);
COnecteaza-te cu noi

Carte

100 carti fundamentale: #2 Vechiul Testament – c. 1500 i.e.n.

Publicat

pe

Vechiul testament carti fundamentale

   Vechiul Testament si Noul Testament – ceea ce cunoastem sub numele de Sfanta Scriptura de cand William Tyndale a publicat versiunea sa in engleza, in perioada elisabetana (1611) – sunt doua carti separate dintr-o serie de scripturi ale diferitelor credinte, cum ar fi Coranul, Avesta si Dhammapada. Vechiul Testament duce la cel Nou sau cel putin Biserica Crestina presupune asta. Cele doua carti, legate impreuna, sunt inca considerate de catre fundamentalistii biblici – in ciuda coplesitoarelor dovezi ale contrariului – ca reprezentand un singur volum care contine mesajului lui Dumnezeu si o adevarata descriere a Creatiei. Aceasta este o parte a istoriei credintei, dar nu si a cunoasterii.

   Cuvantul biblie deriva, prin latina si franceza, de la cuvantul grec biblia, „carti”, o traducere a cuvantului ebraic sepharim cu acelasi inteles. Cuvantul ebraic este cel mai vechi dintre toti termenii literaturii biblice. Aceste sepharim sunt cele mai frecvent numite in ebraica tanakh, un acronim consonantic (in ebraica se scriu doar consoanele) care ne ajuta sa ne amintim continutul ei: Torah (lege – sau mai bine tradus „indrumare”), Neviim (profeti), Ketuvim (scrieri – hagiografie). Acesta, doar un fragment al literaturii vechilor israeliti, este „Vechiul Testament” doar pentru crestini. A fost compilat de evrei pe o perioada de aproximativ o mie de ani si contine legende, istorie, poezie, anecdote, rugaciuni, legi, statistici si profetii; este, de departe, cea mai cunoscuta carte din lumea occidentala si a inspirat atat fapte eroice, cat si unele ingrozitoare. Filosoful evreu olandez-portughez Baruch de Spinoza – pana la un anumit grad fiind considerat cabalist, desi lucrul acesta este rar mentionat – a fost cel care, in sec. al XVII-lea, s-a implicat in supunerea acestei colectii sau antologii de texte analizei istorice si altor forme de analiza critica. A fost, bineinteles, excomunicat de catre semenii sai evrei.

   Istoria formarii textelor Bibliei – toate in ebraica, cu exceptia catorva pasaje in aramaica in Geneza si in alte locuri – este foarte complexa si da inca nastere la controverse. Inainte de era crestina, aceasta antologie a fost tradusa in greaca (Septuaginta), pentru uzul evreilor vorbitori de limba greaca. Apoi, in urma unor evenimente din Palestina de la inceputul erei noastre (probabil aparute in jur de 30 e.n.), crestinii au fost indrumati sa si-o insuseasca. Pala in secolul al doilea e.n., singurele ei rivale printre crestini erau scrierile marelui „eretic” Marcion din Sinope, care a murit in 160 si ale carui scrieri de tip gnostic au fost toate suprimate sau pierdute.

   Un ajutor de nepretuit pentru istorici sunt lucrarile cuprinzatoare ale remarcabilului Josephus, un evreu din secolul I, un fariseu, care a devenit cetatean roman (numit Flavius Iosefus), dar nu si-a parasit niciodata credinta iudaica (nu norocul, ci istetimea l-a ajutat sa supravietuiasca: a prezis ca Vespasian ca ajunge imparat si acesta i-a fost recunoscator). I s-a permis sa traiasca si sa scrie la Roma, unde si-a terminat lucrarea Razboaiele iudaice (ca evreu a participat la ele, dar a fost facut prizonier de romani la Iotopata), in 77, si Antichitati Evreiesti, in 94, o alta lucrare foarte importanta. Iata-l aici pe Iosefus (in traducerea prolificului William Whiston, profesor de matematica la Universitatea Cambridge, din secolul nouasprezece), incepand o poveste foarte cunoscuta, care va avea consecinte nefaste pentru unii:

