);
COnecteaza-te cu noi

Personalitati

Andrei Muresanu

Publicat

pe

Andrei Muresanu

   Andrei Mureșanu. Autorul versurilor imnului național. Chipul reprezentat de portretul din manualul de literatură română al părinților. Participant la revoluția de la 1848 din Transilvania. Naționalist. Funcționar al Imperiului Habsburgic. Autorul unora dintre versurile pe care le privim cu amestec de condescendență și ironie. Și cam atât.

   Cu toate acestea, atâta vreme cât chipurile trecutului ne rămân vii în memorie, drept este a le considera alături de noi, altcumva croind riscul ca noi înșine să nu ne fim doar umbre.

Semințe

   Născut la 19 noiembrie 1816, la Bistrița. Părinții – oameni modești. Tatăl, Toader, meșteșugar într-un oraș comercial, este, de asemenea, arendaș al morii de argăsit scoarță a unor sași. Mama, Eftinia, se preocupă de gospodărie și de buna creștere a celor trei copii. Casa – un fel de chilie de lemn, de 5×4 metri, acoperită de șindrilă. Căzută pradă flăcărilor în 1822, Mureșenii se refugiază la bunici. Aici începe educația fiilor lui Toader Mureșanu. Pedagog, grănicer și cântăreț în strana bisericii românești, Dănilă Doboș este doar cel dintâi învățător. Al doilea, la fel de important, este… orașul. Mai precis, sărbătorile lui. Cântecele și hora și snoavele și acea ștergere a timpului și grijilor și temerilor când Bistrița devine una.

   Vremea aceasta se încheie pentru Andrei Mureșanu în 1825, când devine din învățăcel elev. Întâia dată la școala normală săsească, căci școală românească în Bistrița nu există. Petrece aici un an. Apoi, până în 1832, la Colegiul piarist. Profesori buni, absolvenți de școli germane, exigență maximă, atmosferă monahală în deplin sens al cuvântului. Tocmai acest ultim aspect îl tulbură pe cel care, potrivit rezultatelor școlare, se numără printre elevii eminenți. Se pare că acum începe să scrie cele dintâi versuri. Inspirația – folclorul bistrițean. Adică redeslușirea vocilor și pașilor și chipului trecutului.

   Tulburarea cea mai de seamă este starea financiară tot mai precară a părinților. Ea este cea care schițează drept firească isprăvirea studiile la nu puțin costisitorul colegiu și pregătirea pentru viitorul post de cântăreț. Căci voce bună are, iar mai mult nu ar fi înțelept să nădăjduiască. Traseul acesta, urmat, mai apoi, de frații săi, unul cântăreț bisericesc, celălalt morar, este modificat de întâlnirea lui Andrei și a părintelui său cu Ioan Marian, protopopul de Bistrița. El oferă sursa financiară necesară finalizării școlii și pășirii mai departe chiar și după 1831, când Toader Mureșanu se mută la cele veșnice, iar Eftinia este convinsă că, în noua conjunctură, feciorul drept este a-i fi alături.

… și flori

   Astfel ajunge Andrei Mureșanu la Blaj. Devine elev al Seminarului Teologic Arhidiecezan. Adică al lui Simion Bărnuțiu, Timotei Cipariu, Ioan Rusu și Nicolae Marcu. Ultimul îi este sprijin într-o ”Mică Romă” în care efervescența culturală se împletește cu foamea, frigul și îmbrăcămintea nepotrivită vremii. Nici sălile de studiu neîncălzite, nici colegii care, după două luni, sunt siliți a se întoarce acasă, nici insuficienta pâine primită din partea școlii nu-l dezarmează. La fel de corect, sârguincios și pasionat de împlinirea rostului ce și-l prea cunoaște, cititor al ”Curierului românesc” al lui Heliade Rădulescu, la care Timotei Cipariu abonase pe fiecare dintre studeii săi, participă, se prea poate, la redactarea revistei școlare ”Aurora” și joacă în piesele scrise și montate de profesori, artizanii unei societăți teatrale.

   Ce reprezintă Blajul pentru Andrei Mureșanu? ”(…) seriozitatea și temeinicia unei pregătiri umaniste, prețuirea folclorului și atracția către teatru, cinstirea trecutului istoric și adânca iubire de neam (…)” (Ion Buzași, Andrei Mureșanu. Monografie, Editura Eminescu, București, 1988, p. 24). Alături de acestea, perioada blăjeană este definită de începutul prieteniei cu George Barițiu.

