);
COnecteaza-te cu noi

Istorie literara

Activitatea creatoare a lui Titu Maiorescu

Publicat

pe

Titu Maiorescu

Titu Maiorescu   Liderul gruparii junimiste isi va pune definitiv amprenta asupra intregii miscari culturale. Studiile sale vor fi publicate in Convorbiri literare; din multitudinea acestora ne intereseaza numai acelea care vizeaza limba si literatura romana, studii prin care Titu Maiorescu a devenit indrumatorul literaturii romane, intaiul nostru critic de directie. Ca si critic literar isi va pune decisiv amprenta asupra creatiilor si creatorilor romani, avand intuitia talentului – el este cel care ii va descoperi si promova pe cei patru clasici al literaturii romane.

   In ceea ce priveste studiile despre limba, Maiorescu isi va impune punctul de vedere prin argumente decisive, coerenta si luciditate.

Limba romana vorbita astazi are in Titu Maiorescu un intemeietor. In ceea ce priveste estetica, prin operele sale, va realiza un fundament stabil pentru studiul operelor literare, va oferi adevarate lectii de gust, rafinament si cultura, celor tineri, dovedindu-se astfel personalitatea cea mai patrunzatoare a celei de-a doua jumatati a secolului XIX.

   Ideile despre limba:

   Maiorescu a inteles ca odata cu infaptuirea unirii principatelor era nevoie si de o consolidare a limbii literare. El va milita pentru utilizarea alfabetului latin, pentru o scriere fonetica, ajungand chiar pana la a-si da demisia de la Academia Romana in momentul in care gruparea ce sustinea scrierea etimologica devenise mai puternica.

   Ideile despre limba ale lui Titu Maiorescu cuprind trei mari directii:

– Scrierea limbii romane literare
– Problema imprumuturilor
– Combaterea tendintelor de stricare a limbii

   Principiile maioresciene privind scrierea limbii romane au fost:

– introducerea alfabetului latin
– eliminarea alfabetului chirilic
– ortografia fonetica
– combaterea scrierii etimologice

   In ceea ce priveste introducerea alfabetului latin si eliminarea celui slavon, parerile sale le aflam in studiul Despre scrierea limbii romane aparut in 1866. Maiorescu considera, aici, ca din moment ce limba romana este una de origine latina, este impropriu sa o scriem cu litere slavone.

   In ceea ce priveste ortografia fonetica ori cea etimologica, Maiorescu o considera necesara pe prima pentru ca este simpla, usor de invatat – si este imptriva celei de-a doua, pentru ca, pe de o parte, este greoaie, pe de alta parte, ar trebui sa scriem cuvintele asa cum au fost la origine – cele latine in latina sau intr-o forma asemanatoare, cele slavone in slavona etc. Ideile sale in aceasta problema apar in Raportul cetit in Academia Romana 1880 – 1904, dar si in Despre scrierea limbii romane, capitolul IV.

   A doua problema este cea a imbogatirii vocabularului si este expusa in studiul Neologismele. Maiorescu nu este impotriva imprumuturilor din alta limba, cu conditia sa nu existe un cuvant corespunzator in limba romana, termenii imprumutati sa desemneze numai notiuni si realitati noi, iar imprumuturile sa se faca din limbile romanice – franceza, de obicei – pentru ca acestea sunt asemanatoare limbii noastre si pot fi adaptate usor sistemului notru fonetic.

   Ultima problema priveste combaterea tendintelor de stricare a limbii si este expusa in studii precum Limba romana in jurnalele din Austria, Betia de cuvinte.

   Exista in conceptia sa doua modalitati prin care se poate strica limba:

– copierea expresiilor ideomatice fara a incerca stabilirea sensului lor
– „betia de cuvinte” care presupune imbracarea unei idei in mult mai multe cuvinte decat este necesar, ajungandu-se astfel la a nu mai putea distinge ideea insasi.

