);
COnecteaza-te cu noi

Recenzii

Colonelul si pasarile, de Hristo Boicev. Cronica de teatru

Publicat

pe

Colonelul si pasarile - Cronica de teatru

   Pornesc spre Teatrul Coquette cu vreo ora si un sfert inaintea orei de incepere a spectacolului,  Colonelul si pasarile, de Hristo Boicev.

   Nu este departe teatrul (Calea Calarasi nr 94), dar este prima data cand merg in acest loc si la acest spectacol si vreau sa imi ofer acel timp pentru a putea observa si asimila atmosfera, detaliile, sa nu fiu pe graba, sa risc sa intarzii si sa nu pot savura experienta pe deplin. Am deja sentimentul ca va fi una pozitiva, fiind invitata de catre o prietena care joaca in el, cunoscand in linii mari si echipa din auzite. Numai bune auzite.

   Gasesc usor micutul teatru, caruia numele i se potriveste manusa: discret, elegant, Teatrul Coquette, intr-o casa eleganta veche, dar bine intretinuta, acoperita de iedera. Este inca devreme, dar intru in curtea intima a teatrului. Dna regizor, Ingrid Bonta, vizibil emotionata, primeste spectatorii, le raspunde intrebarilor, imparte bilete si zambete, ne invita sa asteptam in foaierul Coquette sau in gradina cocheta.

Colonelul si pasarile - cronica de teatruAleg a doua varianta, momentan.

   Ma plimb incet, cu simturile ascutite, imi plac gardul de lemn inalt si plin, care protejeaza Teatrul de strada aglomerata, masuta si scaunele din curte, mica gradinita inflorita din fata teatrului, oamenii calzi care intra zambind pe poarta si te fac sa zambesti si tu, usa casei, inalta, grea, masiva, frumos sculptata, cu maner din fier forjat, holul cu afise de spectacol, foaierul circular cu fereastra ce ofera privelistea unui tablou de curte interioara, pianul care poarta cu eleganta emblema teatrului sculptata in ceara frumos mirositoare, dupa pian un scaun inalt din fier forjat pe care se odihneste o pereche de aripi de inger, un glob pamantesc imens, facut din articole de reviste puternic colorate, doua marionete – arici simpatici, se odihnesc intr-un colt. Majoritatea elementelor sunt parti din decorurile spectacolelor create de teatru, poarta povesti si parca te cheama spre povestea lor. Aflu ca meritul acestor „personaje” ii revine scenografului, Daniel Divrician si tot dumnealui ii apartin picturile ce imbraca peretii teatrului, dar si scenografia urmatorului spectacol. Imi creste curiozitatea de a intra in sala pentru a vedea universul format din alte astfel de elemente special create pentru spectacolul Colonelul si pasarile.

Colonelul si pasarile - Cronica de teatru   Simt acele emotii inevitabile oricarui spectacol. Intru in sala micuta, studio. Randuri de scaune frumos sculptate, tapitate, elegante umplu sala si te fac sa te simti special, ca un invitat intr-un salon elegant al unor prieteni. Lumina e difuza. Pe fundal se aude o muzica cu influente balcanice dar si trimiteri parca spre ritualuri vrajitoresti. O perdea invaluie scena iar prin ea disting ca prin vis doua siluete feminine imbracate ciudat, dar diferit, care se misca, se joaca, scriu cu creta pe jos, alearga, râd.

   În câteva momente toate scaunele sunt ocupate, muzica scade treptat, se aprinde un reflector si o doctorita (Veronica Ungureanu) apare in lumina lui in fata scenei, povestind cum de a ajuns ea medic psihiatru si unde a fost repartizata de catre clinica reginonala de psihiatrie.

