);
COnecteaza-te cu noi

Personalitati

Centenar Ion Dragalina

Publicat

pe

Ion Dragalina

   Ion Dragalina

   Galeria portretele istorice. Flancând coridorul școlii. Asemenea unor ferestre. În vremea în care icoana nu depășea pragul bisericii. Sau al casei.

   Priviri. Și gesturi. Și cuvinte memorabile. Din partea celor mai vii decât noi. Pentru că fapta lor era lutul din care, la vîrsta gimnaziului, potrivit ni se părea să ne croim propria devenire. Printre ele, printre cele urmă, cel al generalului Ion Dragalina.

   După aproape trei decenii, frânturi despre originea bănățeană și generozitate și eroism și circumstanțele morții sunt vii. Doar că centenarul mutării la Domnul a celui care, alături de Ecaterina Teodoroiu și generalul Eremia Grigorescu încheia șirul portretelor înaintașilor oferă noi semnificații acelor cuvinte din coaja lecției de istorie.

Începuturi

   O familie de bănățeni din comuna Borlova, în apropiere de Caransebeș, trece munții și se stabilește la Râmnicu Vâlcea în 1859. Neam de grăniceri, menționat de la mijlocul secolului al XVIII-lea (sursa). La sfârșitul lui noiembrie 1860, pentru a naște cel dintâi fiu, soția se întoarce la Caransebeș. Aici, pe meleagul de obârșie al bunilor săi, la 16 decembrie 1860, se naște Ion Dragalina, fiul Martei și al lui Alexandru. Este urmat, mai apoi, de alți trei prunci.

   Cursurile școlii primare le începe la Râmnicu Vâlcea. Le continuă la Caransebeș, la școala germană, ca urmare a revenirii familiei în Banat în 1869. Studiile sunt completate de un an urmat la unul dintre gimnaziile budapestane; în 1876 este admis la Școala de cadeți din Timișoara.

   Opțiunea este previzibilă pentru fiul unui fost ofițer al armatei austro-ungare. Surprinzătoare poate să pară însă, la prima vedere, ușurința impunerii printre cei dintâi în cadrul unei competiții acerbe pentru obținerea bunelor rezultate la învățătură și demonstrarea vocației ostășești.   Acestor două aspecte li se adaugă ceea ce, cu un termen mult prea general, s-ar numi colegialitate. Disponibilitatea ajutorării, expresii ale camaraderiei, implicarea în soluționarea disputelor, știința de a se dărui fără a tulbura.

   1880. Absolvirea școlii este urmată de stagiul de trupă la Caransebeș, la Regimentul 43 infanterie. Este avansat la gradul de sublocotenent în 1883. În același an se înscrie la Academia de război din Viena, urmând în paralel, asemenea părintelui său, cursurile Școlii de ingineri geodezi.

   În 1884, la finalizarea cursurilor celor două instituții, proaspăt inginer geodez, este încadrat în batalionul cadre al Regimentului 43 infanterie în care urmase stagiul. Se alătură grupului ofițerilor români. Principala temă a discuțiilor, sub influența recunoașterii independenței României și a proclamării regatului, dar și a înființării Partidului Național al românilor din Transilvania, Banat și Ungaria, prin fuziunea formațiunilor politice românești din Banat și Transilvania, este statutul românilor din imperiu. Adoptarea de către noul partid a liniei pasivismului – refuzul participării la viața politică a Dublei Monarhii – constituie unul dintre subiectele predilecte.

   Dincolo de pledoarii se află atitudinile. La 17 iunie 1884 au loc alegeri pentru Legislativ. La Bocșa Română, doi candidați se confruntă. Coriolan Brediceanu, membru al comitetului central al Partidului național român, avocat pro bono al țăranilor în procesele împotriva abuzurilor autorităților. Cel de-al doilea, fiul primului ministru al Ungariei, Kalman Tisza. Președintele secției de votare este episcopul romano-catolic Karoly Kruesz. Sarcina cordonului militar, a cărui comandă este încredințată sublocotenentului Ion Dragalina, este aceea de a nu permite ”tulburarea procesului electoral de către alegătorii fără drept de vot”. Consemnul nu este respectat. Consecința – Tisza, certul favorit, este învins. Kreusz îi atribuie sublocotenentului Dragalina calitatea de ”agitator”. Ofițerul, prin raportul adresat superiorilor, solicită satisfacție: ”…în caz contrar am să mi-o iau singur” (Nicolae Popescu, General Ion Dragalina, Editura Militară, București, 1967, pp. 10-11).