   Studiul Oratori, retori si limbuti incerca o disociere intre cele trei tipuri de vorbitori: cel care vorbeste pentru a comunica ceva (orator), cel care vorbeste utilizand insa mai multe cuvinte decat este necesar (retor), cel care vorbeste pentru a se auzi vorbind (limbut)

Discutii pe Facebook

Iubitor de arta si bun-simt, dispus intotdeauna la flirt cu Social Media, Advertising, Copywriting, Jurnalism si Fotografie. Entuziast Wordpress si SEO, dar cu limita, jurnalist pensionat inainte de termen din pricina dezgustului politic.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Cafenea

BALADA CULTA. Maretia si decaderea unei specii literare

Publicat

pe

Miorita balada culta

   Despre balada, ca si despre doina, legenda si poveste, stim inca din primii ani de scoala, daca nu cumva, nu de putine ori, de la gradinita. In orice caz, propozitia Spune-mi o poveste, cu care ne naucim bunicii, sau, cand nu-i avem, parintii, capata o mare insemnatate pentru noi inca din primii ani de viata, ea exprimand setea de fictiune, care se va naste si nu se va potoli niciodata. Toma Alimos, Mesterul Manole si ciobanul din Miorita, in afara personajelor din literaturile straine cu care ne familiarizeaza televizorul, personajele de balada sunt primele fiinte omenesti pe care le cunoastem din literatura.

   Cuvantul balada isi are originea in latinescul ballare, care inseamna a dansa. Acesta desemneaza o modalitate artistica de abordare a realitatii consta intr-o manifestare cu caracter sincretic (concretizata, adica, in acelasi timp, in cantec, dans si mimica). Sensul (continutul) unei balade era legat la inceput, dar si multi ani dupa aceea, de faptele de arme sau de onoare ale unor cavaleri (printi si conti, dar si haiduci, hoti etc.) sau de unele intamplari iesite din obisnuit, vitejesti si – de multe ori – miraculoase. Prin aceasta, balada se apropia de cantecul epic, in care naratiunea ocupa locul intai, de unde si denumirea de poezii (sau cantecenuvelistice. Totodata, printr-o extensie care sfideaza ideea de puritate a genurilor, balada a fost apropiata si de epopee ori de basmul in versuri. Sau, mai exact, a fost considerata un fragment dintr-o epopee. Poetul George Cosbuc isi propusese, plecand de la aceasta idee, sa reconstituie o presupusa epopee romaneasca printr-un grupaj de balade de toate tipurile posibile – Nunta Zamfirei si Moartea lui Fulger fiind pilonii edificiului proiectat.

balada culta

reprezentare Mesterul Manole

   Caracteristica (de reprezentare) cea mai evidenta a acestui gen de poezie a fost, foarte multa vreme, oralitatea, ceea ce inseamna ca in cele mai frecvente cazuri, balada era un text pe care un cantaret (trubadur, menestrel, altadata, cantautor in zilele noastre) il prezenta unui auditoriu (adunat in pietele publice, prin targuri si iarmaroace etc.) recitand si cantand in acelasi timp, folosindu-se pentru aceasta de o cobza sau o vioara, mai demult, de o chitara, cel mai adesea, in zilele noastre. Si, pentru ca timpul la care se referea textul era de fiecare data trecutul, balada s-a mai numit si cantec batranesc. Vasile Alecsandri, de altfel cel care realizeaza prima culegere de balade populare romanesti si-a intitulat volumul acatuit atunci (in 1852) Poezii poporale românesti – Balade – Cantece batranesti.

   Ca si alte specii literare (epice, lirice sau dramatice), balada a avut si ea momentele ei de maretie si de decadere, in functie de dezvoltarea societatii, care a incurajat raspandirea acestei specii sau, dimpotriva, a franat-o. Mai intai numai orala, balada a inceput in curand sa fie si scrisa, cea orala devenind balada populara, iar cea scrisa balada culta.