   Doctorita pleaca, reflectorul se stinge, perdeaua de ridica misterios la tavan, ca si cand s-ar ridica un val de voal si am intra in poveste, in camera cu cele doua femei ciudate care se jucau, alergau si radeau mai devreme si un personaj invelit in cearsafuri care sta intins pe podea. Intra doctorita si realizez ca suntem in povestea initiata de ea prin monolog, in azilul din varf de munte la care a fost repartizata.

   Actiunea din Colonelul si pasarile este de fapt povestirea doctoritei a intamplarilor desfasurate in acest azil, traite de ea si cei patru pacienti: trei femei (Ruxandra Balasu excelenta in rolul, sau mai bine dublul rol, jucand o femeie cu dubla personalitate, fragila Nina-curajoasa Mata Harri, Celina Nitu, minunata in rolul fostei prostituate acum pocaita Teresa si Alexandra Nita, savuroasa in rolul femeii de etnie rroma ce se crede noaptea de 100g) cu diferite afectiuni psihice. Descoperim diferite povesti din trecutul personajelor care au dus la imbolnavirea lor, si un barbat plin de farmec si umor (Pavel Bârsan), fost militar voluntar in razboiul din Bosnia, unde a suferit o puternica lovitura la cap in urma careia a dezvoltat despresie schizofrena si a incetat sa mai vorbeasca. Ratacirea unor cutii cu alimente si echipamente militare prin curtea azilului (ajutoare umanitare trimise pentru zonele ocupate) il readuc la viata pe barbat, care se prezinta drept Colonel si incepe instructia cu cele trei femei drept soldati. Mai mult, ei decid sa paraseasca azilul si sa se alature voluntar celor care le-au trimis cutiile, trupelor ONU.

Colonelul si pasarile - Cronica de teatru   Umorul (mult, de buna calitate, inocent, dar si indraznet) este asigurat de parcugerea acestui proces de catre toate personajele, de relatiile ce se creeaza intre personaje, toate redate prin implicarea totala a actorilor, prin farmecul fiecarui personaj creat, curajul si placerea cu care actorii se pun in situatiile propuse de autor, sub indrumarea creativa a regizoarei, si-n decoruri gândite si adaptate spatiului si spectacolului, cu impact artistic si estetic, de catre scenograf.

   Nu lipseste ingredientul metaforic, care emotioneaza si apropie fiecare personaj de spectator. Spectacolul se desfasoara pe mai multe planuri. Ajungi ca spectator sa intelegi, sa empatizezi, sa rezonezi si chiar sa sustii aventura personajelor, simtind cum devii complice si partas la poveste.

Colonelul si pasarile - Cronica de teatru   Nu voi dezvalui finalul, dar va invit sa intrati în aceasta poveste de 105 minute de nebunie inocenta, prietenie, curaj, vis si omenie, dezvaluind totusi un mic secret de culise: în spatele producerii acestui spectacol, sta tot un act de curaj, prietenie, vis si putina nebunie artistica (independenta).

   De cate ori aveti pofta de o evadare din normal intr-o lume plina de nebunie frumoasa, incercati „azilul” din Calea Calarasi nr 94, alaturati-va si dvs trupei din Colonelul si pasarile.(www.facebook.com/teatrulcoquette)

Foto credit: Teatrul Coquette & Marcel State/Fotografy.ro

Discutii pe Facebook
libhumanitas.ro

Actor visator independent in Bucurestii lui 2016, imi pare foarte bine, bine ne-am gasit! Militez pendru tandrete, armonie si frumos si asta se simte in tot ce sunt, deci si tot ce scriu, cu riscul de a fi siropoasa

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Recenzii

Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim. v. 2.0 – cronica de teatru

Publicat

pe

Cronica de teatru - Padurea spanzuratilor

   Din Sala Mare a Teatrului National lumea iese tacuta, ostenita, garbovita de incarcatura emotionala care timp de aproape trei ore a emanat palpaitor de pe scena. Toti poarta cu ei o vina ascunsa, o culpa istorica spre care Radu Afrim a scormonit cu a lui Padure a spanzuratilor.

