);
COnecteaza-te cu noi

Carte

ANATOMIA MELANCOLIEI, de Robert Burton

Publicat

pe

Anatomia melancoliei, de Robert Burton - recenzie de carte, cultura, literatura

ANATOMIA MELANCOLIEI, de Robert Burton, editura Herald

      Termenul de «anatomie» cu care cei mai multi dintre noi suntem familiarizati cel putin din perioada scolii generale, desemneaza structura unui organism. Asadar, pesemne ca melancolia disecata de Burton, constituie, prin analogie, tot un organism, am conchide intr-o maniera usor ilara. Si nu ar fi o exagerare. Autorul chiar realizeaza o minutioasa disectie a acestei stari cunoscuta la scala mondial, deopotriva coplesitoare, ce guverneaza cotidianul alert – panza de paianjen in care suntem prinsi, infatisand-o asemenea unui flagel de sine statator care ne vitregeste similar unui parazit, de orice capacitate de-a identifica o situatie menita sa ne sustraga psihicul de la o eterna (fie ea si absconsa) indispozitie.

anatomia_melancoliei_recenzie_de_carte

Anatomia melancoliei – Robert Burton | recenzie de carte

      In prima parte a tratatului (intrucat este zugravit aidoma unui veritabil tratat despre depresiunea umana), Burton prefigureaza succint, intr-un stil usor sarcastic, societatea, realizand o analiza pe marginea cusururilor sale de functionare, responsabile de generarea si proliferarea cusururilor omenesti (implicite, in viziunea lui Burton, „omul este rau de la natura”) presarata cu pilde antice de factura filosofica, unele dintre acestea avandu-si fundamentul chiar in Cartea Cartilor (biblice). Invidia, lenea, furia, patima (de orice natura ar fi aceasta) s-ar parea ca sunt doar cateva dintre „pacatele” – radacini ale melancoliei, cele de tip primordial, responsabile de intunecimea tabloului melancolic pe care autorul o descompune parca matematic, intr-un demers pragmatic sustinut schematic analiza-problema-solutie. Marturisesc, insa, ca autorul, desi teolog, surprinde printr-o abordare mizantropica a „problemei” melancolice, care, contrar sentimentului de… sa-i zicem bonitate a situatiei gri prefigurate, amprenteaza eseul c-un iz de nihilism destul de dificil de ignorat, menit parca sa induca cititorului angoasa nimicniciei intr-un context in care afiseaza, paradoxal, solutii deloc contrare anevointei cu pricina, ceea ce imi aminteste de schema de dezintoxicare a dependentilor, conform careia, pacientului ii sunt administrate doze din ce in ce mai mici din drogul respectiv, vindecarea dovedindu-se eficienta doar printr-o dezobisnuire progresva, nicidecum prin privarea brusca si totala de drog. Ca o concluzie putin obraznica, dar nostima, nu ne putem lasa de viata dintr-o data, decat prin moarte si, cumva, cel mai intelept si placut mod de a ne lasa de „viata” (care subsumeaza volens-nolens toate obiceiurile blamate, in lipsa carora, aceasta ar deveni inspida, searbada), este sa o traim, paradoxal. Caci, da, expunerea lui Burton este una satirica, plina de paradoxuri peste care fie sari incruntat, fie de care te impiedici, ca altfel nu ai putea sa „te tavalesti pe jos de ras”.

      Trecand peste aspectele umoristice, Burton examineaza cadavrul viu al melancoliei ce se hraneste cu noi si din perspectiva medicala, ce porneste de la ideea echilibrului fizic, potrivit caruia, intre cele patru lichide intracelulare denumite „umori”, sangele, sputa, fierea si bila neagra, potrivit fiziologiei arhaice, trebuie sa existe armonie. Literatura medicala medievala ce insumeaza teorii precum cele ale lui Aristotel, Galenus si Hippocrate, era de parere ca melancolia este o forma a delirului mental, un soi de tulburare psihica, o adevarata afectiune premergatoare nebuniei. De-altfel, din punct de vedere al nosologiei, Robert Burton intrezareste si marcheaza ca si piloni ai melancoliei, religia si amorul.

      In timp ce in prima parte a tratatului predomina o serie de explicatii ale elementelor ce alcatuiesc definitia melancoliei, cu tot cu alaiul de simptome si cauze, partea a II-a este dedicata remediilor. Dupa cum am mai precizat, Burton nu neglijeaza nici sectorul amoros, vinovat si el in egala masura ca si confratii lui (patima, lenea, avaritia etc) de maladia melancolica, pe care o intretine chiar si mai spectaculos decat ei, incununat de catre Burton, intr-un stil nararativ magistral, cu exemple ale maretelor povesti de dragoste ale lumii.