Cursus honorum

   Cum posibilitatea unor noi incidente nu era exclusă, poziția sa față de cauza națională fiind cunoscută, Ion Dragalina, asemenea tatălui său în urmă cu 28 de ani, își prezintă demisia din armata austro-ungară. Aceasta este acceptată la 1 decembrie 1887. Alături de soția sa, Elena, trece frontiera în România. Se stabilesc la București unde, la 10 decembrie este încadrat cu gradul de sublocotenent la Regimentul 21 infanterie. În 1888 este avansat locotenent, iar în februarie este mutat în Regimentul 2 infanterie de linie a cărui garnizoană, inițial, va fi la București, ulterior la Craiova. ”Ofițer foarte conștiincios în îndeplinirea îndatoririlor sale. … Conduită și ținută foarte bune. …În rezumat, foarte bun ofițer, care pentru calitățile sale, deși nou în grad, merită a înainta la alegere” sunt câteva dintre însemnările comandantului unității pe foaia de notare.

   Mutat în august 1891 la Regimentul 1 linie din Craiova, în decembrie este numit comandant de companie în Regimentul 2 Romanați, cu garnizoana de reședință la Caracal. (Ibidem, p. 15). În mai 1893 este avansat la gradul de căpitan. Avansarea, ”la alegere”, număra printre motive pregătirea de luptă a batalionului 2 din Regimentul 19 Romanați din Caracal, a cărei comandă o primise în iunie 1892, pregătire apreciată unanim la aplicațiile în teren. Nu este surprinzător prin urmare că, în 1898, la fiecare dintre probele pentru a deveni maior, obține cel mai mare punctaj. Avansarea în grad determină și asumarea funcției de comandant de batalion în Regimentul 7 Rahova, cu garnizoana la Vaslui. Este perioada colaborării cu colonelul, viitor mareșal, Constantin Prezan, comandantul, din 1900, al regimentului.

   Ajutor al comandantului Batalionului 9 vânători ce urmează să fie format cu garnizoană la Pitești, în 1904, comandant, din aprilie 1905, al Batalionului 7 vînători de la Cernavodă, unde duce o viață simplă de soldat între studii și muncă fără preget, principala preocupare constituind-o impunerea disciplinei militare prin convingere, pedepsele considerându-le, contrar spiritului vremii, ultima soluție, dezavuând în mod ferm sancțiunile corporale. Așa se face că, ”morala făcută de el era atât de convingătoare …încât îți venea să intri în pământ decât să-l superi cu vreo faptă necuviincioasă, îndepărtată de la regulament ”. (Revista ”Cultul eroilor”, an III, nr. 4, iulie 1922, p. 4) ”Citeai în sufletul lui ca într-o carte deschisă. Nici un ascunziș, nici un gând tăinuit, nici o rezervă. Îți vorbea cu toată inima, spunându-ți tot ceea ce avea de spus fără să ocolească nimic din tot ce credea el că trebuie să cuprindă o dojană, rostită cu dorul de îndreptare și fără să uite vreodată nici lauda, cînd prin muncă și tragere de inimă ți-ai îndeplinit datoria cum se cuvine…” (Revista ”Lumea militară, nr. 8, septembrie 1935, p. 3). Toate acestea erau reflectarea credinței sale că: ”…milităria nu era o profesie pe care s-o exercite fiecare după cum l-ar ajuta calitățile, ci un cult care cere, înainte de toate, sufletul întreg” (Revista ”România în 1916 – 1920”, an IV, partea I-II, 1921, p. 3)

   1 aprilie 1908. Este numit comandant al Școlii militare de infanterie din București. Luna următoare, de ziua națională, 10 mai, este înaintat la gradul de locotenent-colonel. O funcție reflectând autentică vocație atâta timp cât, el însuși cap al unei familii mari – doi fii, patru fiice -, se impune în rândul elevilor, ca odinioară al subordonaților ca ”Tata Dragalina”. Și în calitate de comandant al școlii, și în cea de membru al comisiilor de examinare pentru gradul de maior, se confruntă cu rețelele favoritismului create de familii influente ale candidaților, pentru care gradul reprezenta doar asigurarea unei poziții sociale. Intransigența sa rămâne aceeași, în ciuda oricăror presiuni. I se acordă, în 1909, ordinul ”Steaua României” clasa a V-a. O recunoaștere firească a meritelor ce îi definesc cariera. Doi ani mai târziu, avansat la gradul de colonel, i se încredințează comanda Regimentului 34 Constanța. Primește o nouă distincție – ordinul ”Coroana României” clasa a IV-a.

   În vara lui 1914 devine comandant al Brigăzii 9 infanterie cu garnizoana la Ploiești. La sfârșitul toamnei este numit comandant al Brigăzii 8 infanterie cu garnizoana la București. În august îi este încredințată misiunea lucrărilor de fortificație pe Valea Prahovei. Este avansat la gradul de general de brigadă în noiembrie 1915, la 1 iulie fiind numit comandant al Diviziei 1 infanterie cu garnizoana la Turnu Severin.

