A salvarii. Cea care, cu mijloace sarace, provenite nu din educatie, ci dintr-o inima care bate unde si asa cum trebuie, incearca sa contribuie la o lume mai buna pentru copiii cu care intra in contact zi de zi: face impreuna cu ei origami. Din nou s-a ras la o asemenea ocupatie non-cool.

   Ironice reactiile din sala. Cu atat mai mult cu cat spectacolul era o pledoarie in sprijinul individualitatii copiilor, o imbratisare calda, dublata de un mesaj de intelegere si imbarbatare: „Stim prin ce treci, stim ca te cauti pe tine, stim ca e greu. Stim ca nu te simti inteles, stim ca nu esti sustinut, dar nu poti renunta. Stim, am fost si noi acolo. Rezista. Va fi bine.”

   Dar sunt sigura ca acest demers minunat si-a gasit rasunet in mintea si in sufletul acelora care aveau nevoie de el, ca au fost in sala copii pe care aceasta privire indreptata asupra lor, acest „ne pasa” spus clar si raspicat de echipa spectacolului si de initiativa teatrului Arte dell’Anima i-a ajutat in mod real.

________

Proiectul cultural “Educatia incepe in cartier” a fost finantat de Primaria Municipiului Bucuresti prin Centrul Cultural al Municipiului Bucuresti – ARCUB, in cadrul programului „Bucuresti – Oras Participativ 2017”.

Discutii pe Facebook
Libris.ro
Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Recenzii

Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim. v. 2.0 – cronica de teatru

Publicat

pe

Cronica de teatru - Padurea spanzuratilor

   Din Sala Mare a Teatrului National lumea iese tacuta, ostenita, garbovita de incarcatura emotionala care timp de aproape trei ore a emanat palpaitor de pe scena. Toti poarta cu ei o vina ascunsa, o culpa istorica spre care Radu Afrim a scormonit cu a lui Padure a spanzuratilor.

   Din prima clipa si pana la lasarea cortinei piesa intriga, instiga si inchieteaza. Esti invitat inca de la inceput intr-un club – The Hanged – si te intrebi daca noul Apostol Bologa e pustanul cu sapca de firma si smartphone. Dupa ce orizontul de asteptare iti e iar testat cu un joc de cuvinte perfid, realizezi ca totul a fost doar un “apero”. In fata spectatorului care sta cuminte, curios, nerabdator sa vada prinzand viata un roman care pentru multi este doar “lectura obligatorie pentru BAC”, personajul lui Afrim isi ia constiinta de mana si ne duce la razboi.

fotografie din spectacolul de teatru Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim, pe scena TNB | fotografie de Florin Ghioca

   Refrenul care-l insufleteste pe Apostol Bologa – razboiul e adevaratul izvor de viata – devine pana la final, un izvor de moarte. Razboiul insusi e o piesa de teatru in care fiecare joaca un rol absurd, este o mise-en-scene de trupuri si constiinte care nu mai apartini individului, ci sunt sacrificate colectiv, in numele unor idei al caror izvor nu este dragostea pentru celalalt.

   Radu Afrim nu ne lasa sa ne pierdem prea mult in textul lui Rebreanu si sa ratacim in nebuloasa faptelor istorice. El aduce totul pe taramul familiar al spectatorului, silindu-l sa nu lase, sub nicio forma, garda jos. Mizand pe un instrumentar de efecte si simboluri vizuale, regizorul complementeaza cu sonoritatile particulare razboiului, dar si cu un element folcloric neprevazut. Pe scena mare a Teatrului National s-a alaturat tezaurului literar si teatral si o comoara vie prin cantecul fara asemanare al familei Purja, din care transpare toata durerea si frumusetea meleagurilor care l-au sfasiat launtric pe Apostol Bologa.

fotografie din spectacolul de teatru Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim, pe scena TNB | fotografie de Florin Ghioca

   Harta unei tari e agatata-n cui, dar nu e batuta-n cuie ne reamintesc personajele si constiinta ne este tinuta in alerta de insertiile video – martorii unui razboi care inca deseneaza contururile hartilor noastre identitare.

   Alexandru Potocean si Marius Manole fac un cuplu remarcabil pentru a face sa razbata mesajul profund al acestei opere atat de complexe si rascolitoare.