Rodul

   Acestei legături i se datorează, cel puțin în parte, sosirea lui Andrei Mureșanu la Brașov. Pentru mulți dintre cercetători este cea mai fastă perioadă a vieții autorului poeziei Un răsunet. Ea începe cu… o dilemă. George Barițiu are nevoie de un ajutor de încredere pentru redactarea ”Foii pentru minte, inimă și literatură” și a ”Gazetei de Transilvania”. Cere sfat lui Timotei Cipariu și lui Iacob Mureșanu. Decizia singur o ia însă, pornind, posibil, de la sugestia lui Iacob Mureșanu. Îl cheamă pe mai tânărul său coleg de la seminar. Încă elev, cu aprobarea episcopului Ioan Lemeny, în 1838 Andrei Mureșanu vine la Brașov. Ca institutor la școala normală neguțătorească din Cetate. La catedră se dovedește a fi același ca și în anii de studii – conștiincios, înțelept, pasionat, atent și generos. Emoția pe care o simțise când profesorul Ioan Rus, în cadrul lecțiilor de istorie universală, proba că românii nu fost-au mai prejos de alții nici în vitejie, nici în înălțare de ziduri, conștiințe și modelare a conjuncturii vremurilor, nici în zămislire de frumos, o transmite tinerilor dinaintea sa.

   De aceea, demisia sa, în primăvara anului 1840, surprinde. Ea este motivată de dorința de a desțeleni un nou teren – Gimnaziul romano-catolic unde predă Iacob Mureșanu. Aici, jumătate dintre elevi sunt români. Cealaltă jumătate – unguri. Pentru conducerea instituției, dornică a educa cetățeni model ai imperiului, românii pot fi români doar acasă. În rest…

   Nu pot fi trecute cu vederea motivele mai prozaice ale deciziei. Un venit ceva mai consistent și statutul de profesor sunt o fundație folositoare întemeierii familiei. Aleasa – Susana Greceanu, fiica parohului din Șcheii Brașovului. Nașul de cununie – George Barițiu. Nunta – în vara lui 1842. Surprinzătoare pentru destui această împletire a vieților unui greco-catolic și a unei fete de preot ortodox. Apropiații vorbesc despre dragoste. Și, pornind măcar de la faptul că li se nasc opt prunci, nu avem a ne îndoi de aceasta. Din păcate, doar doi dintre ei vor supraviețui primelor vârste.

   Experiența didactică îl recomandă pentru postul de inspector școlar. Străbate satele din împrejurimile Brașovului. Asistă la lecții. Poartă lungi convorbiri cu autoritățile locale. Constată dezinteresul primarilor pentru școlile românești, puținătatea școlilor rurale, deși nu profesorii și elevii lipsesc, teama și sărăcia, resemnarea unei părți însemnate dintre părinți, entuziasmul și jertfa câtorva preoți de țară. Este istoria sa și, de aceea, caută a se implica întru totul.

   Publică la ”Foaia pentru minte, inimă și literatură”. Traduce. Contribuie la buna activitate a clubului de lectură ”Casina română”, inițiat de Barițiu. Dar, pe măsura măririi familiei și, implicit, a întețirii grijilor, speră în obținerea unui venit ce să ofere liniște materială. Piste sunt nu puține. Întâlnirile cu Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Ion Heliade Rădulescu și Grigore Alexandrescu îl îndeamnă a se muta la Craiova. În 1844 de altfel, alături de nașul său de cununie, vizitează Țara Românească, compune un poem omagial pentru Gheorghe Bibescu, este răsplătit în mod simbolic și… revine la Brașov.

   Există și o împlinire fundamentală – munca. Traduce, iar articolele sale sunt printre primele încercări de critică literară și plastică din presa transilvană, precum și în domeniul sfaturilor pedagogice. Aprofundează lirica romantică germană și, apoi, literatura italiană. Scrie cele dintâi versuri păstrate. Și devine cunoscut în cercurile culturale românești, Mihail Kogălniceanu solicitându-i colaborarea la ”Propășirea” ca rezultat al articolelor publicate în ”Telegraful român”.

   Cât despre publicațiile conduse de George Barițiu, pe fondul deselor sale călătorii în Transilvania și dincolo de munți, Andrei Mureșanu, în calitate de ”redactor secund”, le conduce de facto.

   1848, 3 mai, Blaj. Pentru mulți dintre noi, ora astrală a vieții lui Andrei Mureșanu. Pentru că este spațiul creării Răsunetului. Întors de la Blaj, se dedică elaborării materialelor și tipăririi celor două ziare. Barițiu se află la Sibiu, iar întreaga răspundere pentru redactarea și difuzarea publicațiilor se află pe umerii colaboratorului său. Iar atunci când trupele generalului Josef Bem ocupă Sibiul și se îndreaptă spre Brașov, Mureșanu este cel care află mijlocul scoaterii din oraș a familiei sale și a familiei Barițiu. Puținele bunuri sunt jefuite pe drum. Dar cele două familii reușesc să ajungă la Ploiești, unde rămân între martie și august 1849.

   O perioadă dificilă din punct de vedere material. Desigur, este ajutat de prieteni. Însă vestea arestării lui Barițiu după întâlnirea cu ai săi, aducerea acestuia în Bucovina sunt noi surse de îngrijorare. Intervenția familiei Hurmuzaki în favoarea eliberării nașului său și găzduirea lui la Cernauca, până la liniștirea situației, este încurajatoare. De aceea, întors la Brașov, hotărăște să reia tipărirea ”Foii pentru minte, inimă și literatură” și a ”Gazetei de Transilvania”. Îl anunță de intenția sa pe George Barițiu, care își exprimă… reticența. Explicația poate fi teama că ar putea pierde controlul asupra politicii editoriale. Însă suspiciunile vechiului său prieten nu îl tulbură pe Mureșanu, care se preocupă mai ales de facilitarea întoarcerii acasă a redactorului șef al ”Foii” și al ”Gazetei”.