      Pe de alta parte, Anatomia melancoliei poate fi lesne considerata un manual de self care, de inspiratie psihologica si in special etiologica, judecand dupa abundenta de sfaturi, sugestii si indicatii medicale in ceea ce priveste suma alegerilor noastre in materie de stil de viata (alimentatie, loisir, profesie, program etc) si cea a compromisurilor ce par sa atenteze la sanatatea si bunastarea noastra pe termen lung, ca dobanda „nedreapta” a efemeritatii unor placeri nascute pe caldaramul impulsivitatii.

      Stilistic, am fost placut impresionata de colocvialismul autorului, totodata plin de elocinta, remarcabila prin numeroasele aluzii clasice si aforisme latine ce stau marturie a eruditiei sale si intentiei de a construi un studiu filosofic plauzibil desavarsit.

      Anatomia melancoliei, distinsa opera intesata de o vasta succesiune de citate artistice si aluzii, precum insasi semnatura sub care se afla – „Democritus Junior” – amintindu-ne de aristotelicul „Rasul lui Democrit”, investigheaza cu acuratete enigma somatizarii puse pe seama abstractei melancolii atat de dispretuite.

____________

   Cartea Anatomia melancoliei a fost oferita de editura Herald si poate fi achizitionata cu reducere, de aici.

Discutii pe Facebook
libhumanitas.ro

Sapiosexuala cu imaginatie ''gratuita, de vanzare'' , varsatoare dupa parerea stelelor si visatoare dupa a mea. Oaie de un negru aproape fosforescent, dezlanata, detasata de turma trendurilor ciobanesti si dezgustata de pseudocapitalismul comunist, cu o personalitate oximoronica, dat fiind ca-mi cam place sa imbin subtilul cu stridentul. Detest canicula si dispretuiesc evantaiele, cat si pe cei care-si dau aere de fata cu ventilatoarele, dar iubesc oamenii capabili sa sarute mintile cu vorba, asa cum o fac cartile bune.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Carte

Micul rege Decembrie – Axel Hacke. Recenzie de carte

Publicat

pe

Micul rege Decembrie - Axel Hacke. Recenzie de carte

– Noi ne nastem mici, dar apoi crestem mari si mai mari, uneori la fel de mari cat un jucator de baschet. Si apoi, spre sfarsit, ne mai scofalcim puţin. Si apoi vine moartea, si gata, nu mai suntem.

   Voi dispuneti de o mare putere de imaginatie cand sunteti mici, dar stiti foarte putine lucruri. Si din acest motiv sunteti nevoiti sa va imaginati cum arata totul. […] Si apoi aflati ca nu exista pitici si nici uriasi. Imaginatia voastra devine din ce în ce mai restransa si cunostintele voastre din ce in ce mai vaste. Corect?

   Unde s-au dus visele pe care le-am visat pana acum? Si de unde vin visele pe care le vom visa de acum incolo? Sunt printre noi inchise în cutiute colorate sau vor izvori dintr-un neant neexplorat?

   Micul rege Decembrie ne raspunde in mod nesovaielnic: […] visele raman intotdeauna mari si au nevoie de spatiu. Regele Decembrie al II-lea – impozant si caraghios deopotriva – iese din ascunzisul sau ticsit de cutiute colorate in care sunt pastrate visele pentru a-si ajuta prietenul sa supravietuiasca realitatii.

Micul rege Decembrie - Axel Hacke - Recenzie de carte   Povestea lui Hacke ne trage tandru de maneca pentru a ne aminti ca ii suntem datori copilului din noi de a ne lua o zi liberă de realitate, de a inchide ochii si a trai chiar si pentru cateva secunde viata la care am visat dintotdeauna. Lumea exterioara e un taram strain de visuri, de bucurii sincere, dar Micul rege Decembrie de ofera un resprio indispensabil.

   Descoperim citind ca rutina noastra nu trebuie sa fie o monotonie angoasanta, ci putem trece zilnic prin aventuri nemaintalnite si ca suntem aventurieri in prpriul nostru roman.

   Am uitat, desigur, ca: Viata incepe seara cand adormim si face o pauză dimineaţa, cand ne trezim. Dar nu-i nimic, un rege minuscul – semn ca se apropie de sfarsitul vietii – e aici ca sa ne reaminteasca. Plin de naivitate is intelepciune, regele Decembrie ne da o lectie de sinceritate:

   […]Cred ca exista destul de mulţi oameni carora le lipseate un rege mic, fara ca ei sa stie asta.

   Axel Hacke ne vorbeste despre usurinta de a lasa spriritul nostru ludic sa iasa la suprafata. Sa ne luam alter egoul de mana si sa il plimbam prin realitatea noastra de adulti.