   Din prima clipa si pana la lasarea cortinei piesa intriga, instiga si inchieteaza. Esti invitat inca de la inceput intr-un club – The Hanged – si te intrebi daca noul Apostol Bologa e pustanul cu sapca de firma si smartphone. Dupa ce orizontul de asteptare iti e iar testat cu un joc de cuvinte perfid, realizezi ca totul a fost doar un “apero”. In fata spectatorului care sta cuminte, curios, nerabdator sa vada prinzand viata un roman care pentru multi este doar “lectura obligatorie pentru BAC”, personajul lui Afrim isi ia constiinta de mana si ne duce la razboi.

fotografie din spectacolul de teatru Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim, pe scena TNB | fotografie de Florin Ghioca

   Refrenul care-l insufleteste pe Apostol Bologa – razboiul e adevaratul izvor de viata – devine pana la final, un izvor de moarte. Razboiul insusi e o piesa de teatru in care fiecare joaca un rol absurd, este o mise-en-scene de trupuri si constiinte care nu mai apartini individului, ci sunt sacrificate colectiv, in numele unor idei al caror izvor nu este dragostea pentru celalalt.

   Radu Afrim nu ne lasa sa ne pierdem prea mult in textul lui Rebreanu si sa ratacim in nebuloasa faptelor istorice. El aduce totul pe taramul familiar al spectatorului, silindu-l sa nu lase, sub nicio forma, garda jos. Mizand pe un instrumentar de efecte si simboluri vizuale, regizorul complementeaza cu sonoritatile particulare razboiului, dar si cu un element folcloric neprevazut. Pe scena mare a Teatrului National s-a alaturat tezaurului literar si teatral si o comoara vie prin cantecul fara asemanare al familei Purja, din care transpare toata durerea si frumusetea meleagurilor care l-au sfasiat launtric pe Apostol Bologa.

fotografie din spectacolul de teatru Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim, pe scena TNB | fotografie de Florin Ghioca

   Harta unei tari e agatata-n cui, dar nu e batuta-n cuie ne reamintesc personajele si constiinta ne este tinuta in alerta de insertiile video – martorii unui razboi care inca deseneaza contururile hartilor noastre identitare.

   Alexandru Potocean si Marius Manole fac un cuplu remarcabil pentru a face sa razbata mesajul profund al acestei opere atat de complexe si rascolitoare.

    Avand ca moneda de schimb materia carnala a omului, Padurea spanzuratilor pledeaza pentru salvarea sufletului. Lumina din ochii celor care sunt deja cu un pas in lumea de dincolo, este speranta care ii leagana pe cei cu sufletul zdrobit de ororile razboiului.

fotografie din spectacolul de teatru Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim, pe scena TNB | fotografie de Florin Ghioca

   Turnura sufleteasca a lui Apostol Bologa il va duce si pe acesa pe drumul alunecos al dezertarii. Pretul platit pentru ca isi iubeste fratii este sacrificarea dragostei pentru Ilona insa nici aceasta renuntare nu este atat de dureroasa. Apostol Bologa se alatura celor cu ochii luminati si cu sufletul netulburat, nu mai este un copac fara radacini. El se intoarce acasa. Un acasa care nu e doar o halca de pamant din care se hraneste un imperiu subred, tarat pe scena doar de amintirea a ceea ce a fost candva glorios.

   Intreaga piesa e o pendulare intre inlauntru si in afara, intre sufletul si constiinta omului sincer si datoria soldatului zelos: Sufletul are nevoie de o merinde vesnica […] Dar merindea aceasta in zadar o cauti pe afara, în lumea simturilor.

   Padurea spanzuratilor “updated” este versiunea pentru noi toti cei care am ramas sa ne intrebam, asemeni lui Apostol, ce cautam aici. Padurea spanzuratilor te anima, te sageteaza cu metafore si cu scene depline care se agata cu inversunare de memorie. Iesind din sala nu poti sa lasi tot ce s-a intamplat acolo, pe scena. Iei cu tine tot spectacolul si toate intrebarile pentru a mai domoli culpa istorica a uitarii.