Căderea

   În decembrie 1849, după 14 luni, cele două publicații reapar. Pentru Andrei Mureșanu anul ce stă să înceapă este departe de a fi liniștit. Confesiunea, naționalitatea, Un răsunet, starea materială și cea socială sunt izvoare – sau măcar pretexte – pentru amărăciuni. Dorința soției sale ca pruncii să adopte confesiunea creștin ortodoxă duce la ruperea relațiilor dintre Mureșanu și Alexandru Sterca Șuluțiu, mitropolitul de la Blaj. Compunerea poeziei emblematice a revoluției transilvane închide ușile posibilelor locuri de muncă. Elita brașoveană îi reproșează implicarea în redactarea ”Foii” și a ”Gazetei”.

   De aceea, în mai 1850, familia Mureșanu se stabilește la Sibiu. Aici este angajat ca ”translator pentru limba română la guvernul militar și civil al Transilvaniei”. Îndatorirea sa – tălmăcirea în limba română a actelor guberniale și imperiale. Miza – subzistența. Prețul – umilirea celui care militase pentru respectarea drepturilor românilor, care cuprinsese în stihul său dorința și forța și tăria unui neam. Și, ca povara să lase urme adânci, i se interzice să colaboreze cu orice publicație românească. O va face, desigur, cu maximă prudență, anonim. În paralel, elaborează ode și imnuri pentru oficialii de la Viena.

   Se însingurează. Acceptă manifestările suspiciunii superiorilor săi, opunând aceeași conștiinciozitate și corectitudine ce îi defineau trecutele vârste. Prietenia cu Barițiu se răcește brusc. Vizita la Sibiu a celui din urmă, în 1852, o probează, dialogurile însuflețite de odinioară fiind strivite de fraze de complezență și tăceri lungi. Caută să se refugieze în muncă. Este incapabil să mai scrie versuri, iar mediocritatea ultimelor producții îi impune resemnarea. Se simte străin – pentru români este funcționar imperial, iar pentru autorități o unealtă care trebuie vigilent supravegheată. În urma unei încrucișări de orgolii, își pierde funcția. În mai 1854 este angajat pe postul de ”concipist gubernial și translator pentru limba română la locotenența habsburgică din Transilvania”.

   O degradare, în mod evident. De aceea, apatia este înlocuită de planuri de a părăsi Transilvania. Invitațiile prietenilor din Moldova sau Valahia rămân, totuși, fie fără răspuns, fie sunt acoperite de un noian de scuze. Unirea mică de la 24 ianuarie 1859, politica lui Alexandru Ioan Cuza nu îi stârnesc nicio reacție. Amână proiecte literare, evită cunoscuți, relația cu soția și copiii devin mai curând formale.

   Și totuși… În 1860, întâlnirea cu Aron Densușianu, student la Sibiu, rudă prin alianță a sa, pare a elibera pe vechiul Andrei Mureșanu, cel al proiectelor îndrăznețe și al croirii albiei vremurilor. Discuții lungi și entuziaste, membri ai corului bisericii. În același timp, prietenii fac demersuri susținute pentru a-l aduce la Cluj. El este hotărât a pune temelie vieții noi în Principate. Așa încât, în mai 1861, în ajunul măririi venitului, își prezintă demisia. Primește recomandări elogioase. Și se îndreaptă spre… Brașov.

   Ultimii doi ani ai vieții aparțin profundei mizantropii. Se plimbă zile întregi în jurul orașului. Își arde scrierile. Stârnește îngrijorarea familiei și decizia fermă a apropiaților de a-l ajuta cu orice preț.

   Barițiu intervine pentru publicarea primului volum de versuri a lui Andrei Mureșanu. Prin străduința sa apare, în 1862, Din poesiele lui Andreiu Mureșanu. Se speră în încurajarea celui strivit de necazuri și în obținerea unei sume din vânzarea cărții, bani care ar ameliora situația materială a familiei. Întreaga presă transilvană promovează volumul. Vânzările sunt departe de a fi încurajatoare.

   Atunci George Barițiu apelează la sprijinul ASTREI. Oferă volumul comitetului format din Timotei Cipariu, Sava Popovici și Pavel Vasici. Subliniază, în recomandarea sa, valoarea deosebită a versurilor. Și scopul pare atins – poetul obține premiul asociației. Reversul: din motive bugetare, suma se reduce la 50 de galbeni.

   Îi sunt încredințate traduceri din Tacitus, Suetonius și Iordanes. Începe munca cu entuziasm. Apoi solicită prelungirea termenului de predare. La 11 octombrie 1863 se mută la Domnul. Tulburările din jurul său continuă. Se hotărâște înmormântarea în cimitirul bisericii Sfânta Treime din Șcheii Brașovului. Enoriașii se revoltă. ”Este inadmisibil! Cum să îngropi un greco-catolic în cimitir ortodox? Nu se poate! Noi nu îngăduim! Și nici mitropolitul nu va permite!”