   In acel timp, Sodomitii au devenit mandri de bogatiile si bunastarea lor: ei au devenit nedrepti cu oamenii si pacatosi in fata lui Dumnezeu, intr-atat de mult, incat nu mai luau in seama la avantajele primite de la El: ii urau pe straini si abuzau unul de altul cu practici sodomite. Dumnezeu era deci foarte suparat pe ei…

   Confuziile si controversele au facut necesar ca in ultimul deceniu al secolului al patrulea e.n., Sfantul Ieronim (342-420) sa faca sau, in anumite cazuri, sa supravegheze, o traducere latina – incluzand propria lui versiune a celor patru evanghelii. Aceasta s-a numit Vulgata, fiind pentru prima data legata intr-un singur volum in secolul al saselea, dar cel mai vechi manuscris cunoscut al Vulgatei, numit Codex Amiatinus (pentru ca ajunsese in biblioteca de la Monte Amiata – aceasta a fost desfiintata in 1782, iar cartea e acum la Florenta la Biblioteca Laurentiana), fusese scris la Jarrow de calugari sub indrumarea abatelui Ceolfrith intre 690 si 700. Au existat trei copii, pentru care au fost necesare pieile a cincisprezece mii de vitei – foarte mult pentru iubitorii de animale. Ceolfrith plecase in 716 sa daruiasca codexul Papei Grigore al II-lea la Roma, dar a murit inainte sa ajunga acolo.

   Prima traducere a Bibliei in engleza (descurajata de Biserica din acel timp, care credea ca oamenilor saraci si umili nu trebuie sa li se permita sa o citeasca, in caz ca, nefiind suficient de inteligenti sa inteleaga latina, care nu li se predase niciodata, si-ar putea face propriile idei despre ea) a fost facuta in perioada anglo-saxona, dar nu exista nici o Biblie anglo-saxona completa. Cele mai vechi editii complete sau aproape complete se numesc „Wycliffite”, dupa John Wycliffe, filosof si conducator al lollarzilor, care i-a inspirat, castigandu-si astfel nedoritul renume de precursor al protestantismului (ceea ce si era). Lollarzii erau primul grup englez coerent care contesta Biserica Catolica. Marele si poeticul, dar neapreciatul prozator William Tyndale (1494-1536) este autorul unei mari parti din traducerea care formeaza inca baza solida a binecunoscutei versiuni autorizate din 1611. El a fost spanzurat si ars pe rug la Vilvorde, langa Bruxelles in numele Dumnezeului din Biblia pe care indraznise sa o traduca. Cei care au savarsit aceasta crima, servitori ai persoanelor feroce si inapoiate care erau siguri de buna lor credinta – au si astazi aparatori – sunt echivalenti ai birocratilor servili de astazi.

   Biblia este inca cel mai bine cunoscuta si iubita in tarile vorbitoare de limba engleza in maiestuoasa Versiune Autorizata; in ceea ce-i priveste pe cititori, Biblia engleza noua – cunoscuta de multi in Anglia sub denumirea de „Inland Revenue Version” din cauza limbii engleze jalnice, neinspirata, autorizata de un „comitet de stilizare” compus din nonentitati ambitioase – nu este doar un succesor nedemn, ci si o insulta la adresa a tot ceea ce preprezinta religia.