   Prima perioada de inflorire a baladei culte se situeaza in Evul Mediu, cand apar cei dintai autori de texte de acest tip (cu forma fixa) in literatura franceza: Roman de Fauvel, Guillaume de Machant, Eustache de Deschamp s.a. Este perioada in care balada nu se mai danseaza deloc si in genere nu se mai canta, ci doar se recita. Prin veacul al XV-lea, balada cu forma fixa (versuri egale ca numar de silabe) este cultivata cu predilectie in Franta de poeti precum A. Chartier, Fr. Villon, Clément Marot s.a. In epoca Pleiadei (jumatatea sec. al XVI-lea, cand au trait si au scris Pierre de Ronsard, Du Bellay, Jodelle si Pontus de Tyard), balada a cazut in desuetudine, lasand loc altor genuri de poezie mai conforme cu gustul timpurlui (oda, sonetul, epopeea etc.) In epoca lui Ludovic al XIV-lea, in care intreaga scena literara franceza este ocupata de clasicism, balada in forma fixa va cunoaste o noua si ultima voga, prin aportul lui La Fontaine, Th. de Banville si F. Copée. In sec. al XIX-lea, in fine, specia este considerata artificiala si se renunta la ea asa zicand, pentru totdeauna. Victor Hugo, Paul Fort si Alfred de Musset – poeti romantici, incearca sa rivalizeze cu confratii lor germani, dupa care, mai tarziu, prin Laforgue, G. Apolinnaire, L. Aragon s.a., genul se modernizeaza foarte mult, accentul deplasandu-se de pe narativ pe liric.

   In literatura germana, balada culta cunoaste o inflorire incomparabila, mai intai in poezia lui Bürger (care, prin Lenore, impune pur si simplu un gen) si apoi prin Schiller, Goethe si Uhland. Prin Schiller, insa, balada se abate de la structura cu care cititorii de atunci erau obisnuiti, caci epicul – substanta primordiala a speciei – este inlocuit (la acesta, dar si la altii, indeosebi in literatura franceza) prin descriptie si liricitate.

   In Anglia, unde este cultivat de timpuriu ca specie de poezie culta, genul acesta a fost stralucit reprezentat de R. Burns, Th. Moore, Wordsworth, Coleridge si Oscar Wilde. Este cunoscuta culegerea de Balade lirice (1798) alcatuita de Coleridge impreuna cu Wordsworth, din care cea mai remarcabila este Balada batranului marinar.

   In literatura romana primele balade au fost populare (caci si primul nostru clasicism este constituit de literatura populara), evident, cele mai celebre din toate fiind Miorita, Toma Alimos, Mesterul Manole, Iovan Iorgovan, Corbea, Pintea, Badiul, Chira Chiralina etc. Specific culturii noastre este faptul ca acestea – si multimea celor necitate aici – au coexistat in permanenta cu baladele culte si s-au bucurat de o atentie mult mai mare decat acestea din partea stiintei literare din toate timpurile.

   Dupa modelele care veneau din Occident, primele noastre balade culte au fost semnate de G. Asachi, Iancu Vacarescu, Ion Heliade Radulescu, D. Bolintineanu, Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri s.a. Cele mai reusite incercari sunt, fara indoiala, Balada Zburatorului a lui Ion Heliade Radulescu si Mihnea si baba a lui D. Bolintineanu, intr-insele gasindu-se si fondul baladesc cel mai apropiat genului (avem in vedere, de exemplu, apropierea fantasticului) si cele mai temerare exercitii de versificatie. Daca in cazul lui I. L. Caragiale nu se poate vorbi despre o cultivare predilecta a baladei fara a exagera (desi scriitorul avea „priza” la fantasticul baladesc ca putini altii), lui Eminescu genul ii venea ca o manusa, indeosebi in ce priveste balada fantastica.

   Momentul Cosbuc-Toparceanu – de la sfarsitul sec. al XIX-lea – este semnificativ in materie de balada culta: acum se modernizeaza la noi specia, filonului dramatic al continutului adaugandu-i-se filonul ironiei, al jovialitatii si bunei dispozitii. Nunta Zamfirei si Balada popii din Rudeni sunt, sa recunoastem, altceva decat se stia indeobste ca este balada.

   Anii 1944-1989, in fine, se impart in doua perioade distincte: 1944-1965 (perioada proletcultismului) si 1966-1989 (epoca lui Nicolae Ceausescu). Baladele din anii de dupa revolutie sunt moderne – in continut si in forma – ceea ce inseamna intre altele si o anume indepartare de statutul de altadata al baladei.