   Coboram din imparatia ludicului si mergem sa ne luptam cu balaurii cotidieni, catarandu-ne printre vise si strecurandu-ne numai printre lucrurile valoroase.

   Viata noastra se scurge intre incinta vietii si cea a mortii, fara sa realizam uneori ca nu va fi intoarsa clepsidra si nu vom lua viata de la capat.

– Şi ce faci la birou?ma intreba el?

– Ma ocup cu realitatea […] Cei mai multi oameni care stau in birouri se ocupă cu realitatea.

   De unde vin si incotro se duc visele? Dar noi? Cum aparem pe lume si unde ne ducem la sfarsitul vietii? Intrebarile inocente, de o profunzime rascolitoare din paginile povestii lui Axel Hacke sunt intrebarile fiecaruia dintre noi.

   Eu exist numai pentru ca tu ai dorit sa ma ai, spune regele plin de incredere. Dupa ce inchidem cartea, ramanem cu un zambet enigmatic si cu un mugure de speranta rasarit din mocirla cotidiana. Pentru asta, ar trebui sa spunem: Multumesc!

Discutii pe Facebook
books-express.ro
Continua sa citesti

Carte

DIN ALTA VIATA – Jurnal de copil. Marius Albert Negut. Recenzie de carte

Publicat

pe

    Cel mai frumos cadou de Craciun din anul 2018 este cartea lui Marius Albert Negut  – Din alta viata – Jurnal de copil.

   Am avut aceeasi senzatie pe care am trait-o in copilarie cand l-am citit pe Creanga cu ale sale amintiri, savoare si farmec, o lume din care nu mai vrei sa pleci.

   Cartea lui Marius Albert Negut  putea la fel de bine sa se numeasca “Amintirile unui decretel” pentru ca acea generatie se regaseste intru totul in jurnalul sau.

Din alta viata - Jurnal de copil - recenzie de carte   Nu intamplator unul dintre capitole se numeste “Singur acasa”, aceasta este impresia pe care o lasa intregul roman – de amuzament, pozne si jocuri povestite intr- o limba romana adecvata timpului descris.

   Sunt cuvinte folosite de autor pe care cei care au trait acele timpuri si le amintesc cu nostalgie  – cracane, invizoace, tevile de cornete.

   Intotdeauna Marius A. Negut foloseste limba romana ca pe cea mai frumoasa si utila metoda de a recreea o atmosfera, de a transpune sentimente si trairi specifice intr-un limbaj pitoresc.

   Am admirat intotdeauna aceasta maiestrie lingvistica.

   Copilul Marius traieste intr-o lume pestrita de la margine de Bucuresti si din Letca si Ciurari, locurile de bastina ale parintilor.

   Fiecare episod povestit este o margica colorata insirata in siragul unor amintiri placute dar si dureroase, pentru ca nu se fereste sa ne povesteasca si despre pedepsele primite pentru tot felul de sotii copilaresti.

   Umorul este o latura pana acum neexploatata de scriitorul Marius Albert Negut, dar pe care il stapaneste magistral. De la umor de situatie – cap.36 “Mai nou, tata gateste….” Sarmale cu cafea, la umorul de limbaj (Tontonel, chiorpec, Halima) si pana la autoironie care ne aduce un zambet pe buze, Marius Albert Negut isi scrie in jurnal intamplari buclucase (se da cu o bicicleta pe o panta cu Vasilica, fratiorul in spate pana aterizeaza dureros) sau de-a binelea romantice cu fetitele care au devenit obiectul pasiunilor sale copilaresti, Luminta, Iulia.

   Vacantele petrecute la tara la bunici la Letca Veche sau Ciurari aduc in pagini alte scene  rurale si alte intamplari uneori potrivnice eroului nostru, care fiind de la Bucuresti o cam incaseaza sau este parat de fratele mai mic si invinuit ca l-ar fi aruncat intr-o garla si din nou, o incaseaza.

   Nu totul este lapte si miere, sunt si capitole amare – `Sticleee goaleee`, in care experienta traita nu este deloc una fericita. Nu voi dezvalui mai mult pentru ca lectura este una savuroasa si cu suspans.

   Surprinde finalul si lasa in acelasi timp o usa deschisa catre urmatoarea carte. Dintr-o data din cititori ne transformam in interlocutori iar dialogul se adreseaza direct sufletului nostru. Fiecare pastreaza in sine copilul care a fost, fiecare a avut un moment de pierdere a inocentei iar Marius Albert Negut ne invita sa meditam la asta.

   Din alta viata – Jurnal de copil este o carte ca un strop de lumina in calea oricarui om care ii deschide paginile si de aceea ar fi o lectura recomandata si copiilor nostri.