   Emily Dickinson, inteleapta fata batrana din Amherst, Massachusetts, a carei poezie nu a fost recunoscuta ca fiind publicabila in timpul vietii, dar care este privita astazi ca fiind mult deasupra celor mai multi dintre contemporanii ei, a scris un poem (poate neterminat) prin 1882, care insumeaza pe scurt unul dintre felurile in care oamenii vedeau Biblia crestina:

Biblia e un volum antic –
Scris de oameni apusi
La sugestia Duhurilor Sfinte –
Subiecte – Betheleem –
Eden – anticul Camin –
Satan – Osteanul –
Iuda – Marele Inselator –
Pacatul – o Prapastie faimoasa
Careia altii trebuie sa-i reziste –
Oamenii care „cred” sunt foarte singuri –
Ceilalti sunt „pierduti” –
De-ar fi avut Povestea un Povestitor cantaret –
Predica lui Orfeu captiva –
Nu condamna.

   Orfeu este paganul legendar, cantaretul grec capabil sa farmece animalele si chiar pietrele cu lira lui, al carui cap, chiar si dupa ce a fost smuls de menade, inca mai canta plutind spre Lesbos – desigur, el nu „predica” si acest lucru a incercat, in mod ironic, sa transmita Dickinson. Poemul critica implicit Biblia pentru ca exprima atitudinea nemiloasa a unui Dumnezeu mai degraba evreu decat crestin, fata de pacatosi si idolatri. Emily Dickinson deplange faptul ca Sfanta Scriptura nu a fost scrisa intr-o maniera captivanta, ci intr-una mai degraba critica, regretand faptul ca tunatorul Iehova, evreu al Vechiului Testament, nu putea sa semene mai mult cu gentilul Orfeu.

   Este cu adevarat o anomalie, in special, in epoca noastra de invatatura mai exacta si mai scrupuloasa, ca religia crestina trebuie sa fie o derivata a celei evreiesti – pana la punctul in care Biserica romano-catolica, abandonandu-si principiile reale, i-a iertat pe evrei (foarte recent) pentru ca l-au executat pe Iisus, care a fost, de fapt, crucificat de romani. Numai ca, desi e grotesc, asa s-a intamplat.

   Intreaga aceasta poveste face Bisericile moderne sa para din ce in ce mai anacronice si sa se sprijine pe irational mai mult decat este normal in era noastra pozitivista. A dus la neintelegeri amare intre traditionalisti si cei care vor sa observe realitatea sau poate doar sa para „contemporani” – ultimii sunt adesea acuzati ca sunt necredinciosi, palizi rationalisti liberali sau, mai rau, oameni cu voci stinse, educati, dar superficiali, care nu-si doresc decat sa fie la moda.

   Controversa se desfasoara, de obicei, in clisee, la un nivel intelectual scazut. Pericolul rezida in faptul ca Biserica, presupusa a fi din alta lume, va fi secularizata, numai ca a fost destul de materialista de-a lungul istoriei, inregistrandu-se, ce-i drept, si exceptii. Ceea ce se numeste religie a fost mereu un amestec de respect pentru Dumnezeu si politica.

   Faptele, atat cat pot fi cunoscute, nu trebuie sa-i impiedice pe cei care sunt religiosi (ceea ce inseamna, aici, cei care recunosc o autoritate mai mare decat cea lumeasca), fiindca religia trebuie sa implice cautarea adevarului si pentru ca nimeni nu trebuie sa se teama de adevar. Dar se tem totusi daca acesta suprapune peste planurile lor.

   Este periculos si prostesc sa discuti cu cei care prefera sa nu fie critici; dar este bine sa discuti cu cei care pretind ca sunt critici cand ignora faptele. Simplele fapte raman importante pana cand sunt luate in seama. Adevarata valoare a Bibliei acum, pentru crestini, ar trebui sa stea in calitatile ei inspiratoare si literare – nu intr-un fel de „autoritate” pe care ei cred ca aceasta antologie evreiasca ar avea-o. Nu este mai putin sfanta din aceasta cauza – cuvantul sfant deriva din cuvinte insemnand „semn bun” si „intreg”.