În luptă

   Sosirea la Turnu Severin reprezintă, strict teoretic, închiderea unui cerc. În urmă cu 27 de ani ajunsese aici după demisia din armata Dublei Monarhii. Trecerea timpului a reprezentat asumarea de noi responsabilități. Iar cea prezentă deține premizele să devină cea mai dificilă – organizarea de luptă a trupelor unei unități care acoperă cea mai mare parte din granița apuseană a țării. Rezultatul eforturilor sale și ale subordonaților este oferit de atacarea Porților de Fier la 15 august 1916, de cucerirea, patru zile mai târziu, a culmilor Alion, Ozoina și Dranic. De eliberarea Orșovei. De menținerea poziției înaintea puternicei ofensive a trupelor austro-ungare și germane.

   La 11 octombrie este chemat la Craiova și numit comandant al Armatei I. Măsura constituie consecința intensificării ofensivei trupelor Puterilor Centrale în Valea Jiului. Soluția – oprirea trupelor inamice în zona montană, câmpul deschis nefiind potrivit înfruntării unor forțe net superioare numeric și tehnic. Se are în vedere o contralovitură aprobată de Marele Cartier General. A doua zi pleacă pe linia frontului. La Horezu este informat asupra dispozitivului de luptă în sectorul Jiu. La Bumbești reamintește militarilor datoria față de țară. La unul dintre posturile de asistență sanitară află, potrivit mărturiei fiului său, o tânără dedicată îngrijirii răniților. Îi trimite prin ordonanță mantaua sa. Tînăra se numește Ecaterina Teodoroiu (sursa). Se oprește la mănăstirea Lainici unde se spovedește și primește Sfânta Împărtășanie. La întoarcere, mașina în care se află este prinsă în schimb de focuri. Fusese avertizat de faptul că forțele germane au interceptat comunicațiile de la sud de Lainici. Totuși refuză să stea pe loc, deoarece ar fi fost izolat de trupele din subordinea sa. Respinge și sugestia de a schimba locul în mașină, pentru a se proteja. Automobilul mărește, la ordinul său, viteza. Sunt atinse capota și caroseria. Colonelul Toma Dumitrescu, maiorul Constantin Miltiade și șoferul sunt nevătămați. Generalul îi sunt atinse de gloanțe omoplatul, umărul și brațul stâng (sursa).

   Cele dintâi îngrijiri le primește la Gura Sadului, unde rana este curățată și bandajată. Este transportat la Tîrgu Jiu. Urmează să fie dus, după schimbarea pansamentului, la Craiova. Șefului de stat major îi cere să-l informeze în legătură cu situația frontului. Decide să nu părăsească Craiova, considerând esențial să se afle alături de trupele sale în calitate de comandant. O dorință supusă temerilor medicilor, conștienți că singura soluție este amputarea brațului, opțiune acceptată de către general, și presiunii Marelui Cartier General care ordonă transportarea de urgență a generalului la București. Termenul ”de urgență” devine eufemism în contextul războiului și, astfel, cele trei ore devin… 26. În absența îngrijirilor medicale. Al doilea obstacol este prezența doctorului Toma Ionescu în Moldova. Cel mai de seamă medic chirurg român este, în viziunea oficialilor, singurul în măsură să-l opereze pe comandantul Armatei I. Timpul trece în defavoarea generalului Dragalina. Contrar verdictului medicilor de la Craiova, doctorul Gerota consideră că brațul poate fi salvat punându-l în ghips. Este vizitat de rege. Înconjurat de familie. Îi este acordat Ordinul ”Mihai Viteazul”. Brațul este amputat la 16 octombrie de Toma Ionescu. Speranțele cresc pe măsura semnelor ameliorării stării de sănătate. La 24 octombrie/ 9 noiembrie 1916, în urma septicemiei, trece la cele veșnice (sursa).

   Prohodirea are loc la Biserica Albă din București, la 26 octombrie/ 11 noiembrie, în prezența suveranului, a prințului moștenitor, a membrilor guvernului și a numeroși oameni politici. Este înmormântat în cimitirul Bellu Militar. Fii săi, Corneliu, general al Armatei Române, erou al celor două războaie mondiale, guvernator al Bucovinei și Virgil, comandor de marină, au continuat tradiția începută de bunicul lor. O altă verigă a istoriei familiei o reprezintă suferința, în temnițele regimului comunist, a Vioricăi, una dintre fiicele generalului.

   ”Unul din muncitorii cei mai harnici și mai bucuroși pentru binele patriei și izbăvirea neamului.” Astfel îl înfățișa, în necrologul din ziarul ”Viitorul”, Nicolae Iorga. Astfel ni se înfățișează la un veac de la mutarea la Domnul. Și, de aceea, în vremuri tulburi, când desprinderea de tradiție pare oportună afirmării, când minoritatea tinde să-și impună voința majorității, numele generalului Ion Dragalina este util de rostit. Ca apel. Către firescul căruia nu avem cum să nu-i aparținem.

ioan-dragalina-Statuia lui Ion Dragalina - Parcul Ion Dragalina, Caransebeș - sursa foto: 7zile.com

Statuia lui Ion Dragalina – Parcul Ion Dragalina, Caransebeș I sursa foto: 7-zile.com