    Avand ca moneda de schimb materia carnala a omului, Padurea spanzuratilor pledeaza pentru salvarea sufletului. Lumina din ochii celor care sunt deja cu un pas in lumea de dincolo, este speranta care ii leagana pe cei cu sufletul zdrobit de ororile razboiului.

fotografie din spectacolul de teatru Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim, pe scena TNB | fotografie de Florin Ghioca

   Turnura sufleteasca a lui Apostol Bologa il va duce si pe acesa pe drumul alunecos al dezertarii. Pretul platit pentru ca isi iubeste fratii este sacrificarea dragostei pentru Ilona insa nici aceasta renuntare nu este atat de dureroasa. Apostol Bologa se alatura celor cu ochii luminati si cu sufletul netulburat, nu mai este un copac fara radacini. El se intoarce acasa. Un acasa care nu e doar o halca de pamant din care se hraneste un imperiu subred, tarat pe scena doar de amintirea a ceea ce a fost candva glorios.

   Intreaga piesa e o pendulare intre inlauntru si in afara, intre sufletul si constiinta omului sincer si datoria soldatului zelos: Sufletul are nevoie de o merinde vesnica […] Dar merindea aceasta in zadar o cauti pe afara, în lumea simturilor.

   Padurea spanzuratilor “updated” este versiunea pentru noi toti cei care am ramas sa ne intrebam, asemeni lui Apostol, ce cautam aici. Padurea spanzuratilor te anima, te sageteaza cu metafore si cu scene depline care se agata cu inversunare de memorie. Iesind din sala nu poti sa lasi tot ce s-a intamplat acolo, pe scena. Iei cu tine tot spectacolul si toate intrebarile pentru a mai domoli culpa istorica a uitarii.

Discutii pe Facebook
Libris.ro
Continua sa citesti

Carte

Micul rege Decembrie – Axel Hacke. Recenzie de carte

Publicat

pe

Micul rege Decembrie - Axel Hacke. Recenzie de carte

– Noi ne nastem mici, dar apoi crestem mari si mai mari, uneori la fel de mari cat un jucator de baschet. Si apoi, spre sfarsit, ne mai scofalcim puţin. Si apoi vine moartea, si gata, nu mai suntem.

   Voi dispuneti de o mare putere de imaginatie cand sunteti mici, dar stiti foarte putine lucruri. Si din acest motiv sunteti nevoiti sa va imaginati cum arata totul. […] Si apoi aflati ca nu exista pitici si nici uriasi. Imaginatia voastra devine din ce în ce mai restransa si cunostintele voastre din ce in ce mai vaste. Corect?

   Unde s-au dus visele pe care le-am visat pana acum? Si de unde vin visele pe care le vom visa de acum incolo? Sunt printre noi inchise în cutiute colorate sau vor izvori dintr-un neant neexplorat?

   Micul rege Decembrie ne raspunde in mod nesovaielnic: […] visele raman intotdeauna mari si au nevoie de spatiu. Regele Decembrie al II-lea – impozant si caraghios deopotriva – iese din ascunzisul sau ticsit de cutiute colorate in care sunt pastrate visele pentru a-si ajuta prietenul sa supravietuiasca realitatii.

Micul rege Decembrie - Axel Hacke - Recenzie de carte   Povestea lui Hacke ne trage tandru de maneca pentru a ne aminti ca ii suntem datori copilului din noi de a ne lua o zi liberă de realitate, de a inchide ochii si a trai chiar si pentru cateva secunde viata la care am visat dintotdeauna. Lumea exterioara e un taram strain de visuri, de bucurii sincere, dar Micul rege Decembrie de ofera un resprio indispensabil.

   Descoperim citind ca rutina noastra nu trebuie sa fie o monotonie angoasanta, ci putem trece zilnic prin aventuri nemaintalnite si ca suntem aventurieri in prpriul nostru roman.

   Am uitat, desigur, ca: Viata incepe seara cand adormim si face o pauză dimineaţa, cand ne trezim. Dar nu-i nimic, un rege minuscul – semn ca se apropie de sfarsitul vietii – e aici ca sa ne reaminteasca. Plin de naivitate is intelepciune, regele Decembrie ne da o lectie de sinceritate:

   […]Cred ca exista destul de mulţi oameni carora le lipseate un rege mic, fara ca ei sa stie asta.

   Axel Hacke ne vorbeste despre usurinta de a lasa spriritul nostru ludic sa iasa la suprafata. Sa ne luam alter egoul de mana si sa il plimbam prin realitatea noastra de adulti.

   Coboram din imparatia ludicului si mergem sa ne luptam cu balaurii cotidieni, catarandu-ne printre vise si strecurandu-ne numai printre lucrurile valoroase.