   Pentru detensionarea situației se apelează la cel care susținuse în modul cel mai ferm acordarea premiului ASTREI celui răposat – Sfântul Ierarh Andrei Șaguna. Răspunsul vlădicului Andrei: ”Proștilor, ce mai întrebați, îngropați-l și tacă-vă gura!”

   Racla a fost înconjurată de un cortegiu impresionant. Discursuri, slujbe de pomenire. Strângerea de fonduri pentru un bust. În 1882, osemintele sunt aduse în cimitirul Groaveri. Astfel, la o primă vedere, se încheie istoria lui Andrei Mureșanu. La cercetare atentă, lesne este a observa că doar începe.

   După 1989, când versurile sale pecetluiesc prăbușirea unui regim totalitar și revenirea la democrație. Dar și atunci când, lovindu-ne de realitatea cotidiană, descoperim că mesajul său este mai actual astăzi decât în veacul al XIX-lea. Căci toate acele slăbiciuni, trufiri, lașități, cedări, interese meschine dobândit-au mai mare îndrăzneală. De aceea, drept este a ne aminti că Andrei Mureșanu împlinește 200 de ani.

_____

sursă foto: wikimeadia.org

Discutii pe Facebook
books-express.ro

Sunt nascut în Suceava, la 16 noiembrie 1975 . Locuiesc în Constanta. Am urmat doi ani de studiu la Facultatea de Jurnalism a Universitatii Andrei Saguna din Constanta. Sunt licentiat al Facultatii de Istorie din cadrul Universitatii Ovidius si, din decembrie 2012, doctor în Istorie. Din 2000 - profesor de istorie în învatamântul preuniversitar.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Cafenea

SOUS LE CIEL DE PARIS. EDITH PIAF

Publicat

pe

Edith Piaf

   Intr-o perioada in care teama de razboi devenise o stare permanenta de tensiune cotidiana, pe strada Belleville la numarul 72, arondismentul XX,  lua nastere “sufletul Parisului”, asa cum avea sa i se spuna peste ani. Mai exact in 19 decembrie 1915 se nastea Edith Gassion, fiica unui acrobat, Louis Gassion si a unei “artiste lirice”, Annette Giovanna Maillard. Numita dupa o infirmiera britanica, Edith Gassion avea sa schimbe istoria cabaretelor frantuzesti si sa devina o stea emblematica a Parisului de altadata.

   Copilaria si adolescenta i-au fost presarate de grele incercari. Primii 6 ani din viata si i-a petrecut intr-o casa de toleranta in Normandia sub tutela bunicii paterne care era si matroana casei cu pricina. In ciuda aparentelor, afectiunea si grija primita, atat din partea bunicii cat si a slujnicelor i-au ramas intiparite in amintire de-a lungul timpului ca pe ceva ce nu mai avea sa intalneasca.

Edith Piaf in coliparie

Edith Piaf copil

   Anii ce au urmat si i-a petrecut alaturi de tatal sau, intors din razboi care la momentul respectiv a dorit sa-si continue cariera acrobatica alaturi de circ, iar mai apoi independent, cand pentru prima data Edith a cantat in strada “La Marseillaise” interpretare cu un succes rasunator. Pana la varsta de 15 ani si-a castigat traiul din cantarile de strada, alaturi de Simone Berteaut, “Momone”, care-i va fi prietena pentru urmatorii 30 de ani.

   Un an mai tarziu, Edith se indragosteste de Louis Dupont, “P’tit Louis”, un tanar comisionar, caruia intr-un gest nebunesc ii va darui o fetita, Marcelle Dupont. In incercarile sale disperate de a-si schimba stilul de viata constata ca nu este facuta pentru altceva decat pentru a canta si nu renunta astfel la cantarile din strada, spre disperarea lui Dupont. Bolnava de meningita, fetita acestora moare dupa 2 ani de viata, astfel ca Edith de la 18 ani nu-si va mai cunoaste niciodata latura materna.

Edith Piaf

La Môme Piaf

   O viata plina de excese si de aventuri care se estompeaza in anul 1935, atunci cand il cunoaste pe Louis Leplée, patronul unui cabaret in voga, Gerny’s, ce o propulseaza in aceasta lume artistica si caruia ii va fi recunoscatoare tot restul vietii.

  Odata cu moartea lui Leplée, un alt pion important in cariera lui Edith il reprezinta Raymond Asso, care-i va deveni timp de 2 ani amant, prieten, textier si director artistic. Un om care o educa pe Edith si ii transforma spectacolele in adevarate reprezentatii, de la postura acesteia, gestica, intonatie, mimica, prin severitatea si perseverenta lui o transforma pe Edith din “La Môme Piaf” asa cum i se adresa Leplée, in Edith Piaf, o adevarata prezenta artistica.