______

sursă cover photo: ancerm.ro

Discutii pe Facebook

Sunt nascut în Suceava, la 16 noiembrie 1975 . Locuiesc în Constanta. Am urmat doi ani de studiu la Facultatea de Jurnalism a Universitatii Andrei Saguna din Constanta. Sunt licentiat al Facultatii de Istorie din cadrul Universitatii Ovidius si, din decembrie 2012, doctor în Istorie. Din 2000 - profesor de istorie în învatamântul preuniversitar.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Cafenea

SOUS LE CIEL DE PARIS. EDITH PIAF

Publicat

pe

Edith Piaf

   Intr-o perioada in care teama de razboi devenise o stare permanenta de tensiune cotidiana, pe strada Belleville la numarul 72, arondismentul XX,  lua nastere “sufletul Parisului”, asa cum avea sa i se spuna peste ani. Mai exact in 19 decembrie 1915 se nastea Edith Gassion, fiica unui acrobat, Louis Gassion si a unei “artiste lirice”, Annette Giovanna Maillard. Numita dupa o infirmiera britanica, Edith Gassion avea sa schimbe istoria cabaretelor frantuzesti si sa devina o stea emblematica a Parisului de altadata.

   Copilaria si adolescenta i-au fost presarate de grele incercari. Primii 6 ani din viata si i-a petrecut intr-o casa de toleranta in Normandia sub tutela bunicii paterne care era si matroana casei cu pricina. In ciuda aparentelor, afectiunea si grija primita, atat din partea bunicii cat si a slujnicelor i-au ramas intiparite in amintire de-a lungul timpului ca pe ceva ce nu mai avea sa intalneasca.

Edith Piaf in coliparie

Edith Piaf copil

   Anii ce au urmat si i-a petrecut alaturi de tatal sau, intors din razboi care la momentul respectiv a dorit sa-si continue cariera acrobatica alaturi de circ, iar mai apoi independent, cand pentru prima data Edith a cantat in strada “La Marseillaise” interpretare cu un succes rasunator. Pana la varsta de 15 ani si-a castigat traiul din cantarile de strada, alaturi de Simone Berteaut, “Momone”, care-i va fi prietena pentru urmatorii 30 de ani.

   Un an mai tarziu, Edith se indragosteste de Louis Dupont, “P’tit Louis”, un tanar comisionar, caruia intr-un gest nebunesc ii va darui o fetita, Marcelle Dupont. In incercarile sale disperate de a-si schimba stilul de viata constata ca nu este facuta pentru altceva decat pentru a canta si nu renunta astfel la cantarile din strada, spre disperarea lui Dupont. Bolnava de meningita, fetita acestora moare dupa 2 ani de viata, astfel ca Edith de la 18 ani nu-si va mai cunoaste niciodata latura materna.

Edith Piaf

La Môme Piaf

   O viata plina de excese si de aventuri care se estompeaza in anul 1935, atunci cand il cunoaste pe Louis Leplée, patronul unui cabaret in voga, Gerny’s, ce o propulseaza in aceasta lume artistica si caruia ii va fi recunoscatoare tot restul vietii.

  Odata cu moartea lui Leplée, un alt pion important in cariera lui Edith il reprezinta Raymond Asso, care-i va deveni timp de 2 ani amant, prieten, textier si director artistic. Un om care o educa pe Edith si ii transforma spectacolele in adevarate reprezentatii, de la postura acesteia, gestica, intonatie, mimica, prin severitatea si perseverenta lui o transforma pe Edith din “La Môme Piaf” asa cum i se adresa Leplée, in Edith Piaf, o adevarata prezenta artistica.

   Plecarea lui Asso in razboi in 1938 ii reda lui Edith ocazia de a se intoarce la vechile obiceiuri: alcool in exces si nopti pierdute. Acesta reprezinta momentul in care incepe succesul lui Edith Piaf, dar si declinul. Anii ce vor urma vor fi plini de spectacole, reprezentatii, momente artistice, texte compuse in miez de noapte, auditii in exces, un regim de munca epuizant, presarat cu foarte multe aventuri amoroase asociate cu alcoolul.

Edith Piaf

Edith Piaf

   Si-a trait viata prin muzica, iar aceasta dragoste acerba s-a reflectat si in relatiile sale, se indragostea de cei tineri, de cei nevinovati, de cei pe care putea sa-i formeze si sa-i sustina, tocmai de aceea majoritatea partenerilor ei au fost cu mult mai tineri si au reusit mai apoi sa-si construiasca o cariera tocmai datorita acesteia, iar atunci cand Edith considera ca erau pregatiti, le reda libertatea.

Edith Piaf

Edith Piaf in 1939

   Ar fi mult mai mult de spus. Edith Piaf nu a fost doar o simpla artista, a fost un nume, un moment, o voce, o forta de munca fantastica pana la epuizare atat in muzica cat si in dragoste. O fire capricioasa, cu un simt al umorului si al perfectiunii extrem de dezvoltat.

