Arrival (2016), regie Denis Villeneuve

0
218
Arrival

Cronica film

Arrival: ce-ar fi dacă…?

   Arrival (2016) este un film science-fiction. Deși conceptul de science-fiction este asociat, din cauza foamei de bani a Hollywoodului, cu filmul de consum, realizat pentru mase, doar pentru divertisment, în care nu contează ce se întâmplă, atât timp cât lucrurile explodează, extratereștrii sunt măcelăriți și omenirea are un happy end, mai există scenariști și regizori care vor să treacă de acest prag al superficialității și să încerce să răspundă unor întrebări ipotetice. Alex Garland (Ex Machina, 2015), Spike Jonze (Her, 2013), Charlie Brooker (cu serialul Black Mirror, 2011 – ) sau, cel mai recent, Denis Villeneuve (cu al său Arrival) sunt doar câțiva dintre creatorii originali care-și doresc să exploreze genul science fiction în toată frumusețea sa.

   Filmul regizorului canadian, Arrival, are o premisă arhicunoscută, povestea filmului putând fi rezumată la doar câteva cuvinte: extratereștrii sosesc pe Pământ și omenirea caută o cale de comunicare. Cum filmul nu e deloc timid în a ne arăta, în poster și în trailere, grandoarea navelor extraterestre și implicarea armatei, nu durează mult până te întrebi când va începe carnajul. Dar, mulțumită poveștii lui Ted Chiang (Story of Your Life), scenariului lui Eric Heisserer și regiei lui Denis Villeneuve, filmul nu are cum să nu impresioneze. Iar aici este punctul în care excelează filmul: nu vrea să surprindă spectaculosul, ci emoția.

   Personajele filmului (Amy Adams ca Louise Banks și Jeremy Renner ca Ian Donnelly, în rolurile principale) nu sunt doar simple unelte, folosite spre a împinge povestea spre un inevitabil conflict, ci preiau întregul conflict al filmului pe umerii lor. Nu se poate spune că se creează o chimie aparte între personaje și spectator, dar personajele transmit emoție (printr-o curiozitate aproape puerilă și o puternică dorință de a-și înțelege interlocutorul – fie prin comunicare, fie prin empatie – cu riscul de a se pune într-un mare pericol) și sunt convingătoare tocmai prin faptul că filmul se folosește de această sinecdocă pentru a reprezenta un conflict global doar prin intermediul câtorva personaje. Deși filmul are un început ușor clișeic, cu un monolog și imagini ce redau, inutil, la prima vedere, viața lui Louise, totul are un motiv și capătă sens pe parcursul filmului.

   Tot la nivel de scenariu, pot fi lăudate imprevizibilitatea și originalitatea poveștii. Cu 12 nave extraterestre ce par amenințătoare (o navă are câteva sute de metri înălțime), împrăștiate pe întreaga planetă, oamenii pot fi grupați după două moduri de gândire: de o parte sunt cei care-și doresc să stabilească un mod de comunicare cu aceste ființe, de cealaltă parte sunt cei care se simt amenințați și se pregătesc de război. Filmul creează, astfel, tensiune și suspans, pentru că, odată cu scurgerea timpului, presiunea unui conflict armat devine tot mai mare. Dar această tensiune mai are o sursă: filmul reușește să te facă să te întrebi cum ar fi dacă s-ar întâmpla un astfel de eveniment și te transpune în poveste, obligându-te, parcă, să trăiești alături de personaje. Despre originalitate ar fi multe de spus, de la aspectul extratereștrilor și modul lor de comunicare, la scopul lor aici și rezolvarea conflictului, însă nu fără riscul de a dezvălui vreun detaliu ce ar strica experiența vizionării.

   Meritul regizorului Denis Villeneuve este că poate prelua o idee ce pare a fi a unui film american (prin asta înțelegându-se, în acest context, o idee care să prindă la publicul larg, precum o invazie extraterestră, un conflict între forțele legii și cartelurile criminalilor, dispariția unui copil și căutarea sa) și o poate adapta pentru a mulțumi și cinefilii pretențioși. Regizorul, ca în Prisoners (2013) sau Sicario (2015), își construiește secvențele cu multă atenție, în cadre lungi, adesea cu puține mișcări de cameră, fără elemente care să distragă atenția și fără a plictisi spectatorul, pentru că-i creează o așteptare, o tensiune. Iar aici excelează Villeneuve, pentru că, fără a încerca să evidențieze spectaculosul, prin cadrele sale lungi, prin mișcările lente, prin tensiunea dată de imprevizibilul clipei ce va urma, filmele sale capătă o atmosferă aparte.

   Dar nu-i putem lăuda filmele fără a-l menționa pe Jóhann Jóhannsson (cu care regizorul a colaborat și la Prisoners și Sicario), compozitorul. Deși muzica interacționează mai mult cu partea subconștientă a spectatorului, sugerând emoții, în Arrival devine un leitmotiv. Muzica lui Jóhannsson dă putere secvențelor și ajută la crearea atmosferei filmului. La fel ca-n Sicario, coloana sonoră este identică în momente-cheie din film și emoția pe care o transmite nu poate fi descrisă în cuvinte, deși pare că te bântuie, că străbate conștientul și ajunge la emoții refulate ale subconștientului.

   Arrival este, cu siguranță, unul dintre cele mai bune filme SF, cu o poveste imprevizibilă, care nu urmărește spectaculosul, ci încearcă să răspundă la o întrebare ipotetică, fiind, în același timp, un studiu asupra umanității și a modului de gestionare a unei situații de criză. Prin scenariul ce încearcă să evite clișeele, regia ce transpune cu măiestrie ideea, pentru un maximum de impact audiovizual și coloana sonoră puternică, filmul capătă o atmosferă străpungătoare și tensionată. Și acum, că regizorul și-a făcut debutul în filmul SF, sequelul filmului Blade Runner (Blade Runner 2049) nu are cum să nu stârnească interesul.

Nota mea: 9.5

Libris.ro

LEAVE A REPLY