   Plecarea lui Asso in razboi in 1938 ii reda lui Edith ocazia de a se intoarce la vechile obiceiuri: alcool in exces si nopti pierdute. Acesta reprezinta momentul in care incepe succesul lui Edith Piaf, dar si declinul. Anii ce vor urma vor fi plini de spectacole, reprezentatii, momente artistice, texte compuse in miez de noapte, auditii in exces, un regim de munca epuizant, presarat cu foarte multe aventuri amoroase asociate cu alcoolul.

Edith Piaf

Edith Piaf

   Si-a trait viata prin muzica, iar aceasta dragoste acerba s-a reflectat si in relatiile sale, se indragostea de cei tineri, de cei nevinovati, de cei pe care putea sa-i formeze si sa-i sustina, tocmai de aceea majoritatea partenerilor ei au fost cu mult mai tineri si au reusit mai apoi sa-si construiasca o cariera tocmai datorita acesteia, iar atunci cand Edith considera ca erau pregatiti, le reda libertatea.

Edith Piaf

Edith Piaf in 1939

   Ar fi mult mai mult de spus. Edith Piaf nu a fost doar o simpla artista, a fost un nume, un moment, o voce, o forta de munca fantastica pana la epuizare atat in muzica cat si in dragoste. O fire capricioasa, cu un simt al umorului si al perfectiunii extrem de dezvoltat.

   SOUS LE CIEL DE PARIS a luat nastere o voce care iti creeaza prin claritatea si gravitatea sa atmosfera pariziana de altadata, te face sa te regasesti pe strazile Parisului si iti transmite o dragoste necontenita pentru viata, muzica si iubire asa cum simtea si ea de altfel. Edith Piaf a fost indragostita de iubire si de viata. “L’espoir fleurit/Au ciel de Paris”

Edith Piaf - Sufletul Parisului

„Sufletul Parisului”

Discutii pe Facebook
Continua sa citesti

Personalitati

Alexei Mateevici – 100 de ani de la moarte

Publicat

pe

Alexei Mateevici

   „Înalt si sprinten ca un paltin, pe umerii rotunzi avea chip de Crist blajin, încadrat în plete lungi, castanii, si o barba blonda, despicata în doua. Pe fata-i blânda, cu pistrui mici sub bolta unei frunti înalte si luminoase sclipeau doi ochi caprui, putin înmuiati în lacrimi si de o melancolie nespusa.” (Ion Buzdugan)

Începuturi

   Este portretul pe care fiecare dintre noi îl recunoaste. Mai curând al unei poezii decât al unei persoane. Drept este sa fie astfel, cât timp,timp de decenii, ”Limba noastra” era creatia unui crochiu.

Alexei Mateevici

Alexei Mateevici impreuna cu fiul sau | sursa foto: personalitatibasarabene.info

   Nascut la 16 martie 1888. La Cainari, actualul raion Causeni, la 50 de kilometri sud de Chisinau. Fiul preotului Mihail Mateevici si al Nadejdei, fiica protopopului din Causeni. Scoala primara o urmeaza la Zaim, unde familia se muta în 1893. Acasa, sub îndrumarea tatalui, deprinde alfabetul latin, din textele revistei ”Albina”, din 1867 limba româna fiind interzisa în scoala.

   În 1897 este înscris la Seminarul Duhovnicesc din Chisinau. O alegere fireasca, nu doar ca rod al traditiei familiale – stra-strabunicul, strabunicul, bunicul si un unchi pe linie materna fiind slujitori ai altarului – ci si ca purtare a unei îndatoriri, deslusita treptat, multumita rolul bisericii satului dintr-o gubernie imperiala, care, dincolo de fireasca misiune spirituala, apartine nevoii de nestingere a constiintei nationale. Absolva în 1902 cursurile seminarului, continuând studiile la Seminarul Teologic din Chisinau. Participa la dezbaterile privind proiectele de reforma initiate în domeniul învatamântului. În aceeasi masura, realitatile sociale sunt cu aceeasi atentie cântarite. Cel dintâi prag – moartea, la 42 de ani, a parintelui Mihail Mateevici, la 24 iulie 1906. Nu doar pierderea tatalui ci acerba lupta pentru obtinerea parohiei Zaim îl tulbura. Cu aceasta ocazie, publica primul articol- Chestiunea preotasca în ”Basarabia”, denuntând lacomia, ipocrizia si lipsa de scrupule a unui sistem profund corupt.

Publicistul, poetul, preotul

   Materialul constituie începutul unei activitati publicistice impresionante, nu doar prin numarul materialelor, ci, mai cu seama, prin domeniile abordate, de la viata Bisericii, problematica sociala si culturala, la etnografie, folclor,arheologie, critica de arta, reportaj si traduceri din literatura rusa.

   De asemenea, sustine predici în Catedrala ortodoxa din Chisinau. În 1907 devine membru al redactiei ”Basarabiei”. Începe sa publice cele dintîi poezii. În acelasi an, Nadejda Mateevici se muta la Chisinau. Seminarul se închide, ca masura de coercitie pentru tulburarile elevilor. Este doar prilej pentru dedicarea activitatii publicistice pentru cel care, trei ani mai târziu, absolva seminarul ca sef de promotie. Rezultatul – înmatricularea ca student al Academiei Duhovnicesti din Kiev fara sustinerea examenului de admitere, beneficiar de bursa. La Kiev, activitatea publicistica continua, la ”Luminatorul”. Devine membru al Societatii cultural – nationale ”Desteptarea” a studentilor moldoveni. Principala doleanta – revenirea la folosirea, în scolile primare, a limbii române.