   SOUS LE CIEL DE PARIS a luat nastere o voce care iti creeaza prin claritatea si gravitatea sa atmosfera pariziana de altadata, te face sa te regasesti pe strazile Parisului si iti transmite o dragoste necontenita pentru viata, muzica si iubire asa cum simtea si ea de altfel. Edith Piaf a fost indragostita de iubire si de viata. “L’espoir fleurit/Au ciel de Paris”

Edith Piaf - Sufletul Parisului

„Sufletul Parisului”

Discutii pe Facebook
Libris.ro
Continua sa citesti

Personalitati

Alexei Mateevici – 100 de ani de la moarte

Publicat

pe

Alexei Mateevici

   „Înalt si sprinten ca un paltin, pe umerii rotunzi avea chip de Crist blajin, încadrat în plete lungi, castanii, si o barba blonda, despicata în doua. Pe fata-i blânda, cu pistrui mici sub bolta unei frunti înalte si luminoase sclipeau doi ochi caprui, putin înmuiati în lacrimi si de o melancolie nespusa.” (Ion Buzdugan)

Începuturi

   Este portretul pe care fiecare dintre noi îl recunoaste. Mai curând al unei poezii decât al unei persoane. Drept este sa fie astfel, cât timp,timp de decenii, ”Limba noastra” era creatia unui crochiu.

Alexei Mateevici

Alexei Mateevici impreuna cu fiul sau | sursa foto: personalitatibasarabene.info

   Nascut la 16 martie 1888. La Cainari, actualul raion Causeni, la 50 de kilometri sud de Chisinau. Fiul preotului Mihail Mateevici si al Nadejdei, fiica protopopului din Causeni. Scoala primara o urmeaza la Zaim, unde familia se muta în 1893. Acasa, sub îndrumarea tatalui, deprinde alfabetul latin, din textele revistei ”Albina”, din 1867 limba româna fiind interzisa în scoala.

   În 1897 este înscris la Seminarul Duhovnicesc din Chisinau. O alegere fireasca, nu doar ca rod al traditiei familiale – stra-strabunicul, strabunicul, bunicul si un unchi pe linie materna fiind slujitori ai altarului – ci si ca purtare a unei îndatoriri, deslusita treptat, multumita rolul bisericii satului dintr-o gubernie imperiala, care, dincolo de fireasca misiune spirituala, apartine nevoii de nestingere a constiintei nationale. Absolva în 1902 cursurile seminarului, continuând studiile la Seminarul Teologic din Chisinau. Participa la dezbaterile privind proiectele de reforma initiate în domeniul învatamântului. În aceeasi masura, realitatile sociale sunt cu aceeasi atentie cântarite. Cel dintâi prag – moartea, la 42 de ani, a parintelui Mihail Mateevici, la 24 iulie 1906. Nu doar pierderea tatalui ci acerba lupta pentru obtinerea parohiei Zaim îl tulbura. Cu aceasta ocazie, publica primul articol- Chestiunea preotasca în ”Basarabia”, denuntând lacomia, ipocrizia si lipsa de scrupule a unui sistem profund corupt.

Publicistul, poetul, preotul

   Materialul constituie începutul unei activitati publicistice impresionante, nu doar prin numarul materialelor, ci, mai cu seama, prin domeniile abordate, de la viata Bisericii, problematica sociala si culturala, la etnografie, folclor,arheologie, critica de arta, reportaj si traduceri din literatura rusa.

   De asemenea, sustine predici în Catedrala ortodoxa din Chisinau. În 1907 devine membru al redactiei ”Basarabiei”. Începe sa publice cele dintîi poezii. În acelasi an, Nadejda Mateevici se muta la Chisinau. Seminarul se închide, ca masura de coercitie pentru tulburarile elevilor. Este doar prilej pentru dedicarea activitatii publicistice pentru cel care, trei ani mai târziu, absolva seminarul ca sef de promotie. Rezultatul – înmatricularea ca student al Academiei Duhovnicesti din Kiev fara sustinerea examenului de admitere, beneficiar de bursa. La Kiev, activitatea publicistica continua, la ”Luminatorul”. Devine membru al Societatii cultural – nationale ”Desteptarea” a studentilor moldoveni. Principala doleanta – revenirea la folosirea, în scolile primare, a limbii române.

Alexei Mateevici

Alexei Mateevici | sursa foto: wikimedia.org

   În ”Buletinul Eparhiei Chisinaului” publica studii si articole despre traditii basarabene, despre istoria Bisericii ”moldovenesti”. De asemenea, începe colaborarea cu publicatia ”Cuvântul moldovenesc”.

