100 carti fundamentale: #2 Vechiul Testament – c. 1500 i.e.n.

0
27
Vechiul testament carti fundamentale

   Vechiul Testament si Noul Testament – ceea ce cunoastem sub numele de Sfanta Scriptura de cand William Tyndale a publicat versiunea sa in engleza, in perioada elisabetana (1611) – sunt doua carti separate dintr-o serie de scripturi ale diferitelor credinte, cum ar fi Coranul, Avesta si Dhammapada. Vechiul Testament duce la cel Nou sau cel putin Biserica Crestina presupune asta. Cele doua carti, legate impreuna, sunt inca considerate de catre fundamentalistii biblici – in ciuda coplesitoarelor dovezi ale contrariului – ca reprezentand un singur volum care contine mesajului lui Dumnezeu si o adevarata descriere a Creatiei. Aceasta este o parte a istoriei credintei, dar nu si a cunoasterii.

   Cuvantul biblie deriva, prin latina si franceza, de la cuvantul grec biblia, “carti”, o traducere a cuvantului ebraic sepharim cu acelasi inteles. Cuvantul ebraic este cel mai vechi dintre toti termenii literaturii biblice. Aceste sepharim sunt cele mai frecvent numite in ebraica tanakh, un acronim consonantic (in ebraica se scriu doar consoanele) care ne ajuta sa ne amintim continutul ei: Torah (lege – sau mai bine tradus “indrumare”), Neviim (profeti), Ketuvim (scrieri – hagiografie). Acesta, doar un fragment al literaturii vechilor israeliti, este “Vechiul Testament” doar pentru crestini. A fost compilat de evrei pe o perioada de aproximativ o mie de ani si contine legende, istorie, poezie, anecdote, rugaciuni, legi, statistici si profetii; este, de departe, cea mai cunoscuta carte din lumea occidentala si a inspirat atat fapte eroice, cat si unele ingrozitoare. Filosoful evreu olandez-portughez Baruch de Spinoza – pana la un anumit grad fiind considerat cabalist, desi lucrul acesta este rar mentionat – a fost cel care, in sec. al XVII-lea, s-a implicat in supunerea acestei colectii sau antologii de texte analizei istorice si altor forme de analiza critica. A fost, bineinteles, excomunicat de catre semenii sai evrei.

   Istoria formarii textelor Bibliei – toate in ebraica, cu exceptia catorva pasaje in aramaica in Geneza si in alte locuri – este foarte complexa si da inca nastere la controverse. Inainte de era crestina, aceasta antologie a fost tradusa in greaca (Septuaginta), pentru uzul evreilor vorbitori de limba greaca. Apoi, in urma unor evenimente din Palestina de la inceputul erei noastre (probabil aparute in jur de 30 e.n.), crestinii au fost indrumati sa si-o insuseasca. Pala in secolul al doilea e.n., singurele ei rivale printre crestini erau scrierile marelui “eretic” Marcion din Sinope, care a murit in 160 si ale carui scrieri de tip gnostic au fost toate suprimate sau pierdute.

   Un ajutor de nepretuit pentru istorici sunt lucrarile cuprinzatoare ale remarcabilului Josephus, un evreu din secolul I, un fariseu, care a devenit cetatean roman (numit Flavius Iosefus), dar nu si-a parasit niciodata credinta iudaica (nu norocul, ci istetimea l-a ajutat sa supravietuiasca: a prezis ca Vespasian ca ajunge imparat si acesta i-a fost recunoscator). I s-a permis sa traiasca si sa scrie la Roma, unde si-a terminat lucrarea Razboaiele iudaice (ca evreu a participat la ele, dar a fost facut prizonier de romani la Iotopata), in 77, si Antichitati Evreiesti, in 94, o alta lucrare foarte importanta. Iata-l aici pe Iosefus (in traducerea prolificului William Whiston, profesor de matematica la Universitatea Cambridge, din secolul nouasprezece), incepand o poveste foarte cunoscuta, care va avea consecinte nefaste pentru unii:

   In acel timp, Sodomitii au devenit mandri de bogatiile si bunastarea lor: ei au devenit nedrepti cu oamenii si pacatosi in fata lui Dumnezeu, intr-atat de mult, incat nu mai luau in seama la avantajele primite de la El: ii urau pe straini si abuzau unul de altul cu practici sodomite. Dumnezeu era deci foarte suparat pe ei…

   Confuziile si controversele au facut necesar ca in ultimul deceniu al secolului al patrulea e.n., Sfantul Ieronim (342-420) sa faca sau, in anumite cazuri, sa supravegheze, o traducere latina – incluzand propria lui versiune a celor patru evanghelii. Aceasta s-a numit Vulgata, fiind pentru prima data legata intr-un singur volum in secolul al saselea, dar cel mai vechi manuscris cunoscut al Vulgatei, numit Codex Amiatinus (pentru ca ajunsese in biblioteca de la Monte Amiata – aceasta a fost desfiintata in 1782, iar cartea e acum la Florenta la Biblioteca Laurentiana), fusese scris la Jarrow de calugari sub indrumarea abatelui Ceolfrith intre 690 si 700. Au existat trei copii, pentru care au fost necesare pieile a cincisprezece mii de vitei – foarte mult pentru iubitorii de animale. Ceolfrith plecase in 716 sa daruiasca codexul Papei Grigore al II-lea la Roma, dar a murit inainte sa ajunga acolo.