Discutii pe Facebook
Nemira
Continua sa citesti

Cafenea

Vocatia asimilarii in literatura

Publicat

pe

Vocatia asimilarii in literatura

   O prompta receptivitate, deschiderea permanenta catre orizonturile altor culturi, ceea ce s-ar numi vocatia asimilarii, intra in definitia celor mai reprezentativi exponenti ai literaturii romane chiar de la inceputurile sale. Stolnicul Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, probeaza de timpuriu orizonturile vaste ale gandirii romanesti, racordarea sa fireasca la curente de inalta tensiune intelectuala. Nu fara riscul imitatiei facile, al febrei adaptabilitatii ocazionale, o atare vocatie, desfasurata organic, a reprezentat insa, indiciul pozitiv al unei energii potentiale, gratie careia am si izbutit, de altminteri, sa parcurgem rapid etapele si sa recuperam lunga ramanere in urma impusa de conditii istorice vitrege. La rascrucea a numeroase influente si contaminari, creatia romaneasca de valori a folosit imprejurarile tocmai pentru a se defini pe sine printr-o permanenta si ambitioasa confruntare cu ideile, cu realizarile din afara. Afirmarea „spiritului critic” in viziunea lui Ibraileanu, „sincronismul” lui Lovinescu sunt incercari de a da corp doctrinar, structura teoretica unor realitati indelung verificate si de a deduce din insasi experienta literaturii romane, ca o lege a evolutiei sale, larga disponibilitate, in spiritul situarii intr-o retea de vase comunicante, apte a-i pune in evidenta reactiile specifice si a-i inlesni distilarea esentelor proprii. Se pot aduce amendamente acestor teorii, printr-o distinctie mai neta, de pilda, fata de seductia modei, dar respinse nu pot fi in niciun fel, fiindca ar insemna sa se repete eroarea traditionalistilor care in zelul lor „autohtonist” ajungeau sa justifice daca nu direct ignoranta, in orice caz unilateralitatea, intoleranta spirituala, rigiditatea inchizitoriala (devenita de-a dreptul obscurantism sub zodia ortodoxismului), adica tot atatea modalitati de limitare a resurselor si implicit de atrofiere si alterare a originalitatii.

Ion Heliade Radulescu

Ion Heliade Radulescu

   Privirea retrospectiva, chiar fugara, lasa sa se vada cat de trainica a fost la noi intelegerea faptului ca un climat propice afirmarii originalitatii exclude izolarea si reclama ferestre deschise in cat mai multe directii, spre a stimula vitalitatea si putinta participarii efective la o competitie a valorilor de pretutindeni. In zorile literaturii noastre moderne se profileaza, semnificatv si inca plin de consecinte, gestul lui Eliade Radulescu care, in colosala lui vointa de mentor al creatiei originale, concepe proiectul acelei vaste „Biblioteci universale” destinate mai mult decat sa umple, prin masive traduceri, goluri de lectura, sa modeleze gandirea, sa mobilizeze posibilitati inedite de expresie si astfel sa dea curaj sensibilitatilor pana atunci retinute, handicapate de unelte rudimentare, sa-si afle un teren mai fertil, o suplete noua si forta de captare. Mai mult decat un program educativ, initiatorul „Bibliotecii universale” furniza jaloanele unei cai spre rafinare a limbajului si nuantarea constiintei artistice, cale reluata si consolidata ulterior de numerosi urmasi. Aveau dreptate sustinatorii Daciei literare cand preveneau ca „traducerile nu fac o literatura”, in sensul de a nu suplini operele inspirate din realitatiele fiecarui popor, dar ii pot accelera ritmul dezvoltarii si mai ales o pot fortifica prin ascutirea perceptiei creatorilor sai si prin largirea si sensibilizarea masei consumatoare. Tocmai pentru valoarea sa de exercitiu formativ traducerea a ispitit pe mai toti poetii si i-a indemnat in atatea randuri sa-si incerce masura posibilitatilor pe unul si acelasi text, la concurenta cu contemporani ori predecesori ilustri. Surpriza produsa de antologia Baudelaire intocmita de Geo Dumitrescu a fost de a descoperi nu numai intinderea patrunderii autorului Florilor raului in limba romana, dar mai ales multimea neinchipuita a variantelor la unele piese ale sale. Si cu toate acestea, Albatrosul continua sa fascineze orice poet. Iar cazul Baudelaire nu este izolat. Pentru simetrie cronologica, ar fi de amintit patrunderea cam in acelasi timp, a lui Heine, al carui Lorelei se cunoaste in zeci de transpuneri romanesti, incepand cu cea a lui Grigore Alexandrescu, putin stiuta, de la 1874. S-ar parea ca dificultatea unor piese a incitat ca o proba de virtuozitate. De pilda, celebrul Wanderers Nachtlied al lui Goethe sau tot atat de inefabilul Cantec de toamna al lui Verlaine. Adevarate cazuri, demne de a fi studiate sub diversele lor semnificatii estetice, reprezinta Corbul lui Poe, reluat fara oboseala de mai multe ori de la probabila lui intai aparitie romaneasca din Românul literar (20 mai 1891), Cimitirul marin al lui Valéry tradus numai de la 1930 incoace, adica de la versiunea lui Mihai Steriade din Adevarul literar, poate si Le Bateau ivre a lui Rimbaud. In acelasi context ar trebui citat, desigur, Esenin, infatisat paralel cititorului roman in doua viziuni poetice perfect delimitate, a lui Zaharia Stancu si a lui George Lesnea. Ar mai fi si Apollinaire cu Cornul de vanatoare, cu Podul Mirabeau, dar un tablou total edificator va fi greu de intocmit pana ce nu se vor intreprinde investigatii bibliografice anume, in scopul undei evidente exhaustive. Cu timpul, s-a ajuns la tipul elevat de poet in activitatea caruia creatiile originale si traducerile sunt deopotriva de reprezentative. Ion Pillat, Blaga, Ion Marin Sadoveanu, Miron Radu Paraschivescu, Marcel Breslasu, Al. Philippide au ilustrat, si nu in exclusivitate, categoria respectiva, imbogatita copios de o suita de poeti ai vremii de dupa.