Anul 1914

   Este anul ce lesne poate fi definit ca apogeu al existentei lui Alexei Mateevici. Sustine lucrarea de licenta : ”Conceptia religioasa si filozofica a lui Fechner”, clasându-se al saselea din cei patruzeci si opt de absolventi ai prestigioasei Academii kievene.  O lucrare de peste 800 de pagini, care îi îngaduie sa devina magistru în stiinte fara probe suplimentare. (Ion Nuta, Schita biobliografica în Alexei Mateevici, Versuri, Editura Vicovia, Bacau, 2013, pp. 38 – 39). În acelasi an este hirotonit preot pe seama catedralei Sfânta Sofia din Kiev. Se casatoreste cu Teodosia Novitki, profesoara la Scoala Eparhiala din Kiev. În septembrie, la solicitarea sa, devine profesor de omiletica, liturghie la Seminarul Teologic din Poltava. Nu dupa multa vreme, se transfera la Seminarul Teologic din Chisinau, unde preda limba greaca si Sfânta Scriptura. Este ales membru al ”Societatii Bisericesti de Istorie si Arheologie din Basarabia”.

Amurgul

   Continua sa publice. Sustine discursul de despartire la serbarea de absolvire a promotiei 1915. În vara acestui an este prezent la Causeni, pentru studiul trecutului si a arhitecturii bisericii Sfânta Adormire a Maicii Domnului. Rezultatul – prelegere în sedinta Societatii de Istorie si Arheologie. Demersul relua truda bunicului matern, preotul Ioan Neaga, ce publicase, în 1862, un material despre locas.

   La 16 septembrie, ca preot militar, este mobilizat pe frontul din Galitia, în regimentul 41 infanterie. La 23 decembrie se naste fiica sa, Nina. Un an mai târziu, pe fondul intrarii, la 15 august, a României în razboi, solicita sa fie transferat în România. Este încadrat în brigada 71 rusa de artilerie, pe linia frontului Tecuci – Marasesti. Continua sa trimita materiale pentru Buletinul Eparhial si Societatii de Istorie si Arheologie, al carui membru al comisiei editoriale devenise anul anterior. (ibidem, p. 41).

Alexei Mateevici

Alexei Mateevici impreuna cu fiica | sursa foto: wikimedia.org

   Prezenta în tara mama este de la început fructuoasa. Atât prin întâlnirile cu oamenii de cultura, cît si pentru colectele de carte pentru Basarabia. Revine frecvent la Chisinau. La 20 mai 1917 participa la Congresul studentilor români din Basarabia. O saptamâna mai târziu – la cel al învatatorilor moldoveni din Basarabia. Ambele, la cea dintâi întrunire.La mijlocul lunii iunie, sustine lectii de istoria literaturii române la cursurile de limba româna pentru învatatori, cursuri prefatate de recitarea ”Limbii noastre”, înaintea unei audiente impresionante. Poezia fusese scrisa pe front,la Marasesti, la 17 iunie 1917. Exista marturii despre drumurile sale în satele Moldovei. Cea a slujirii la Cosmesti si Movileni: Costel Crangan, Cum a murit, la doar 29 de ani, autorul celei mai cunoscute poezii despre limba româna, scrisa pe câmpul de lupta:”Era frumos si blând ca sfintii”, în Adevarul, 26 octombrie 2015.

Alexei Mateevici

Alexei Mateevici | sursa foto: wikimedia.org

   Revenit pe front, contracteaza tifos abdominal. Este internat la Tecuci. Solicita sa revina în Basarabia. Trece la cele vesnice la 13 august 1917. Este înmormîntat, a doua zi, în cimitirul central din Chisinau. În octombrie 1917, Congresul ostasilor moldoveni declara autonomia Basarabiei, alegând, ca organ reprezentativ, Sfatul Tarii. La 27 martie 1918, Sfatul Tarii hotarâste unirea Basarabiei cu România. Se împlineste visul caruia îi închinase, el si bunii sai, întreaga truda si deplina nadejde. Visul, de asemenea, al lui Simeon Murafa si Andrei Hodorogea, luptatori pentru unirea Basarabiei cu România, ucisi la 20 august 1917.

   Comparat cu Mihai Eminescu, caci, ”numai Eminescu a mai stiut sa scoata atâta mireasma din ritmurile poporane” (George Calinescu), cu Nicolae Labis, prin vârsta frageda a muririi si forta talentului (Î.P.S. Antonie Plamadeala), Alexei Mateevici ne este, la un secol de la trecerea sa la Domnul, mai cu seama întrebare. Despre ceea ce simtim, înca a ne defini. Despre idealuri. Despre constientizarea, de catre fiecare dintre noi, a notiunii de patrie.Raspunsul nu ne este dat a-l putea amâna.

Discutii pe Facebook
Libris.ro
Continua sa citesti

Personalitati

Bogdan al III-lea Musat

Publicat

pe

Bogdan al III-lea Musat

Bogdan al III-lea Mușat

   Mușatin. Și Basarab. Plasat, adesea, în umbra părintelui său. Urmaș vrednic al acestuia întru totul. ”Sfios ca o fată și bărbat viteaz, prieten al virtuților și al oamenilor virtuoși” cum îl descrie Matteo Muriani, unul dintre medicii tatălui său. (Călători străini despre Țările Române, vol. I, București, 1970, p. 149) Ctitor și ostaș. Vrednic de bună amintire la împlinirea a jumătate de mileniu de la trecerea la cele veșnice.