   Prima traducere a Bibliei in engleza (descurajata de Biserica din acel timp, care credea ca oamenilor saraci si umili nu trebuie sa li se permita sa o citeasca, in caz ca, nefiind suficient de inteligenti sa inteleaga latina, care nu li se predase niciodata, si-ar putea face propriile idei despre ea) a fost facuta in perioada anglo-saxona, dar nu exista nici o Biblie anglo-saxona completa. Cele mai vechi editii complete sau aproape complete se numesc “Wycliffite”, dupa John Wycliffe, filosof si conducator al lollarzilor, care i-a inspirat, castigandu-si astfel nedoritul renume de precursor al protestantismului (ceea ce si era). Lollarzii erau primul grup englez coerent care contesta Biserica Catolica. Marele si poeticul, dar neapreciatul prozator William Tyndale (1494-1536) este autorul unei mari parti din traducerea care formeaza inca baza solida a binecunoscutei versiuni autorizate din 1611. El a fost spanzurat si ars pe rug la Vilvorde, langa Bruxelles in numele Dumnezeului din Biblia pe care indraznise sa o traduca. Cei care au savarsit aceasta crima, servitori ai persoanelor feroce si inapoiate care erau siguri de buna lor credinta – au si astazi aparatori – sunt echivalenti ai birocratilor servili de astazi.

   Biblia este inca cel mai bine cunoscuta si iubita in tarile vorbitoare de limba engleza in maiestuoasa Versiune Autorizata; in ceea ce-i priveste pe cititori, Biblia engleza noua – cunoscuta de multi in Anglia sub denumirea de “Inland Revenue Version” din cauza limbii engleze jalnice, neinspirata, autorizata de un “comitet de stilizare” compus din nonentitati ambitioase – nu este doar un succesor nedemn, ci si o insulta la adresa a tot ceea ce preprezinta religia.

   Emily Dickinson, inteleapta fata batrana din Amherst, Massachusetts, a carei poezie nu a fost recunoscuta ca fiind publicabila in timpul vietii, dar care este privita astazi ca fiind mult deasupra celor mai multi dintre contemporanii ei, a scris un poem (poate neterminat) prin 1882, care insumeaza pe scurt unul dintre felurile in care oamenii vedeau Biblia crestina:

Biblia e un volum antic –
Scris de oameni apusi
La sugestia Duhurilor Sfinte –
Subiecte – Betheleem –
Eden – anticul Camin –
Satan – Osteanul –
Iuda – Marele Inselator –
Pacatul – o Prapastie faimoasa
Careia altii trebuie sa-i reziste –
Oamenii care “cred” sunt foarte singuri –
Ceilalti sunt “pierduti” –
De-ar fi avut Povestea un Povestitor cantaret –
Predica lui Orfeu captiva –
Nu condamna.

   Orfeu este paganul legendar, cantaretul grec capabil sa farmece animalele si chiar pietrele cu lira lui, al carui cap, chiar si dupa ce a fost smuls de menade, inca mai canta plutind spre Lesbos – desigur, el nu “predica” si acest lucru a incercat, in mod ironic, sa transmita Dickinson. Poemul critica implicit Biblia pentru ca exprima atitudinea nemiloasa a unui Dumnezeu mai degraba evreu decat crestin, fata de pacatosi si idolatri. Emily Dickinson deplange faptul ca Sfanta Scriptura nu a fost scrisa intr-o maniera captivanta, ci intr-una mai degraba critica, regretand faptul ca tunatorul Iehova, evreu al Vechiului Testament, nu putea sa semene mai mult cu gentilul Orfeu.

   Este cu adevarat o anomalie, in special, in epoca noastra de invatatura mai exacta si mai scrupuloasa, ca religia crestina trebuie sa fie o derivata a celei evreiesti – pana la punctul in care Biserica romano-catolica, abandonandu-si principiile reale, i-a iertat pe evrei (foarte recent) pentru ca l-au executat pe Iisus, care a fost, de fapt, crucificat de romani. Numai ca, desi e grotesc, asa s-a intamplat.

   Intreaga aceasta poveste face Bisericile moderne sa para din ce in ce mai anacronice si sa se sprijine pe irational mai mult decat este normal in era noastra pozitivista. A dus la neintelegeri amare intre traditionalisti si cei care vor sa observe realitatea sau poate doar sa para “contemporani” – ultimii sunt adesea acuzati ca sunt necredinciosi, palizi rationalisti liberali sau, mai rau, oameni cu voci stinse, educati, dar superficiali, care nu-si doresc decat sa fie la moda.