Camil Petrescu

Camil Petrescu

   Nu putea sa ramana fara consecinte extinderea crescanda a actiunii de traducere si a contactului cu fenomenul literar strain, care treptat a inceput sa mai constituie domeniul strict al specialistilor si al initiatilor. Incercand sa fixeze „masca timpului” in Miscarea literara de la 1924, Tudor Vianu semnala, odata cu proliferarea cartii originale, intrarea a tot mai numeroase lucrari din circuitul universal in sfera interesului nostru public, avand drept urmare diminuarea imitatiei, posibila alta data doar in conditii de ignoranta. De fapt, Tudor Vianu vorbea ca discipol al lui Ovid Densusianu si al lui Radulescu-Motru, promotorii unor sustinute miscari de „europenizare” substantiala. Atat in cursuri universitare, cat si in publicatiile pe care le-au condus (primul: Viata Noua – celalalt: Noua revista romana si Ideea europeana) au cautat sa indrume eforturile spre depasirea falsei dileme specificitate-universalitate, prin angajarea in creatia de valori de la un orizont cat mai cuprinzator. Fara aplitudinea unui Curtius, dar cu o egala rigoare filologica, Ovid Densusianu desfasura, inca inaintea primului razboi mondial, harta unor tesaturi foarte complexe de motive si atitudini comune, facand tocmai, prin intrepatrunderea lor, mai vizibile teritoriile deosebite, inconfundabile, pulsul autentic al fiecareia dintre literaturile avute in vedere: franceza, italiana, spaniola sau portugheza, in care urmarea sa asocieze, se intelege, si pe cea romaneasca in plina ascensiune. Cel care a supus polemicei necrutatoare mediocra opozitie traditionalism-modernism, „taranism”-„europenism”, alcatuind la un moment dat polii vietii literare, a fost Camil Petrescu. La Saptamana muncii intelectuale si mai tarziu, el n-a incetat sa demonstreze ca fructificarea originalitatii, acolo unde ea exista, nu se obtine nici prin „localism” inchistat, orb, nici prin „mimetism” dezinvolt, in bataia tuturor vanturilor. Intre conservare si limitare, Camil Petrescu opteaza pentru solutia depasirii acestei plate alternative prin intermediul sporirii gradului de complexitate, de aprofundare intelectuala a problemelor puse scriitorului de experienta si mediul sau, pe findul preocuparilor culturii universale. Pentru el chestiunea originalitatii tinea strict de tensiunea trairii, nu se limita la pitorescul hibrid si nu depindea nici de numarul ideilor imprumutate. Prin Eminescu, Caragiale, prin Iorga si Parvan, spiritualitatea romaneasca participa, in viziunea sa extrem de orgolioasa, la „framantarea culturii europene”, confirmand principiul conform caruia „fizionomia unei tari e fixata de personalitatile ei culturale”. Insasi personalitatea lui avea sa devina ilustrativa in cel mai inalt mod si din anumite puncte de vedere chiar surprinzatoare, daca se are in vedere pregnanta radiografiei intelectuale intreprinsa de el, anticipand sub unele raporturi observatii care au devenit apoi unanim acceptate prin filiera prestigioasa a unui J. P. Sartre. Vechiul complex, exprimat candva chiar de Camil Petrescu sub forma interogativa: „Pot statele mici sa dea scriitori mari?” – traduce mai curand o nevoie nesatisfacuta de notorietate, decat o stare obligatorie de lucruri. Barierele limbii impiedica raspandirea, impartasirea larga, dar mai putin existenta propriu zisa a unor valori de prima marime. Nici macar in domeniul schimbului de opinii, al interpretarilor marilor fapte de cultura, n-am obtinut recunoasterea meritata, desi de aici au pornit uneori contributii prioritare, fata de cele consacrate in alta parte mult mai tarziu. Logica lui Maiorescu de la 1876 era, la vremea ei, o valoare „europeana”, consideratiile lui Radulescu-Motru din cartea despre Nietzsche publicata in 1897 (aparuta mai intai in foiletoanele Epocii literare sub imboldul curiozitatii lui Caragiale) depaseau rezervele si lipsa de penetratie ce-l inconjurau la acea ora pe filosoful german in lumea occidentala; idealul constructiv al perfectiunii propus de Tudor Vianu constituia o solutie optimista, originala intr-un domeniu dominat de doctrinari ai „crizei” iremediabile, la fel cu aspiratia lui G. Calinescu catre monumentalitate, nutrita de o robusta incredere in permanenta creatiei umane.