Cei dintâi ani

   Născut la 16 iunie 1479. Părinții – Sfântul Voievod Ștefan cel Mare și Doamna Maria Voichița.

Ștefan cel Mare I sursa foto: epr.ro / Doamna Maria Voichița I sursa foto: ea.md

   Pe linie paternă, cel ce primește, la Sfântul Botez, prenumele bunicilor săi – Bogdan și Vlad, este mlădiță a neamului Mușatinilor. Pe linie maternă – un Basarab. Mai precis, un Drăculesc, mama sa, capturată de viitorul său soț în expediția din noiembrie 1473, fiind fiica lui Radu de la Afumați, cel învelit, încă, în speculații pe marginea unei însemnări a lui Laonic Chalcocondil din ”Expuneri istorice” sau redus la statutul, la fel de discutabil, de frate nevrednic al lui Vlad Țepeș.

   Despre Bogdan Vlad știm că este asociat la domnie în 1498, pe fondul morții fraților săi mai mari. Putem presupune că participă la cele din urmă confruntări cu polonezii din vremea domniei Sfântului Ștefan și că este inițiat în problemele interne ale țării. Ambele componente ale uceniciei, ca și calitatea de unic fiu legitim sunt, în primăvara – vara anului 1504, supuse încercării.

   Fiecare dintre noi își amintește ultima parte a dramei istorice ”Apus de soare”. Domnitorul, pedepsind pe boierii complotiști, ce confundaseră slăbiciunea fizică a lui Ștefan cu libertatea impunerii propriului lor domn. Faptele prezentate de Barbu Ștefănescu Delavrancea nu se depărtează de evenimentele vremii. Doar că taberele sunt cel puțin trei, fiecare susținută de unul dintre vecinii Moldovei (Ungaria, Imperiul Otoman și Polonia), contracandidații lui Bogdan Vlad fiind atât un frate trăitor la Stambul cât și portarul Sucevei, Luca Arbore. (Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, a. 1324 – 1881, vol I, secolele XIV – XVI, București, 2001, p. 549). Pe fondul acestor comploturi, la 30 iunie 1504, Ștefan cel Mare impune pe tronul țării pe Bogdan ca prim născut, dregătorii jurând credință noului domn.

   La 2 iulie, Sfântul Voievod Ștefan se alătură bunilor săi. Urmașul său se dovedește ”puțin dispărțitu de firea tătăne-său…”, înfruntând, încă de la începutul domniei, tentativele de obținere a cârmuirii Moldovei din partea pretendenților, dar și ispita tătarilor de a încerca forța noii domnii. (Constantin Rezachevici, op. cit, p. 550)

Pocuția

   Cel dintâi deziderat al lui Bogdan al III-lea este soluționarea chestiunii Pocuției. Este vorba de un diferend de frontieră cu Polonia ce are ca sursă împrumutul acordat, în 1388, de Petru I Mușat lui Vladislav al II-lea Iagello. 3000 de ruble contra Pocuția ca garanție a returnării sumei. Dacă ținem seama de faptul că cel mai important oraș al regiunii este Colomeea unde, în 1485, Sfântul Voievod Ștefan depusese omagiul regelui Poloniei Cazimir al IV-lea, ca vasal, că bătălia de la Codrii Cosminului, din 1497, a readus în actualitate nu doar caducitatea jurământului de la Colomeea, ci și necesitatea soluționării disputei privind Pocuția. Soluția impusă de predecesorul lui Bogdan Vodă este pragmatică: în 1502 provincia este ocupată de trupele moldovene, sunt impuși conducători și preluate veniturile. Partea polonă devine interesată de negocieri.

   Soluția propusă de noul domn al Moldovei este matrimonială. Prin căsătoria cu Elisabeta, sora regelui Poloniei, Alexandru I Jagello și oferirea ca dar de nuntă a Pocuției, provincia ar fi revenit, în final, Moldovei. Deși acordul de cedare a provinciei este semnat în iunie 1505, opoziția fermă a reginei- mamă Elisabeta de Habsburg, văduva lui Cazimir al IV-lea, impune soluția armată. Incursiunile trupelor moldave conduc la încheierea înțelegerii de la Lublin, din 16 martie 1506, prin care uniunea dinastică este întărită de protejarea frontierei polone de incursiunile tătare, de ridicarea unei biserici romano-catolice, acceptarea unui episcop și încheierea de înțelegeri cu Statul papal. (Jerzy Jan Lersky, Richard J. Kozicki, Historical dictionary of Poland, 966-1945, Greenwood Publishing Group, 1996, p. 9)

   Așa cum moartea Elisabetei de Habsburg redeschisese dialogul dintre cele două părți, cea lui Alexandru I îi pune capăt. Urmașul său, Sigismund I, preocupat de realizarea unei monarhii absolute, silit să afle soluția optimă evitării consolidării pozițiilor nobilimii, în război cu Marele Cnezat al Moscovei, vizând propria alianță matrimonială cu Habsburgii, nu este interesat de proiectul susținut de vecinul său. Urmarea – intervenții armate reciproce în Polonia și Moldova. ”Singur Bogdan vodă cu capul său au lovit cu sulița în poarta Liovului, care lucru și astăzi să cunoaște semnul” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, București, 1958, p. 139) constituie cea mai potrivită reflectare a conflictului dintre 1506 și 1509. În 1510 se încheie pacea. Printre intermediari, se pare, papa Iuliu al II-lea. Pocuția aparține Poloniei în schimbul unor avantaje economice oferite Moldovei.