   Viata noastra se scurge intre incinta vietii si cea a mortii, fara sa realizam uneori ca nu va fi intoarsa clepsidra si nu vom lua viata de la capat.

– Şi ce faci la birou?ma intreba el?

– Ma ocup cu realitatea […] Cei mai multi oameni care stau in birouri se ocupă cu realitatea.

   De unde vin si incotro se duc visele? Dar noi? Cum aparem pe lume si unde ne ducem la sfarsitul vietii? Intrebarile inocente, de o profunzime rascolitoare din paginile povestii lui Axel Hacke sunt intrebarile fiecaruia dintre noi.

   Eu exist numai pentru ca tu ai dorit sa ma ai, spune regele plin de incredere. Dupa ce inchidem cartea, ramanem cu un zambet enigmatic si cu un mugure de speranta rasarit din mocirla cotidiana. Pentru asta, ar trebui sa spunem: Multumesc!

Discutii pe Facebook
libhumanitas.ro
Continua sa citesti

Carte

DIN ALTA VIATA – Jurnal de copil. Marius Albert Negut. Recenzie de carte

Publicat

pe

    Cel mai frumos cadou de Craciun din anul 2018 este cartea lui Marius Albert Negut  – Din alta viata – Jurnal de copil.

   Am avut aceeasi senzatie pe care am trait-o in copilarie cand l-am citit pe Creanga cu ale sale amintiri, savoare si farmec, o lume din care nu mai vrei sa pleci.

   Cartea lui Marius Albert Negut  putea la fel de bine sa se numeasca “Amintirile unui decretel” pentru ca acea generatie se regaseste intru totul in jurnalul sau.

Din alta viata - Jurnal de copil - recenzie de carte   Nu intamplator unul dintre capitole se numeste “Singur acasa”, aceasta este impresia pe care o lasa intregul roman – de amuzament, pozne si jocuri povestite intr- o limba romana adecvata timpului descris.

   Sunt cuvinte folosite de autor pe care cei care au trait acele timpuri si le amintesc cu nostalgie  – cracane, invizoace, tevile de cornete.

   Intotdeauna Marius A. Negut foloseste limba romana ca pe cea mai frumoasa si utila metoda de a recreea o atmosfera, de a transpune sentimente si trairi specifice intr-un limbaj pitoresc.

   Am admirat intotdeauna aceasta maiestrie lingvistica.

   Copilul Marius traieste intr-o lume pestrita de la margine de Bucuresti si din Letca si Ciurari, locurile de bastina ale parintilor.

   Fiecare episod povestit este o margica colorata insirata in siragul unor amintiri placute dar si dureroase, pentru ca nu se fereste sa ne povesteasca si despre pedepsele primite pentru tot felul de sotii copilaresti.

   Umorul este o latura pana acum neexploatata de scriitorul Marius Albert Negut, dar pe care il stapaneste magistral. De la umor de situatie – cap.36 “Mai nou, tata gateste….” Sarmale cu cafea, la umorul de limbaj (Tontonel, chiorpec, Halima) si pana la autoironie care ne aduce un zambet pe buze, Marius Albert Negut isi scrie in jurnal intamplari buclucase (se da cu o bicicleta pe o panta cu Vasilica, fratiorul in spate pana aterizeaza dureros) sau de-a binelea romantice cu fetitele care au devenit obiectul pasiunilor sale copilaresti, Luminta, Iulia.

   Vacantele petrecute la tara la bunici la Letca Veche sau Ciurari aduc in pagini alte scene  rurale si alte intamplari uneori potrivnice eroului nostru, care fiind de la Bucuresti o cam incaseaza sau este parat de fratele mai mic si invinuit ca l-ar fi aruncat intr-o garla si din nou, o incaseaza.

   Nu totul este lapte si miere, sunt si capitole amare – `Sticleee goaleee`, in care experienta traita nu este deloc una fericita. Nu voi dezvalui mai mult pentru ca lectura este una savuroasa si cu suspans.

   Surprinde finalul si lasa in acelasi timp o usa deschisa catre urmatoarea carte. Dintr-o data din cititori ne transformam in interlocutori iar dialogul se adreseaza direct sufletului nostru. Fiecare pastreaza in sine copilul care a fost, fiecare a avut un moment de pierdere a inocentei iar Marius Albert Negut ne invita sa meditam la asta.

   Din alta viata – Jurnal de copil este o carte ca un strop de lumina in calea oricarui om care ii deschide paginile si de aceea ar fi o lectura recomandata si copiilor nostri.

Discutii pe Facebook
Litera.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

ianuarie, 2019

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X