Alexei Mateevici

Alexei Mateevici | sursa foto: wikimedia.org

   În ”Buletinul Eparhiei Chisinaului” publica studii si articole despre traditii basarabene, despre istoria Bisericii ”moldovenesti”. De asemenea, începe colaborarea cu publicatia ”Cuvântul moldovenesc”.

Anul 1914

   Este anul ce lesne poate fi definit ca apogeu al existentei lui Alexei Mateevici. Sustine lucrarea de licenta : ”Conceptia religioasa si filozofica a lui Fechner”, clasându-se al saselea din cei patruzeci si opt de absolventi ai prestigioasei Academii kievene.  O lucrare de peste 800 de pagini, care îi îngaduie sa devina magistru în stiinte fara probe suplimentare. (Ion Nuta, Schita biobliografica în Alexei Mateevici, Versuri, Editura Vicovia, Bacau, 2013, pp. 38 – 39). În acelasi an este hirotonit preot pe seama catedralei Sfânta Sofia din Kiev. Se casatoreste cu Teodosia Novitki, profesoara la Scoala Eparhiala din Kiev. În septembrie, la solicitarea sa, devine profesor de omiletica, liturghie la Seminarul Teologic din Poltava. Nu dupa multa vreme, se transfera la Seminarul Teologic din Chisinau, unde preda limba greaca si Sfânta Scriptura. Este ales membru al ”Societatii Bisericesti de Istorie si Arheologie din Basarabia”.

Amurgul

   Continua sa publice. Sustine discursul de despartire la serbarea de absolvire a promotiei 1915. În vara acestui an este prezent la Causeni, pentru studiul trecutului si a arhitecturii bisericii Sfânta Adormire a Maicii Domnului. Rezultatul – prelegere în sedinta Societatii de Istorie si Arheologie. Demersul relua truda bunicului matern, preotul Ioan Neaga, ce publicase, în 1862, un material despre locas.

   La 16 septembrie, ca preot militar, este mobilizat pe frontul din Galitia, în regimentul 41 infanterie. La 23 decembrie se naste fiica sa, Nina. Un an mai târziu, pe fondul intrarii, la 15 august, a României în razboi, solicita sa fie transferat în România. Este încadrat în brigada 71 rusa de artilerie, pe linia frontului Tecuci – Marasesti. Continua sa trimita materiale pentru Buletinul Eparhial si Societatii de Istorie si Arheologie, al carui membru al comisiei editoriale devenise anul anterior. (ibidem, p. 41).

Alexei Mateevici

Alexei Mateevici impreuna cu fiica | sursa foto: wikimedia.org

   Prezenta în tara mama este de la început fructuoasa. Atât prin întâlnirile cu oamenii de cultura, cît si pentru colectele de carte pentru Basarabia. Revine frecvent la Chisinau. La 20 mai 1917 participa la Congresul studentilor români din Basarabia. O saptamâna mai târziu – la cel al învatatorilor moldoveni din Basarabia. Ambele, la cea dintâi întrunire.La mijlocul lunii iunie, sustine lectii de istoria literaturii române la cursurile de limba româna pentru învatatori, cursuri prefatate de recitarea ”Limbii noastre”, înaintea unei audiente impresionante. Poezia fusese scrisa pe front,la Marasesti, la 17 iunie 1917. Exista marturii despre drumurile sale în satele Moldovei. Cea a slujirii la Cosmesti si Movileni: Costel Crangan, Cum a murit, la doar 29 de ani, autorul celei mai cunoscute poezii despre limba româna, scrisa pe câmpul de lupta:”Era frumos si blând ca sfintii”, în Adevarul, 26 octombrie 2015.

Alexei Mateevici

Alexei Mateevici | sursa foto: wikimedia.org

   Revenit pe front, contracteaza tifos abdominal. Este internat la Tecuci. Solicita sa revina în Basarabia. Trece la cele vesnice la 13 august 1917. Este înmormîntat, a doua zi, în cimitirul central din Chisinau. În octombrie 1917, Congresul ostasilor moldoveni declara autonomia Basarabiei, alegând, ca organ reprezentativ, Sfatul Tarii. La 27 martie 1918, Sfatul Tarii hotarâste unirea Basarabiei cu România. Se împlineste visul caruia îi închinase, el si bunii sai, întreaga truda si deplina nadejde. Visul, de asemenea, al lui Simeon Murafa si Andrei Hodorogea, luptatori pentru unirea Basarabiei cu România, ucisi la 20 august 1917.

   Comparat cu Mihai Eminescu, caci, ”numai Eminescu a mai stiut sa scoata atâta mireasma din ritmurile poporane” (George Calinescu), cu Nicolae Labis, prin vârsta frageda a muririi si forta talentului (Î.P.S. Antonie Plamadeala), Alexei Mateevici ne este, la un secol de la trecerea sa la Domnul, mai cu seama întrebare. Despre ceea ce simtim, înca a ne defini. Despre idealuri. Despre constientizarea, de catre fiecare dintre noi, a notiunii de patrie.Raspunsul nu ne este dat a-l putea amâna.