   Iisus Hristos, unul dintre acei putini oameni extraordinari, extrem de socanti si incomozi pentru vecinii lor (printre altii se numara Zarathustra, Gautama Buddha si Mohamed), nu este in nici un caz mort. Crestinismul insa este asa cum a fost practicat timp de doua mii de ani. Cu alte cuvinte, traieste doar in anumite faze ale trecutului sau si in anumiti indivizi. Trebuie facuta o delimitare stricta intre Iisus Hristos si religia practicata in numele lui: nu numai ca era stanjenitor, evreu, dar, de asemenea, foarte probabil era ceea ce cunoastem sub numele de gnostic. Gnosticismul si – in special – gnosticismul lui Marcion a fortat Biserica crestina – prea de timpuriu o organizatie in cautarea puterii, axata pe succesul lumesc – mult mai decisiv in pozitia sa agnostica. S-a adaugat fara mila peste monoteismul religiei iudaice asa cum este exprimata in Vechiul Testament si s-a adaugat, de asemenea, ingenios, peste tendintele cosmologice din lumea greaca pe care incerca sa o converteasca. La momentul evaluarii lui Marcion mai ramasesera putini crestini adevarati: „cei cu adevarat rai”, ca sa adaptam un poem de Robert Graves, conduceau „in numele lui Hristos”.

   Ceea ce numim Vechiul Testament – si in special primele cinci carti, Pentateuhul – este totusi piatra unghiulara a religiei iudaice. Pretentia Bisericii crestine de a fi mostenitoarea legitima a Israelului, a adevaratului Israel, este neistorica si perversa. (Noul Testament e partial o problema diferita). Se pune accentul pe Pentateuh deoarece acesta contine cea mai directa revelatie pe care Dumnezeu i-a facut-o lui Moise, pe muntele Sinai. Dar faptul ca aceasta revelatie a fost cu adevarat adresata unui anumit popor, pe langa ca-i fals, este contrar crestinismului. A creat enorme dificultati care au dus la antisemitism, printre alte rezultate regretabile si nereligioase: cel mai rudimentar sortiment de crestin sau persoana crescuta in credinta crestina continua sa-si insuseasca un Dumnezeu evreu pe care a fost invatat sa-l venereze ca pe un non (sau chiar anti-) evreu. Pe de alta parte, mai ofensiv a fost acest sentiment usor de inteles pentru crestini: Ce ciudat/ Din partea lui Dumnezeu’ Sa-i aleaga/ Pe evrei. Gnosticismul (W. N. Ewer – 1885-1976). Gnosticismul e singurul care, in Biserica crestina, a facut din religie o problema interioara si a fost suprimat cu cruzime; in Evul Mediu, cand oamenii au inceput sa interpreteze religia iudaica, Cabala – se asemenea gnostica – mai realista, mai erotica, a facut salvarea lui Dumnezeu de catre om, tikkun, o problema la fel de importanta ca si constrariul ei. Si aceasta a fost data la o parte ca superstitie de evreii rationalisti, moderni. Dar amandoua doctrinele alarmante persista – pentru a le deranja pe cele oficiale; si perntru a le pastra pe raftul ignorantei lor.

Discutii pe Facebook

Iubitor de arta si bun-simt, dispus intotdeauna la flirt cu Social Media, Advertising, Copywriting, Jurnalism si Fotografie. Entuziast Wordpress si SEO, dar cu limita, jurnalist pensionat inainte de termen din pricina dezgustului politic.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Carte

Micul rege Decembrie – Axel Hacke. Recenzie de carte

Publicat

pe

Micul rege Decembrie - Axel Hacke. Recenzie de carte

– Noi ne nastem mici, dar apoi crestem mari si mai mari, uneori la fel de mari cat un jucator de baschet. Si apoi, spre sfarsit, ne mai scofalcim puţin. Si apoi vine moartea, si gata, nu mai suntem.