Discutii pe Facebook
Continua sa citesti

Carte

INGERI RATACITI de Marius Albert Negut

Publicat

pe

recenzie de carte ingeri rataciti marius albert negut raftul cu idei

   Cartile lui Marius Albert Negut sunt mereu surprinzatoare. Fiecare pagina dezvaluie o noua experienta, un alt drum decat cel pe care erai convins ca ai plecat.

   In cazul romanului INGERI RATACITI citim o cronica al unor timpuri involburate si instabile, care partial isi dezvaluie acum consecintele.

   Ce imi place la scrierile lui Marius Albert Negut este ca in cadrul aceleiasi naratiuni schimba registrul si ba citesti un Bildungsroman (pana la urma urmarim niste personaje in devenirea lor – Gargamel, Ursu), ba o cronica istorica – evenimente de la revolutia din 1989 sau mineriade – ba un roman politist, asa cum este partea de final a romanului.

   Gliseaza cu maiestrie si in cel mai natural mod si cu planurile temporale –  1976, apoi 1995 – chiar impartite pe ore, ceea ce involuntar atrage atentia asupra evenimentelor. Si totul se impleteste firesc in mai multe fire narative care alcatuiesc o realitate dura si necrutatoare.

   E lumea de la marginea societatii cea pe care ne-o infatiseaza Marius Albert Negut, lumea subteranelor metroului, lumea aurolacilor si a celor pripasiti pe strazi.

recenzie carte Ingeri rataciti Marius Albert Negut   Sunt parti ale romanului care sunt de-a dreptul terifiante – orfelinatul in care este aruncat Radu  – sunt fraze care aproape dor atunci cand le citesti, scrise cu intensitate si fara mila, “Manolache scoase o sticla din fiset si isi turna atent in causul palmei. Ii puse lui Radu continutul, pe pielea plina de rani si incepu sa frece violent, hahaind incantate. Asa numita lotiune, era gazul pe care il tineau pentru paduchiosi.”

   Marius Albert Negut ne-a obsnuit deja cu abilitatea magica de a folosi limbajul argotic, care acum este parte integranta a cronicii si a prezentarii personajelor.

   Nici nu stii pentru cine compasiunea e mai mare – pentru Mihaita, zis Gargamel – copil al strazii, trecut prin suferinte greu de imaginat, pentru Radu Ursu, caruia destinul ii joaca festa dupa festa – cei apropiati il cred mort iar iubita lui Ana, se arunca in apele Dambovitei de pe podul Izvor – ca o alta Ofelie, Lia – hartuita de un tata vitreg , Iordache,  a,junsa si ea pe strazi.

   Acest Iordache este un personaj emblematic pentru realitatea romaneasca de dupa  Revolutie – securist de frunte, ajuns mare revolutionar si apoi senator, care se ocupa cu traficul de copii si organe. Ceea ce este dureros insa adevarat, este puterea pe care a avut-o si a pastrat-o fosta Securitate, si pe care acum o exercita in slujba unui rau suprem subjugat banului.

   Nu doar personajele sunt partea grea a romanului ci si atmosfera descrisa – catacombele metroului te duc cu gandul la catacombele Parisului, iar cei care au trait momentele din decembrie 1989 aproape le retraiesc cu toata teama si speranta de atunci, insa, surprizantor si cu umor “Poate ca soldatii, ei au tras in aer, dar daca revolutionarii au tras aerul acela in piept?” .Maiastra utilizare a sensurilor verbului “a trage” ne arata cat de sensibil este autorul la valentele limbii romane.

   Tehnica folosita  este cea a unei naratiuni  gen papusa Matrioska – intr-un cadru general  – strada Veseliei  sau subteranele metroului, apar alte naratiuni – povestile de viata spuse de Radu Ursu si Lia si descrierea momentelor din decembrie 1989.

   Partea de final este aducatoare de suspans maxim – Marius Albert Negut stie cum sa construiasca  naratiunea in asa fel incat sa pastreze aproape cititorul iar finalul vine ca o eliberare, ca o apa linistita care acopera tot raul si lasa sa pluteasca doar binele.

   “Cuvintele vindeca! Nu as fi crezut niciodata, dar asa este!Cuvintele elibereaza sufletul din temnita pe care, acesta, singur, speriat si-a construit-o, incercand naiv sa se protejeze de raul ce vrea sa ii franga aripile.”

   Asa reuseste autorul sa ne convinga de speranta pe care trebuie sa o avem ca orice inger ratacit isi gaseste drumul.

Romanul INGERI RATACITI este o experienta nu doar de lectura ,dar si de viata pe care m-as bucura sa stiu ca o va parcurge multa lume, mai ales avand in vedere vremurile pe care le traim!

Discutii pe Facebook
Nemira
Continua sa citesti

Calendar cultural

februarie, 2019

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X