   Dupa cum traditia nu se reduce la o simpla preluare a unei mosteniri si presupune un sentiment viu al continuitatii, tot astfel a te instala in universalitate inseamna sa obtii aceasta „favoare” printr-o ferma prezenta in planul permanențelor cu problemele tale, ale locului, ale timpului si ale comunitatii pe care o reprezinti. Daca a existat vreodata motiv de suspiciune la adresa influentelor din dorinta de a pastra intact fondul originar, specificul traditional, o asemenea rezerva si-a pierdut justificarea, fiind depasita prin chiar faptul ca astazi insasi deschiderea constituie o fertila traditie, un camp indelung prelucrat si plin de roade, incat desconsiderarea lui ar insemna abandonarea propriilor cuceriri si diminuarea saselor de a ne afirma mai departe in lume.

Discutii pe Facebook
Libris.ro
Continua sa citesti

Istorie literara

Aron Pumnul – 150

Publicat

pe

   Crochiul. Tinând locul unui portret. Numele sau ne devine familiar de timpuriu, cea dintâi poezie a lui Mihai Eminescu fiindu-i dedicata. Peste ani, ne aflam înaintea criticilor, întemeiate, ale lui Vasile Alecsandri si Titu Maiorescu, fata de exagerarile lexicale ale profesorului Pumnul. La final, crochiul devine eticheta – un transilvanean silit de vremuri sa se refugieze în Bucovina în ceea ce s-ar putea numi descalecat cultural. Mormântul din Cernauti este argument elocvent. Reprezentând, de fapt, doar începutul.

Radacinile

Aron Pumnul - personalitati istorice romanesti. Istorie literara

Aron Pumnul n.1818 – m.1866 | sursa foto: romanialibera.ro

   Aron Pumnul se naste la 27 noiembrie 1818. La Cuciulata.În depresiunea Hoghiz. Parintii – tarani veniti din Fagaras. Scoala primara o urmeaza la Odorhei. Acum afla fuioarele de basm si istorii, rostuirea lor în sipete ce, ascunzându-le vederii, le pregatesc, în tacere, vremea rodirii, dureri, fragmente de trecute lupte si de sperante ce dau alta masura vremii alor sai. Liceul din Blaj adauga noi trepte constiintei a ceea ce se cuvine a faptui. Si, cum altfel ar sta lucrurile cât timp la catedra se afla Simion Barnutiu si George Baritiu? Primul, menit de parinti carierei teologice,cumulând experienta de director de studii la Seminarul din Blaj si de arhivar al Consistoriului, îi îndruma cele dintâi lecturi în domeniul filozofiei… Ultimul –absolvent al teologiei, beneficiind de prestigiu sporit în mediile clasei mijlocii, depaseste calitatea de profesor de fizica, croind elevilor dorinta cunoasterii trecutului neamului românesc,” Istoria pentru începutul românilor din Dacia” a lui Petru Maior fiind amintita frecvent în discutiile de la sfârsitul orelor.