   Voi dispuneti de o mare putere de imaginatie cand sunteti mici, dar stiti foarte putine lucruri. Si din acest motiv sunteti nevoiti sa va imaginati cum arata totul. […] Si apoi aflati ca nu exista pitici si nici uriasi. Imaginatia voastra devine din ce în ce mai restransa si cunostintele voastre din ce in ce mai vaste. Corect?

   Unde s-au dus visele pe care le-am visat pana acum? Si de unde vin visele pe care le vom visa de acum incolo? Sunt printre noi inchise în cutiute colorate sau vor izvori dintr-un neant neexplorat?

   Micul rege Decembrie ne raspunde in mod nesovaielnic: […] visele raman intotdeauna mari si au nevoie de spatiu. Regele Decembrie al II-lea – impozant si caraghios deopotriva – iese din ascunzisul sau ticsit de cutiute colorate in care sunt pastrate visele pentru a-si ajuta prietenul sa supravietuiasca realitatii.

Micul rege Decembrie - Axel Hacke - Recenzie de carte   Povestea lui Hacke ne trage tandru de maneca pentru a ne aminti ca ii suntem datori copilului din noi de a ne lua o zi liberă de realitate, de a inchide ochii si a trai chiar si pentru cateva secunde viata la care am visat dintotdeauna. Lumea exterioara e un taram strain de visuri, de bucurii sincere, dar Micul rege Decembrie de ofera un resprio indispensabil.

   Descoperim citind ca rutina noastra nu trebuie sa fie o monotonie angoasanta, ci putem trece zilnic prin aventuri nemaintalnite si ca suntem aventurieri in prpriul nostru roman.

   Am uitat, desigur, ca: Viata incepe seara cand adormim si face o pauză dimineaţa, cand ne trezim. Dar nu-i nimic, un rege minuscul – semn ca se apropie de sfarsitul vietii – e aici ca sa ne reaminteasca. Plin de naivitate is intelepciune, regele Decembrie ne da o lectie de sinceritate:

   […]Cred ca exista destul de mulţi oameni carora le lipseate un rege mic, fara ca ei sa stie asta.

   Axel Hacke ne vorbeste despre usurinta de a lasa spriritul nostru ludic sa iasa la suprafata. Sa ne luam alter egoul de mana si sa il plimbam prin realitatea noastra de adulti.

   Coboram din imparatia ludicului si mergem sa ne luptam cu balaurii cotidieni, catarandu-ne printre vise si strecurandu-ne numai printre lucrurile valoroase.

   Viata noastra se scurge intre incinta vietii si cea a mortii, fara sa realizam uneori ca nu va fi intoarsa clepsidra si nu vom lua viata de la capat.

– Şi ce faci la birou?ma intreba el?

– Ma ocup cu realitatea […] Cei mai multi oameni care stau in birouri se ocupă cu realitatea.

   De unde vin si incotro se duc visele? Dar noi? Cum aparem pe lume si unde ne ducem la sfarsitul vietii? Intrebarile inocente, de o profunzime rascolitoare din paginile povestii lui Axel Hacke sunt intrebarile fiecaruia dintre noi.

   Eu exist numai pentru ca tu ai dorit sa ma ai, spune regele plin de incredere. Dupa ce inchidem cartea, ramanem cu un zambet enigmatic si cu un mugure de speranta rasarit din mocirla cotidiana. Pentru asta, ar trebui sa spunem: Multumesc!

Discutii pe Facebook
libhumanitas.ro
Continua sa citesti

Carte

DIN ALTA VIATA – Jurnal de copil. Marius Albert Negut. Recenzie de carte

Publicat

pe

    Cel mai frumos cadou de Craciun din anul 2018 este cartea lui Marius Albert Negut  – Din alta viata – Jurnal de copil.

   Am avut aceeasi senzatie pe care am trait-o in copilarie cand l-am citit pe Creanga cu ale sale amintiri, savoare si farmec, o lume din care nu mai vrei sa pleci.

   Cartea lui Marius Albert Negut  putea la fel de bine sa se numeasca “Amintirile unui decretel” pentru ca acea generatie se regaseste intru totul in jurnalul sau.

