);
COnecteaza-te cu noi

Blog

Arhitectura, intre arta si kitsch

Publicat

pe

   Profesie liberala – adesea admirata, uneori invidiata si nu in cele din urma greu accesibila, da aceeasi batalie ca si alte domenii pe o piata dificila, bantuita de crize si dezechilibre de tot felul.

   Arhitectura nu e doar o profesie si atat. Ea insumeaza multa tehnica, imaginatie, un strop de arta, o tona de rabdare si infinita munca. De birou si de teren. La toate acestea se mai adauga lupta cu birocratia, cunoasterea legilor mereu schimbatoare, buna comunicare cu clientii, duelul cu administratiile – ca nici ele nu-s putine! Si abilitatile arhitectului ce-si conduce propriul business nu se termina aici. El trebuie sa fie un bun comunicator, sa relationeze cu succes atat pe santierul de constructii, cat si in amfiteatru, sa ia pulsul mediului social si sa nu-l ignore.

arhitectura

Casa Paucescu – Sediul Uniunii Arhitectilor din România

   Intr-o carte de succes, Scrisoare catre un tanar architect, Alexandros N. Tambazis spunea despre arhitect: “Sa te comporti precum girafa. Fii cu picioarele infipte bine in pamant, cu capul, mintea si viziunea la inaltime in aer, iar inima sa-ti fie undeva intre ele. Vei avea nevoie de aceste trei precepte pe tot parcursul vietii.”

   Intr-o lume in plina expansiune a constructiilor, arhitectul incearca sa pastreze un echilibru intre vechi si nou. Nu-i deloc usor si uneori el este perdant cand lupta pentru o zona cu mare valoare de patrimoniu. In Londra, Venetia, Roma, Florenta si alte sute de orase-istorie exista o armonie in amplasarea constructiilor moderne in preajma celor vechi si cu valoare arhitecturala. Si acest lucru se datoreaza in special arhitectilor, dar si autoritatilor administrative care inteleg importanta armoniei.

   Si totusi, de cate ori privind in jur, nu vedem kitsch-uri?  O biserica aurita langa o bodega coclita?  Un bloc sclipitor printre case din chirpici? Un vapor-epava langa un supermarket? Un club de noapte lipit de o gradinita?…

   Arhitectii se opun acestui melanj nu doar din considerente estetice, dar si practice, sociale, de bun simt. Insa opozitia lor paleste cand administratia decide – din interese meschine – o combinatie nefericita, cum vedem atat de multe in jurul nostru.

   Acest aspect negativ nu e singurul cu care se intalnesc arhitectii. Si mai frustrant este cand nu se respecta planul architectural. Calcule, dimensiuni, unghiuri, colturi, fatade, linii, luminozitate, umbre sunt elemente esentiale pe care un architect le aseaza cu inteligenta si maiestrie in schitele sale. In practica, pe parcursul lucrarilor, arhitectul constata, sufocat de stupoare, ca s-a renuntat la doua ferestre, s-au mai pus trei trepte de scara, o usa a disparut, iar un perete nu-i tocmai la locul lui. Ca asa a decis constructorul, ori s-a razgandit clientul, sau asa i-a placut primarului.

arhitectura

Casa construita de gangsterul rus Nikolai Sutyagin. Pana la demolare, a fost cea mai inalta constructie din lemn din lume. Nu a fost folosit nici un cui.

   Discutiile pot fi aprinse si deseori tardive. Iar rezultatele, le vedem cu totii, agresarea retinei doare…

   Din pacate, la un produs finit, arhitectul – acel profesionist meticulos, se simte raspunzator pentru tot. Chiar daca altii au intervenit nefericit in planul lui la care a lucrat zile si nopti, acompaniat de o pizza sleita si o cisterna cu cafea.

arhitectura

Dog Bark Park Inn

Discutii pe Facebook
Libris.ro

În loc sa stau la cratita, buchisesc literatura, absorb filme, schingiuiesc sudoku si detest televiziunea. Între o omleta si un sandvis, scriu. Pentru ca n-am talent de scriitor, scriu despre ce-au scris altii, cu talent. Si dupa ce-mi obosesc capul, trec la picioare: dansez salsa.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

In Memoriam

STAREA DE VEGHE – Vasile Popovici

Publicat

pe

Starea de veghe Vasile popovici

Cine de veghe
Stă noaptea cu mine?
Luceferi și untdelemn adunat-am
Aseară
Pentru candela
Ce în zori pălind
Se va stinge.