   Faptul ca demersurile Scolii Ardelene se cuvin continuate devine evident pentru Aron Pumnul la Cluj, unde, în calitate de elev al liceului piarist, se afla în contact cu miezul dezbaterilor privind statutul minoritatilor din Imperiul Habsburgic. Pâna atunci studiul fusese preocupare în sine. Cunostiintele dobândite la Blaj capata semnificatii noi. Deslusirea mai adânca a prioritatilor nu trece neobservata si, în 1843,sprijinit de episcopul Ioan Lemeni, beneficiaza de o bursa de studii pentru a urma, la Colegiul „Sfânta Barbara” din Viena, cursuri de teologie si filozofie.

   Ideile cu care intra în contact, optiunile care devin limpezi, comparatia dintre mediile sociale si nivelurile birocratiei, îi ofera argumente pentru definirea rolului sau în schimbarea unei lumi a carei criza este acoperita de solutii provizorii.

   În plina dominatie a romantismului, opteaza, asemenea unei parti semnificative a generatiei sale, pentru luminarea norodului asupra drepturilor istorice si a modului de afirmare. Fondeaza, în cadrul colegiului, societatea „Românimea cea tânara”. Revenit la Blaj,publica cel dintâi material referitor la ortografia limbii române în „Foaie pentru minte, inima si literatura”. Tine un curs de filozofie. Se impune, gratie articolelor din „Organul luminarei”, cel dintâi ziar românesc ce foloseste alfabetul latin, si „Învatatoriul poporului”, nu doar ca o voce, ci în calitate de mentor al studentimii transilvane.

Revolutiile

   Sub aceste auspicii, implicarea sa în actiunile miscarii nationale românesti depasesc cadrul teoretic. Ideile din „Literele corespunzatoare firei limbei rumânesti si înca ceva”,cel dintâi studiu lingvistic, publicat în 1845, sunt aprofundate în „Viata naciunei române, dulceata limbei si a simtemântelor ei„ din 1848. Rezultatul – colaborarea cu Timotei Cipariu, directorul publicatiei „Organul luminarei”, cu fostii sai profesori, si, mai ales, elaborarea de catre Aron Pumnul a proclamatiei premergatoare Marii Adunari Nationale din 3-5 mai 1848, de la Blaj. O proclamatie care afirma necesitatea recunoasterii independentei natiunii române, egalitatea în drepturi a acesteia cu celelalte natiuni ale Transilvaniei, obtinerea de catre limba româna a statutului de limba oficiala în Ardeal, desfiintarea, fara despagubire, a serbiei, autonomia Bisericilor ortodoxa si greco-catolica.

   Petitia Nationala reafirma loialitatea fata de împaratul Ferdinand I al Austriei. În timp ce rasuna „Noi vrem sa ne unim cu Tara!” Pare paradoxal. La o privire superficiala.Tinând seama de faptul ca burghezia maghiara doreste, anulându-i autonomia,anexarea Transilvaniei la Ungaria, desprinsa din Imperiul Habsburgic, mentinerea vechilor obligatii pentru taranii dependenti, reprimarea revoltelor celorlaltor natiuni din Transilvania ce îsi afirma drepturile politice, este singura forma de protest viabila.

   Membru al comitetului românesc permanent de la Sibiu, este urmarit de autoritatile ungare. Se refugiaza la Bucuresti unde Guvernul provizoriu îi încredinteaza functia de comisar de propaganda. O însarcinare care continua, în alta forma, mobilizarea taranilor transilvaneni, datorata aprecierii venite din partea lui Dumitru Bratianu, participant la Marea Adunare de la Blaj.