   Controversa se desfasoara, de obicei, in clisee, la un nivel intelectual scazut. Pericolul rezida in faptul ca Biserica, presupusa a fi din alta lume, va fi secularizata, numai ca a fost destul de materialista de-a lungul istoriei, inregistrandu-se, ce-i drept, si exceptii. Ceea ce se numeste religie a fost mereu un amestec de respect pentru Dumnezeu si politica.

   Faptele, atat cat pot fi cunoscute, nu trebuie sa-i impiedice pe cei care sunt religiosi (ceea ce inseamna, aici, cei care recunosc o autoritate mai mare decat cea lumeasca), fiindca religia trebuie sa implice cautarea adevarului si pentru ca nimeni nu trebuie sa se teama de adevar. Dar se tem totusi daca acesta suprapune peste planurile lor.

   Este periculos si prostesc sa discuti cu cei care prefera sa nu fie critici; dar este bine sa discuti cu cei care pretind ca sunt critici cand ignora faptele. Simplele fapte raman importante pana cand sunt luate in seama. Adevarata valoare a Bibliei acum, pentru crestini, ar trebui sa stea in calitatile ei inspiratoare si literare – nu intr-un fel de “autoritate” pe care ei cred ca aceasta antologie evreiasca ar avea-o. Nu este mai putin sfanta din aceasta cauza – cuvantul sfant deriva din cuvinte insemnand “semn bun” si “intreg”.

   Iisus Hristos, unul dintre acei putini oameni extraordinari, extrem de socanti si incomozi pentru vecinii lor (printre altii se numara Zarathustra, Gautama Buddha si Mohamed), nu este in nici un caz mort. Crestinismul insa este asa cum a fost practicat timp de doua mii de ani. Cu alte cuvinte, traieste doar in anumite faze ale trecutului sau si in anumiti indivizi. Trebuie facuta o delimitare stricta intre Iisus Hristos si religia practicata in numele lui: nu numai ca era stanjenitor, evreu, dar, de asemenea, foarte probabil era ceea ce cunoastem sub numele de gnostic. Gnosticismul si – in special – gnosticismul lui Marcion a fortat Biserica crestina – prea de timpuriu o organizatie in cautarea puterii, axata pe succesul lumesc – mult mai decisiv in pozitia sa agnostica. S-a adaugat fara mila peste monoteismul religiei iudaice asa cum este exprimata in Vechiul Testament si s-a adaugat, de asemenea, ingenios, peste tendintele cosmologice din lumea greaca pe care incerca sa o converteasca. La momentul evaluarii lui Marcion mai ramasesera putini crestini adevarati: “cei cu adevarat rai”, ca sa adaptam un poem de Robert Graves, conduceau “in numele lui Hristos”.

   Ceea ce numim Vechiul Testament – si in special primele cinci carti, Pentateuhul – este totusi piatra unghiulara a religiei iudaice. Pretentia Bisericii crestine de a fi mostenitoarea legitima a Israelului, a adevaratului Israel, este neistorica si perversa. (Noul Testament e partial o problema diferita). Se pune accentul pe Pentateuh deoarece acesta contine cea mai directa revelatie pe care Dumnezeu i-a facut-o lui Moise, pe muntele Sinai. Dar faptul ca aceasta revelatie a fost cu adevarat adresata unui anumit popor, pe langa ca-i fals, este contrar crestinismului. A creat enorme dificultati care au dus la antisemitism, printre alte rezultate regretabile si nereligioase: cel mai rudimentar sortiment de crestin sau persoana crescuta in credinta crestina continua sa-si insuseasca un Dumnezeu evreu pe care a fost invatat sa-l venereze ca pe un non (sau chiar anti-) evreu. Pe de alta parte, mai ofensiv a fost acest sentiment usor de inteles pentru crestini: Ce ciudat/ Din partea lui Dumnezeu’ Sa-i aleaga/ Pe evrei. Gnosticismul (W. N. Ewer – 1885-1976). Gnosticismul e singurul care, in Biserica crestina, a facut din religie o problema interioara si a fost suprimat cu cruzime; in Evul Mediu, cand oamenii au inceput sa interpreteze religia iudaica, Cabala – se asemenea gnostica – mai realista, mai erotica, a facut salvarea lui Dumnezeu de catre om, tikkun, o problema la fel de importanta ca si constrariul ei. Si aceasta a fost data la o parte ca superstitie de evreii rationalisti, moderni. Dar amandoua doctrinele alarmante persista – pentru a le deranja pe cele oficiale; si perntru a le pastra pe raftul ignorantei lor.

Discutii pe Facebook
books-express.ro

LEAVE A REPLY

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.