Ochii măsoară lumina
De ceară
Ce tainic se strecoară
În unghere -,
Umbra-mi veghează
Alături –
O simt cum respiră!

Pe garduri, cocoșii,
Mai cantă o dată
Și starea de veghe
Se rupe,
Dispare…

Poezia in vers alb Starea de veghe, de Vasile Popovici. Din volumul Albul Absent

Discutii pe Facebook
Nemira
Continua sa citesti

Blog

Revoluția din colțul țării. Miniserie. Ep 2

Publicat

pe

revolutia din coltul tarii

   Atunci s-a auzit strigătul acela: ciudat, slab, disperat… venit de nicăieri, din alt film. Cei care-și târau picioarele spre dormitor l-au auzit primii și s-au oprit, ciulind urechile. Abia într-un târziu l-au auzit și ceilalți, chiulangii. L-am auzit clar, toți, când l-am și văzut pe emițător: un ofițer subțire, între două vârste, care traversa platoul grăbit, șchiopătând:

– Alarmăăă! Raaadu cel frumos! se auzea din ce-n ce mai clar vocea lui, una parcă neobișnuită cu comanda – suna altfel decât vocile sparte ale ofițerilor cunoscuți.

   Spre disperarea lui, îl priveam lipsiți de reacție. Cine naiba mai era și ofițerul care ne strica planurile de seară? Și ce treabă aveam noi cu Radu ăsta?

   Ne-am uitat după tresele lui: era un maior, mai mic în grad ca și colonelul burtos pe care-l vedeam la Apelul general – comandantul unității. Prea puțini dintre noi, poate furierii și SSC-ii unității avuseseră de-a face cu șeful de Stat major.  Habar n-aveam ce era de capul lui.

   După cum n-aveam habar, deși ne găseam într-o Școală de ofițeri (chiar dacă-n rezervă), că-n fiecare Unitate Militară exista un Detașament de intervenție, format din două companii (șase plutoane), care urmau să iasă primele în caz de Alarmă de luptă. Fiindcă planurile astea erau la Secret, le știa doar șeful de Stat major, cel care prelua comanda Detașamentului: Diaconescu îl chema, maiorul Diaconescu.

   Ai noștri aveau stilul lor sec; comandantul nostru de pluton, locotenent-major Ocnescu, ne scotea pe poarta unității cu cântec. Mărșăluiam târându-ne bocancii prea largi, cam 15km până la poligonul de trageri. Ne învioream abia când vedeam tabla cu IZVORUL LIPOVA – 2 km. Atunci Ocnescu striga:

– Soldat Gheorghe!

– Da, să trăiți! se prezenta acela gâfâind, cu limba scoasă de-ncântare

– Ia hai încoace, să-ți spun! Ești cercetaș… șușotea ‘lentul la urechea lui ceva, apoi îl trimitea înainte.

Gheorghe se întorcea după o vreme, iar Ocnescu-i făcea semn cu degetul spre urechea lui, să-i spună în șoaptă ce-a văzut, înainte să ne anunțe:

– Soldați, inamicul a otrăvit fântânile!

Iar noi nu puteam decât să trecem mai departe, înjurând pe inamicul care n-avea altă treabă decât să otrăvească apa minerală.