Aron Pumnul

Monument Blaj | sursa foto: panoramio.ro

Misiunea

   Înfrângerea revolutiei muntene îl sileste sa se retraga la Iasi. Apoi, la Cernauti. Alegerea Bucovinei se datoreaza, în buna masura, invitatiei lui Eudoxiu Hurmuzaki. Prezenta la mosia celui din urma de la Cernauca este prilej adaptarii imperativelor misiunii sale noii conjuncturi socio-politice. Devine colaborator al publicatiei „Bucovina”. Si cel dintâi profesor de limba româna al liceului german din Cernauti. Demersul didactic se împleteste cu cel publicistic. Dornic sa foloseasca în cât mai mare masura oportunitatea care i se ofera, dispunând de imbold din Fagaras, unde este ales, senator în consiliul districtual, pretuit de catre guvernul imperial pentru probarea credintei fata de imperiu pe parcursul revolutiei si pentru argumentele aduse în favoarea cauzei românesti, elaboreaza manuale de limba si literatura româna. De asemenea, urmând exemplul înaintasilor sai, contribuie, ca profesor suplinitor, din 1850 titular, la formarea constiintei nationale a elevilor sai. Asemenea lui Simion Barnutiu, nu ezita sa permita accesul la biblioteca sa tuturor celor dornici sa aprofundeze temele abordate pe parcursul orelor. Devine astfel al doilea parinte. Cu atât mai mult cu cât unii dintre elevi îi sunt chiriasi. Printre ei, Mihai Eminescu, administratorul bibliotecii. Continua, în esenta, truda de la Blaj. Cu mai mare intensitate cât timp singura arma îi este actul cultural. Cu înversunare sporita, în calitate de propovaduitor al etimologismului. Se bucura de vestile ce îi parvin de la Blaj, cauta a folosi prestigiul dobândit în mediile oficiale bucovinene pentru a promova cauza româneasca, devine parte a polemicilor de presa privind chestiunile lingvistice.Si apostol al valorilor nationale.

Mostenirea

Simion Barnutiu | sursa foto: istorie-pe-scurt.ro

Simion Barnutiu | sursa foto: istorie-pe-scurt.ro

   Simbolul acestei lupte în serviciul ideii nationale este „Lepturariu românesc cules den scriptori rumâni”. O antologie de literatura româneasca. Cea dintâi, aparuta, în patru volume, între 1862 si 1865. Oglinda a culturii române, auxiliar didactic, manifest desteptarii constiintei nationale, este testamentul unei vieti consacrate împlinirii idealurilor nationale. Având certitudinea ca limba este „sufletul natiunii”, a militat pentru folosirea grafiei latine si pentru eliberarea vocabularului de neologisme, românizarea, inclusiv a cuvintelor de origine latina, construind imaginea deloc flatanta a ceea ce s-a numit „pumnism”. Departe de a se putea vorbi doar de bune intentii sau de influenta unei viziuni romantice asupra limbii, contrapondere latinismului Scolii Ardelene, este vorba de o expresie, fireasca în contextul epocii, a patriotismului. Cu atât mai mult cu cât, pe fondul deteriorarii sanatatii, a mortii, la 28 mai 1864, a lui Simion Barnutiu, cu care a fost frecvent comparat (Claudiu Padurean, Cine a fost intelectualul care a redactat programul revolutiei lui Avram Iancu, în România Libera, 3 ianuarie 2013), simte ca rabdarea timpului se spulbera.

   Trece la cele vesnice la 24 ianuarie 1866. Si, pentru multi dintre noi, prin volumul ”Lacramioarele învataceilor gimnazisti din Cernauti la mormântul preaiubitului lor profesoriu Aron Pumnul„ dar, mai ales, prin elegia „La mormântul lui Pumnul”, numele sau abia acum este remarcat… Nu este întâmplator acest fapt.

   Ion Ionescu – Bucovu afirma ca probabil, „fara Aron Pumnul (…), Eminescu ar fi întârziat (…) cu debutul literar”. Contributia sa la formarea bibliotecarului temporar este de neignorat. Ea reprezinta doar parte a mostenirii lui Aron Pumnul. Pentru ca, înainte de orice, pasiunea, articolele, exagerarile, fermitatea, idealismul sunt cele care construiesc, împreuna, definitia a ceea ce reprezinta, în cea mai clara forma, iubirea de patrie.

Discutii pe Facebook
Litera.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

septembrie, 2018

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Trending

X