Discutii pe Facebook
Continua sa citesti

Personalitati

Bogdan al III-lea Musat

Publicat

pe

Bogdan al III-lea Musat

Bogdan al III-lea Mușat

   Mușatin. Și Basarab. Plasat, adesea, în umbra părintelui său. Urmaș vrednic al acestuia întru totul. ”Sfios ca o fată și bărbat viteaz, prieten al virtuților și al oamenilor virtuoși” cum îl descrie Matteo Muriani, unul dintre medicii tatălui său. (Călători străini despre Țările Române, vol. I, București, 1970, p. 149) Ctitor și ostaș. Vrednic de bună amintire la împlinirea a jumătate de mileniu de la trecerea la cele veșnice.

Cei dintâi ani

   Născut la 16 iunie 1479. Părinții – Sfântul Voievod Ștefan cel Mare și Doamna Maria Voichița.

Ștefan cel Mare I sursa foto: epr.ro / Doamna Maria Voichița I sursa foto: ea.md

   Pe linie paternă, cel ce primește, la Sfântul Botez, prenumele bunicilor săi – Bogdan și Vlad, este mlădiță a neamului Mușatinilor. Pe linie maternă – un Basarab. Mai precis, un Drăculesc, mama sa, capturată de viitorul său soț în expediția din noiembrie 1473, fiind fiica lui Radu de la Afumați, cel învelit, încă, în speculații pe marginea unei însemnări a lui Laonic Chalcocondil din ”Expuneri istorice” sau redus la statutul, la fel de discutabil, de frate nevrednic al lui Vlad Țepeș.

   Despre Bogdan Vlad știm că este asociat la domnie în 1498, pe fondul morții fraților săi mai mari. Putem presupune că participă la cele din urmă confruntări cu polonezii din vremea domniei Sfântului Ștefan și că este inițiat în problemele interne ale țării. Ambele componente ale uceniciei, ca și calitatea de unic fiu legitim sunt, în primăvara – vara anului 1504, supuse încercării.

   Fiecare dintre noi își amintește ultima parte a dramei istorice ”Apus de soare”. Domnitorul, pedepsind pe boierii complotiști, ce confundaseră slăbiciunea fizică a lui Ștefan cu libertatea impunerii propriului lor domn. Faptele prezentate de Barbu Ștefănescu Delavrancea nu se depărtează de evenimentele vremii. Doar că taberele sunt cel puțin trei, fiecare susținută de unul dintre vecinii Moldovei (Ungaria, Imperiul Otoman și Polonia), contracandidații lui Bogdan Vlad fiind atât un frate trăitor la Stambul cât și portarul Sucevei, Luca Arbore. (Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, a. 1324 – 1881, vol I, secolele XIV – XVI, București, 2001, p. 549). Pe fondul acestor comploturi, la 30 iunie 1504, Ștefan cel Mare impune pe tronul țării pe Bogdan ca prim născut, dregătorii jurând credință noului domn.

   La 2 iulie, Sfântul Voievod Ștefan se alătură bunilor săi. Urmașul său se dovedește ”puțin dispărțitu de firea tătăne-său…”, înfruntând, încă de la începutul domniei, tentativele de obținere a cârmuirii Moldovei din partea pretendenților, dar și ispita tătarilor de a încerca forța noii domnii. (Constantin Rezachevici, op. cit, p. 550)

Pocuția

   Cel dintâi deziderat al lui Bogdan al III-lea este soluționarea chestiunii Pocuției. Este vorba de un diferend de frontieră cu Polonia ce are ca sursă împrumutul acordat, în 1388, de Petru I Mușat lui Vladislav al II-lea Iagello. 3000 de ruble contra Pocuția ca garanție a returnării sumei. Dacă ținem seama de faptul că cel mai important oraș al regiunii este Colomeea unde, în 1485, Sfântul Voievod Ștefan depusese omagiul regelui Poloniei Cazimir al IV-lea, ca vasal, că bătălia de la Codrii Cosminului, din 1497, a readus în actualitate nu doar caducitatea jurământului de la Colomeea, ci și necesitatea soluționării disputei privind Pocuția. Soluția impusă de predecesorul lui Bogdan Vodă este pragmatică: în 1502 provincia este ocupată de trupele moldovene, sunt impuși conducători și preluate veniturile. Partea polonă devine interesată de negocieri.