Discutii pe Facebook
Nemira
Continua sa citesti

Carte

Micul rege Decembrie – Axel Hacke. Recenzie de carte

Publicat

pe

Micul rege Decembrie - Axel Hacke. Recenzie de carte

– Noi ne nastem mici, dar apoi crestem mari si mai mari, uneori la fel de mari cat un jucator de baschet. Si apoi, spre sfarsit, ne mai scofalcim puţin. Si apoi vine moartea, si gata, nu mai suntem.

   Voi dispuneti de o mare putere de imaginatie cand sunteti mici, dar stiti foarte putine lucruri. Si din acest motiv sunteti nevoiti sa va imaginati cum arata totul. […] Si apoi aflati ca nu exista pitici si nici uriasi. Imaginatia voastra devine din ce în ce mai restransa si cunostintele voastre din ce in ce mai vaste. Corect?

   Unde s-au dus visele pe care le-am visat pana acum? Si de unde vin visele pe care le vom visa de acum incolo? Sunt printre noi inchise în cutiute colorate sau vor izvori dintr-un neant neexplorat?

   Micul rege Decembrie ne raspunde in mod nesovaielnic: […] visele raman intotdeauna mari si au nevoie de spatiu. Regele Decembrie al II-lea – impozant si caraghios deopotriva – iese din ascunzisul sau ticsit de cutiute colorate in care sunt pastrate visele pentru a-si ajuta prietenul sa supravietuiasca realitatii.

Micul rege Decembrie - Axel Hacke - Recenzie de carte   Povestea lui Hacke ne trage tandru de maneca pentru a ne aminti ca ii suntem datori copilului din noi de a ne lua o zi liberă de realitate, de a inchide ochii si a trai chiar si pentru cateva secunde viata la care am visat dintotdeauna. Lumea exterioara e un taram strain de visuri, de bucurii sincere, dar Micul rege Decembrie de ofera un resprio indispensabil.

   Descoperim citind ca rutina noastra nu trebuie sa fie o monotonie angoasanta, ci putem trece zilnic prin aventuri nemaintalnite si ca suntem aventurieri in prpriul nostru roman.

   Am uitat, desigur, ca: Viata incepe seara cand adormim si face o pauză dimineaţa, cand ne trezim. Dar nu-i nimic, un rege minuscul – semn ca se apropie de sfarsitul vietii – e aici ca sa ne reaminteasca. Plin de naivitate is intelepciune, regele Decembrie ne da o lectie de sinceritate:

   […]Cred ca exista destul de mulţi oameni carora le lipseate un rege mic, fara ca ei sa stie asta.

   Axel Hacke ne vorbeste despre usurinta de a lasa spriritul nostru ludic sa iasa la suprafata. Sa ne luam alter egoul de mana si sa il plimbam prin realitatea noastra de adulti.

   Coboram din imparatia ludicului si mergem sa ne luptam cu balaurii cotidieni, catarandu-ne printre vise si strecurandu-ne numai printre lucrurile valoroase.

   Viata noastra se scurge intre incinta vietii si cea a mortii, fara sa realizam uneori ca nu va fi intoarsa clepsidra si nu vom lua viata de la capat.

– Şi ce faci la birou?ma intreba el?

– Ma ocup cu realitatea […] Cei mai multi oameni care stau in birouri se ocupă cu realitatea.

   De unde vin si incotro se duc visele? Dar noi? Cum aparem pe lume si unde ne ducem la sfarsitul vietii? Intrebarile inocente, de o profunzime rascolitoare din paginile povestii lui Axel Hacke sunt intrebarile fiecaruia dintre noi.