Tătarii

   Înțelegerea de la Camenița nu constituie atât un eșec al politicii externe a lui Bogdan, ci o soluție. Atât Polonia, cât și Moldova sunt expuse amenințării tătare. O primă incursiune a avut loc în 1504. Următoarea, mult mai îngrijorătoare, se produce șase ani mai târziu. În 1511, întreaga Moldovă este trecută prin foc. Atacurile tătare îl determină pe Bogdan vodă să întrevadă posibilitatea unei alianțe moldavo-polono-ruse. În ciuda dorinței sale, neînțelegerile primează în relația dintre Cracovia și Moscova. Singura opțiune viabilă o reprezintă creșterea cuantumului tributului către Înalta Poartă, în 1514, ca principala garanție a menținerii autonomiei interne a Moldovei.

Valahia

   Presiunile sunt departe de a-și avea sursa doar în nord sau în est. Cele din sud amintesc de campaniile muntene ale părintelui său. Doar sensul este diferit. Semnificația rămâne aceeași. Radu cel Mare, în 1507, Sfântul Voievod Neagoe Basarab, șapte ani mai târziu, se străduiesc să impună la Suceava propriii favoriți. Rezultatul acestor dorințe valahe sunt noi incursiuni reciproce. În cel dintâi caz, medierea Sfântului Ierarh Maxim Brancovici, mitropolitul Țării Românești, pune capăt escaladării conflictului. Relația cu Muntenia nu poate fi redusă la conflict.

    Așa cum observa Nicolae Iorga, pretendentul la mâna Elisabetei Jagello se resemnează cu o ”căsătorie în țară, fără nici-o altă strălucire decât farmecul miresei…” (N. Iorg, Istoria lui Ștefan cel Mare, București, 1978, p. 206). Aleasa – Nastasia, despre care mai nimic nu cunoaștem, cu excepția faptului că, în 1512, se mută la cele nepieritoare. A doua căsătorie este încheiată cu fiica lui Mihnea cel Rău, Ruxandra. Prunci – doar cei nelegitimi sunt știuți. Printre ei – Ștefăniță, Cuviosul Pahomie de la Slatina (cunoscut de mai fiecare ca Alexandru Lăpușneanu) și Aron Emanoil. (sursa)

 Moștenirea

Buna gospodărire a Moldovei, alături de boierii domniei tatălui său, în rândul cărora Luca Arbore se impune, este miezul domniei de treisprezece ani a lui Bogdan al III-lea. Dovezi – locașurile de închinare. Biserica din Reuseni, isprăvită în amintirea bunicului al cărui nume îl poartă, ucis în aceste locuri în octombrie 1451. Începutul înălțării bisericii mitropolitane din Suceava.

   Bogdan al III-lea trece pragul acestei vieți la Huși, la 22 aprilie 1517, la 38 de ani. Este înmormântat la mănăstirea Putna. Îi urmează în jilț fiul său Ștefăniță.

   Cei 500 de ani de la pristăvirea lui Bogdan al III-lea sunt prilej deslușirii trăsăturilor vieții și stăpânirii unui domn aproape necunoscut. În ciuda faptului că reprezentările sale sunt, așa cum remarca Maria Magdalena Szekely (sursa), numeroase, întinzându-se pe o perioadă îndelungată, de la anii dinaintea domniei la frescele zugrăvite postum. În ciuda faptului că întreaga domnie oferă argumente în favoarea celui care, asemenea unui ”strejar în toate părțile priveghiia, ca să nu să știrbească țara ce-i rămăsăse de la tată-său”. (Grigore Ureche, op. cit. p. 143).

______

sursa cover photo: wikimedia.org

Discutii pe Facebook
books-express.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

mai, 2018

Filtreaza evenimente culturale

09mai(mai 9)17:30:s30iun(iun 30)17:30:sMemory Clouds.Galeria Anca Poterasu, Strada Plantelor nr. 58, Bucuresti Organizator: Institutul Francez din Bucuresti Tip eveniment cultural 2:Expozitie,Vernisaj Etichete eveniment culturalDecebal Scriba,expozitie,Institutul Francez din Bucuresti,Memory Clouds,vernisaj

Facebook

  • {{{ review.rating_post_title }}}
    User Avatar
    {{{ review.rating_title }}}

    {{{review.rating_comment | sstr | nl2br}}}

    Show

Trending

X