Din alta viata - Jurnal de copil - recenzie de carte   Nu intamplator unul dintre capitole se numeste “Singur acasa”, aceasta este impresia pe care o lasa intregul roman – de amuzament, pozne si jocuri povestite intr- o limba romana adecvata timpului descris.

   Sunt cuvinte folosite de autor pe care cei care au trait acele timpuri si le amintesc cu nostalgie  – cracane, invizoace, tevile de cornete.

   Intotdeauna Marius A. Negut foloseste limba romana ca pe cea mai frumoasa si utila metoda de a recreea o atmosfera, de a transpune sentimente si trairi specifice intr-un limbaj pitoresc.

   Am admirat intotdeauna aceasta maiestrie lingvistica.

   Copilul Marius traieste intr-o lume pestrita de la margine de Bucuresti si din Letca si Ciurari, locurile de bastina ale parintilor.

   Fiecare episod povestit este o margica colorata insirata in siragul unor amintiri placute dar si dureroase, pentru ca nu se fereste sa ne povesteasca si despre pedepsele primite pentru tot felul de sotii copilaresti.

   Umorul este o latura pana acum neexploatata de scriitorul Marius Albert Negut, dar pe care il stapaneste magistral. De la umor de situatie – cap.36 “Mai nou, tata gateste….” Sarmale cu cafea, la umorul de limbaj (Tontonel, chiorpec, Halima) si pana la autoironie care ne aduce un zambet pe buze, Marius Albert Negut isi scrie in jurnal intamplari buclucase (se da cu o bicicleta pe o panta cu Vasilica, fratiorul in spate pana aterizeaza dureros) sau de-a binelea romantice cu fetitele care au devenit obiectul pasiunilor sale copilaresti, Luminta, Iulia.

   Vacantele petrecute la tara la bunici la Letca Veche sau Ciurari aduc in pagini alte scene  rurale si alte intamplari uneori potrivnice eroului nostru, care fiind de la Bucuresti o cam incaseaza sau este parat de fratele mai mic si invinuit ca l-ar fi aruncat intr-o garla si din nou, o incaseaza.

   Nu totul este lapte si miere, sunt si capitole amare – `Sticleee goaleee`, in care experienta traita nu este deloc una fericita. Nu voi dezvalui mai mult pentru ca lectura este una savuroasa si cu suspans.

   Surprinde finalul si lasa in acelasi timp o usa deschisa catre urmatoarea carte. Dintr-o data din cititori ne transformam in interlocutori iar dialogul se adreseaza direct sufletului nostru. Fiecare pastreaza in sine copilul care a fost, fiecare a avut un moment de pierdere a inocentei iar Marius Albert Negut ne invita sa meditam la asta.

   Din alta viata – Jurnal de copil este o carte ca un strop de lumina in calea oricarui om care ii deschide paginile si de aceea ar fi o lectura recomandata si copiilor nostri.

Discutii pe Facebook
Libris.ro
Continua sa citesti

Carte

INGERI RATACITI de Marius Albert Negut

Publicat

pe

recenzie de carte ingeri rataciti marius albert negut raftul cu idei

   Cartile lui Marius Albert Negut sunt mereu surprinzatoare. Fiecare pagina dezvaluie o noua experienta, un alt drum decat cel pe care erai convins ca ai plecat.

   In cazul romanului INGERI RATACITI citim o cronica al unor timpuri involburate si instabile, care partial isi dezvaluie acum consecintele.

   Ce imi place la scrierile lui Marius Albert Negut este ca in cadrul aceleiasi naratiuni schimba registrul si ba citesti un Bildungsroman (pana la urma urmarim niste personaje in devenirea lor – Gargamel, Ursu), ba o cronica istorica – evenimente de la revolutia din 1989 sau mineriade – ba un roman politist, asa cum este partea de final a romanului.