   Eu exist numai pentru ca tu ai dorit sa ma ai, spune regele plin de incredere. Dupa ce inchidem cartea, ramanem cu un zambet enigmatic si cu un mugure de speranta rasarit din mocirla cotidiana. Pentru asta, ar trebui sa spunem: Multumesc!

Discutii pe Facebook
Libris.ro
Continua sa citesti

Carte

DIN ALTA VIATA – Jurnal de copil. Marius Albert Negut. Recenzie de carte

Publicat

pe

    Cel mai frumos cadou de Craciun din anul 2018 este cartea lui Marius Albert Negut  – Din alta viata – Jurnal de copil.

   Am avut aceeasi senzatie pe care am trait-o in copilarie cand l-am citit pe Creanga cu ale sale amintiri, savoare si farmec, o lume din care nu mai vrei sa pleci.

   Cartea lui Marius Albert Negut  putea la fel de bine sa se numeasca “Amintirile unui decretel” pentru ca acea generatie se regaseste intru totul in jurnalul sau.

Din alta viata - Jurnal de copil - recenzie de carte   Nu intamplator unul dintre capitole se numeste “Singur acasa”, aceasta este impresia pe care o lasa intregul roman – de amuzament, pozne si jocuri povestite intr- o limba romana adecvata timpului descris.

   Sunt cuvinte folosite de autor pe care cei care au trait acele timpuri si le amintesc cu nostalgie  – cracane, invizoace, tevile de cornete.

   Intotdeauna Marius A. Negut foloseste limba romana ca pe cea mai frumoasa si utila metoda de a recreea o atmosfera, de a transpune sentimente si trairi specifice intr-un limbaj pitoresc.

   Am admirat intotdeauna aceasta maiestrie lingvistica.

   Copilul Marius traieste intr-o lume pestrita de la margine de Bucuresti si din Letca si Ciurari, locurile de bastina ale parintilor.

   Fiecare episod povestit este o margica colorata insirata in siragul unor amintiri placute dar si dureroase, pentru ca nu se fereste sa ne povesteasca si despre pedepsele primite pentru tot felul de sotii copilaresti.

   Umorul este o latura pana acum neexploatata de scriitorul Marius Albert Negut, dar pe care il stapaneste magistral. De la umor de situatie – cap.36 “Mai nou, tata gateste….” Sarmale cu cafea, la umorul de limbaj (Tontonel, chiorpec, Halima) si pana la autoironie care ne aduce un zambet pe buze, Marius Albert Negut isi scrie in jurnal intamplari buclucase (se da cu o bicicleta pe o panta cu Vasilica, fratiorul in spate pana aterizeaza dureros) sau de-a binelea romantice cu fetitele care au devenit obiectul pasiunilor sale copilaresti, Luminta, Iulia.

   Vacantele petrecute la tara la bunici la Letca Veche sau Ciurari aduc in pagini alte scene  rurale si alte intamplari uneori potrivnice eroului nostru, care fiind de la Bucuresti o cam incaseaza sau este parat de fratele mai mic si invinuit ca l-ar fi aruncat intr-o garla si din nou, o incaseaza.

   Nu totul este lapte si miere, sunt si capitole amare – `Sticleee goaleee`, in care experienta traita nu este deloc una fericita. Nu voi dezvalui mai mult pentru ca lectura este una savuroasa si cu suspans.

   Surprinde finalul si lasa in acelasi timp o usa deschisa catre urmatoarea carte. Dintr-o data din cititori ne transformam in interlocutori iar dialogul se adreseaza direct sufletului nostru. Fiecare pastreaza in sine copilul care a fost, fiecare a avut un moment de pierdere a inocentei iar Marius Albert Negut ne invita sa meditam la asta.

   Din alta viata – Jurnal de copil este o carte ca un strop de lumina in calea oricarui om care ii deschide paginile si de aceea ar fi o lectura recomandata si copiilor nostri.

Discutii pe Facebook
Litera.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

februarie, 2019

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X