   Soluția propusă de noul domn al Moldovei este matrimonială. Prin căsătoria cu Elisabeta, sora regelui Poloniei, Alexandru I Jagello și oferirea ca dar de nuntă a Pocuției, provincia ar fi revenit, în final, Moldovei. Deși acordul de cedare a provinciei este semnat în iunie 1505, opoziția fermă a reginei- mamă Elisabeta de Habsburg, văduva lui Cazimir al IV-lea, impune soluția armată. Incursiunile trupelor moldave conduc la încheierea înțelegerii de la Lublin, din 16 martie 1506, prin care uniunea dinastică este întărită de protejarea frontierei polone de incursiunile tătare, de ridicarea unei biserici romano-catolice, acceptarea unui episcop și încheierea de înțelegeri cu Statul papal. (Jerzy Jan Lersky, Richard J. Kozicki, Historical dictionary of Poland, 966-1945, Greenwood Publishing Group, 1996, p. 9)

   Așa cum moartea Elisabetei de Habsburg redeschisese dialogul dintre cele două părți, cea lui Alexandru I îi pune capăt. Urmașul său, Sigismund I, preocupat de realizarea unei monarhii absolute, silit să afle soluția optimă evitării consolidării pozițiilor nobilimii, în război cu Marele Cnezat al Moscovei, vizând propria alianță matrimonială cu Habsburgii, nu este interesat de proiectul susținut de vecinul său. Urmarea – intervenții armate reciproce în Polonia și Moldova. ”Singur Bogdan vodă cu capul său au lovit cu sulița în poarta Liovului, care lucru și astăzi să cunoaște semnul” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, București, 1958, p. 139) constituie cea mai potrivită reflectare a conflictului dintre 1506 și 1509. În 1510 se încheie pacea. Printre intermediari, se pare, papa Iuliu al II-lea. Pocuția aparține Poloniei în schimbul unor avantaje economice oferite Moldovei.

Tătarii

   Înțelegerea de la Camenița nu constituie atât un eșec al politicii externe a lui Bogdan, ci o soluție. Atât Polonia, cât și Moldova sunt expuse amenințării tătare. O primă incursiune a avut loc în 1504. Următoarea, mult mai îngrijorătoare, se produce șase ani mai târziu. În 1511, întreaga Moldovă este trecută prin foc. Atacurile tătare îl determină pe Bogdan vodă să întrevadă posibilitatea unei alianțe moldavo-polono-ruse. În ciuda dorinței sale, neînțelegerile primează în relația dintre Cracovia și Moscova. Singura opțiune viabilă o reprezintă creșterea cuantumului tributului către Înalta Poartă, în 1514, ca principala garanție a menținerii autonomiei interne a Moldovei.

Valahia

   Presiunile sunt departe de a-și avea sursa doar în nord sau în est. Cele din sud amintesc de campaniile muntene ale părintelui său. Doar sensul este diferit. Semnificația rămâne aceeași. Radu cel Mare, în 1507, Sfântul Voievod Neagoe Basarab, șapte ani mai târziu, se străduiesc să impună la Suceava propriii favoriți. Rezultatul acestor dorințe valahe sunt noi incursiuni reciproce. În cel dintâi caz, medierea Sfântului Ierarh Maxim Brancovici, mitropolitul Țării Românești, pune capăt escaladării conflictului. Relația cu Muntenia nu poate fi redusă la conflict.

    Așa cum observa Nicolae Iorga, pretendentul la mâna Elisabetei Jagello se resemnează cu o ”căsătorie în țară, fără nici-o altă strălucire decât farmecul miresei…” (N. Iorg, Istoria lui Ștefan cel Mare, București, 1978, p. 206). Aleasa – Nastasia, despre care mai nimic nu cunoaștem, cu excepția faptului că, în 1512, se mută la cele nepieritoare. A doua căsătorie este încheiată cu fiica lui Mihnea cel Rău, Ruxandra. Prunci – doar cei nelegitimi sunt știuți. Printre ei – Ștefăniță, Cuviosul Pahomie de la Slatina (cunoscut de mai fiecare ca Alexandru Lăpușneanu) și Aron Emanoil. (sursa)

 Moștenirea

Buna gospodărire a Moldovei, alături de boierii domniei tatălui său, în rândul cărora Luca Arbore se impune, este miezul domniei de treisprezece ani a lui Bogdan al III-lea. Dovezi – locașurile de închinare. Biserica din Reuseni, isprăvită în amintirea bunicului al cărui nume îl poartă, ucis în aceste locuri în octombrie 1451. Începutul înălțării bisericii mitropolitane din Suceava.

   Bogdan al III-lea trece pragul acestei vieți la Huși, la 22 aprilie 1517, la 38 de ani. Este înmormântat la mănăstirea Putna. Îi urmează în jilț fiul său Ștefăniță.

   Cei 500 de ani de la pristăvirea lui Bogdan al III-lea sunt prilej deslușirii trăsăturilor vieții și stăpânirii unui domn aproape necunoscut. În ciuda faptului că reprezentările sale sunt, așa cum remarca Maria Magdalena Szekely (sursa), numeroase, întinzându-se pe o perioadă îndelungată, de la anii dinaintea domniei la frescele zugrăvite postum. În ciuda faptului că întreaga domnie oferă argumente în favoarea celui care, asemenea unui ”strejar în toate părțile priveghiia, ca să nu să știrbească țara ce-i rămăsăse de la tată-său”. (Grigore Ureche, op. cit. p. 143).

______

sursa cover photo: wikimedia.org

Discutii pe Facebook
books-express.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

noiembrie, 2018

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X