   Gliseaza cu maiestrie si in cel mai natural mod si cu planurile temporale –  1976, apoi 1995 – chiar impartite pe ore, ceea ce involuntar atrage atentia asupra evenimentelor. Si totul se impleteste firesc in mai multe fire narative care alcatuiesc o realitate dura si necrutatoare.

   E lumea de la marginea societatii cea pe care ne-o infatiseaza Marius Albert Negut, lumea subteranelor metroului, lumea aurolacilor si a celor pripasiti pe strazi.

recenzie carte Ingeri rataciti Marius Albert Negut   Sunt parti ale romanului care sunt de-a dreptul terifiante – orfelinatul in care este aruncat Radu  – sunt fraze care aproape dor atunci cand le citesti, scrise cu intensitate si fara mila, “Manolache scoase o sticla din fiset si isi turna atent in causul palmei. Ii puse lui Radu continutul, pe pielea plina de rani si incepu sa frece violent, hahaind incantate. Asa numita lotiune, era gazul pe care il tineau pentru paduchiosi.”

   Marius Albert Negut ne-a obsnuit deja cu abilitatea magica de a folosi limbajul argotic, care acum este parte integranta a cronicii si a prezentarii personajelor.

   Nici nu stii pentru cine compasiunea e mai mare – pentru Mihaita, zis Gargamel – copil al strazii, trecut prin suferinte greu de imaginat, pentru Radu Ursu, caruia destinul ii joaca festa dupa festa – cei apropiati il cred mort iar iubita lui Ana, se arunca in apele Dambovitei de pe podul Izvor – ca o alta Ofelie, Lia – hartuita de un tata vitreg , Iordache,  a,junsa si ea pe strazi.

   Acest Iordache este un personaj emblematic pentru realitatea romaneasca de dupa  Revolutie – securist de frunte, ajuns mare revolutionar si apoi senator, care se ocupa cu traficul de copii si organe. Ceea ce este dureros insa adevarat, este puterea pe care a avut-o si a pastrat-o fosta Securitate, si pe care acum o exercita in slujba unui rau suprem subjugat banului.

   Nu doar personajele sunt partea grea a romanului ci si atmosfera descrisa – catacombele metroului te duc cu gandul la catacombele Parisului, iar cei care au trait momentele din decembrie 1989 aproape le retraiesc cu toata teama si speranta de atunci, insa, surprizantor si cu umor “Poate ca soldatii, ei au tras in aer, dar daca revolutionarii au tras aerul acela in piept?” .Maiastra utilizare a sensurilor verbului “a trage” ne arata cat de sensibil este autorul la valentele limbii romane.

   Tehnica folosita  este cea a unei naratiuni  gen papusa Matrioska – intr-un cadru general  – strada Veseliei  sau subteranele metroului, apar alte naratiuni – povestile de viata spuse de Radu Ursu si Lia si descrierea momentelor din decembrie 1989.

   Partea de final este aducatoare de suspans maxim – Marius Albert Negut stie cum sa construiasca  naratiunea in asa fel incat sa pastreze aproape cititorul iar finalul vine ca o eliberare, ca o apa linistita care acopera tot raul si lasa sa pluteasca doar binele.

   “Cuvintele vindeca! Nu as fi crezut niciodata, dar asa este!Cuvintele elibereaza sufletul din temnita pe care, acesta, singur, speriat si-a construit-o, incercand naiv sa se protejeze de raul ce vrea sa ii franga aripile.”

   Asa reuseste autorul sa ne convinga de speranta pe care trebuie sa o avem ca orice inger ratacit isi gaseste drumul.

Romanul INGERI RATACITI este o experienta nu doar de lectura ,dar si de viata pe care m-as bucura sa stiu ca o va parcurge multa lume, mai ales avand in vedere vremurile pe care le traim!

Discutii pe Facebook
books-express.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

martie, 2019

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X