– va urma –

din romanul Revoluția trăită de O. Țâră, Alba-Iulia, 2011

click pentru partea I

Discutii pe Facebook
Libris.ro
Continua sa citesti

Blog

Revoluția din colțul țării. Miniserie

Publicat

pe

Revolutia din coltul tarii

Revoluția din colțul țării. Miniserie. Partea I

   Exact acum 26 de ani, la orele după-amiezii, auzeam pe platoul Școlii militare de ofițeri în rezervă UM 01191 Lipova de „Radu cel frumos” – codul alarmei parțială de luptă. Sunt evenimente care se întâmplă o dată la 100 de ani. În ultima decadă a fiecărui secol, când se-apropie gongul final, cifrele prind tot mai mare putere și copleșesc cuvintele, iar ceasurile noastre – care copiază timid mișcările planetelor – se precipită în ceea ce numim mișcări de Revoluție.

   Era o după-amiază de duminică, cu urme de soare – poate prea liniștită pentru decembrie. Bătea un vânt ușor, călâu. Comandantul de pluton Fofiu, un fruntaș înalt, face alinierea pentru Apelul de seară. Pistolarul 2 (Oliver, ochelarist) se luptă să-și îndese sub tunică o sacoșă textilă albă pe care scria PEPSI. În dreapta lui, Stragi (pistolar 1, mai înalt ca Oli, plin de coșuri) se distrează de soldatul Gheorghe, unul cu ochi mari, negricios, care se-ncurcă la raport. Se abține cât se-abține, până ce dă drumul unui strigăt ascuțit și sacadat, ca de curcă:

– Hi-hli-hi-hliii-hliii! Hi-hli-hliii!

– Ce te râzi, mă, așa…

– He-he! Ce, tu nu râzi?

– Ba… da’ nu-ș, ce-i de râs aci?

– Băi, Olivere! Îmi crește inima-n piept, băh, când văd pe-unul mai prost ca mine!

– Rupeți rândurile! se-aude comanda din fața lor.

Soldățeii se-mprăștie, unii târându-și bocancii spre dormitoare, alții risipiți încă pe platou. Stragi tratează cu Fery, PSL-istul clăpăug din dreapta lui, să-i acopere în caz de ceva:

– Auzi băi, Fery, dacă-ntreabă cineva de noi după apel…

– Ce vrei, Stragica? își arată Fery dinții strâmbi.

– …Băi, ia vezi, nu cumva ne dai dispăruți, sau vă faceți că nu știți!

– Da` cum, te? se hlizește-acela.

– Cum, necum, noi mergem la „ședință”. Tu vezi ce spui, suntem pe sector!

– Aduceți și mie ceva de la ședința aia? se prinde în sfârșit Fery, făcând un semn cu degetul mare spre gură, și cel mic ridicat.

   Cam așa a-nceput Revoluția din 1989 pentru micul meu grup de soldăței: acolo pe platou, înaintea unui apel rarefiat. Cei rămași în Unitate se socoteau pe unde-ar putea sări gardul ca s-ajungă la marginea Lipovei pline de militari și de crâșme unde să bea ceva, să se-ncălzească. Atunci se auzi strigătul acela ciudat: slab, disperat… De unde venea? Cei care-și târau picioarele spre dormitoare l-au auzit primii și s-au oprit, ciulind urechile. Abia într-un târziu l-au auzit și ceilalți, chiulangiii. L-am auzit clar cu toții când l-am și văzut pe emițător: un ofițer subțire, între două vârste, care traversa platoul șchiopătând ușor:

– Alarmăăă! Raaadu cel frumos! se auzea din ce în ce mai clar vocea lui, una parcă neobișnuită cu comanda, fiindcă suna altfel decât vocile sparte ale celorlalți ofițeri.

   Spre disperarea lui, îl priveam lipsiți de reacție. Cine naiba era ofiterul care ne strica planurile de seară? Si ce treabă aveam noi cu Radu ăsta?

– va urma –

din romanul Revoluția trăită de O. Țâră, Alba-Iulia, 2011

Discutii pe Facebook
libhumanitas.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

noiembrie, 2018

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X