100 carti fundamentale: #1 I CHING c. 1500 i.e.n.

0
30
i ching 100 carti fundamentale literatura universala

   I Ching (pronuntat Ii Jing si adesea tradus Cartea Schimbarilor (in alte versiuni de traducere si Cartea Prefacerilor), este aproape la fel de veche sau chiar la fel de veche ca insasi China. In numeroase versiuni se sustine suficient de mult pentru a deveni fundament atat pentru modul de viata confucianist, cat si pentru cel taoist, si printr-un aspect al sau (“Invatatura intunecata” taoista) budismul a patruns in China. In sec. al XVIII-lea si al XIX-lea, Occidentul a inceput treptat s-o cunoasca, Leibnitz era fascinat de ea si poate ca a avut o influenta mai mare decat e, in general, acceptat. Mai multe persoane din Occident decat s-ar putea crede practica divinatia prin intermediul ei (incepand de la prima ghicire a viitorului – pentru care I Ching ofera un cadru convenabil – pana la meditatia mai mult sau mai putin profunda), unii recunosc asta, altii, cei mai multi, de fapt, nu. New York Times a comentat odata ca “la suprafata, Cartea Schimbarilor pare la fel de nepotrivita pentru un cult de mase ca si Summa Theologica“, dar ajunge la concluzia ca, de fapt, aceasta chiar se intampla. Pare a nu fi potrivita pentru un “cult de mase” nici macar in istoria Chinei, dar, cu toate acestea, a supravietuit fiecarei schimbari (inclusiv marxismului maoist) in ultimele trei mii de ani. Este raspandita doar in China?

   Trecerea inceata, dar sigura, de la respectul fata de politicieni si aspectele exterioare ale vietii la o anumita consideratie pentru viata interioara, inceputa dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, continua, desi ia forme diferite. Influenta I Ching asupra acestei schimbari a fost indiscutabila. A jucat un rol important in felul in care chinezii insisi iau deciziile, atat culturale, cat si politice, afectand astfel si Occidentul; dar a influentat si deciziile individuale incepand de prin 1950. Cu toate ca pare, in special, in ultimul caz, agentul pentru a face alegeri, I Ching nu e nici una, nici alta: a fost prezenta in ultima jumatate de secol – in versiunea Legge sau Wilhelm-Baynes – si a fost privita si folosita ca un oracol. Influenta sa ca oracol in societatile occidentale, daca nu si functiile confesionale intr-un mod oracolar, a fost intr-adevar mai mare decat oricare altele din timpul romanilor pana in prezent.

   Importanta – si influenta – I Ching, ale carei origini raman invaluite in mister, porneste de la faptul ca reprezinta primele eforturi ale mintii umane de a-si gasi locul in univers. Acest lucru este foarte clar. Ceea ce a definit-o, intr-un sens pragmatic, a fost notiunea de a “lucra”. A fost precedata – si generata – in China, de teoria foarte timpurie a yang si yinYang desemna initial stralucirea soarelui, in timp ce yin implica absenta caldurii si a luminii. Cele doua principii antitetice au inceput sa fie privite ca forte cosmice: masculin/feminin, cald/rece, lumina/intuneric, uscat/ud, tare/moale si asa mai departe. Chinezii vedeau tensiunea creata de cele doua fenomene ca motor al universului insusi. Legendarul Fu Hsi, imparat al Chinei, este presupusul inventator al celor opt trigrame de baza – seturi de cate trei linii, intrerupte sau nu, care stau la baza I Ching. Oricare doua dintre aceste trigrame se combina in saizeci si patru de hexagrame. Textul original al I Ching consta in inregistrarea intelesurilor simbolice ale acestor hexagrame. Chiar asa cum le cunoastem acum, sunt la fel de criptice si de laconice ca si atunci.

I Ching - Cele opt triagrame de baza
I Ching – Cele opt triagrame de baza
I Ching - hexagrama cu cele 64 de combinatii
I Ching – hexagrama cu cele 64 de combinatii

   Traditia spune ca cele saizeci si patru de combinatii au fost inventate in secolul al doisprezecelea de regele Wen pe vremea cand se afla la inchisoare. Fuil sau, ducele Chou, ar fi adaugat comentarii pe liniile fiecarei hexagrame (hsiao), dar versiunea I Ching care a ajuns in timpurile moderne, desi modificata in 1715, este oficial cea a lui Confucius – sau mai bine zis a fost, ca si Analecte si celelalte “scrieri” ale lui, aduse in forma actuala de oameni care se prezentau ca discipoli ai lui Confucius. Totusi este putin credibil ca insusi Confucius sa fi fost interesat de divinitate, chiar daca discipolii pot semnala diverse observatii care se presupune ca ii apartin. Aceasta carte are inca un gen de autoritate religioasa; confucianismul nu este o religie, ci un cod de etica (esuat). E de neconceput sa nu fi avut ceva de spus Confucius despre carte; ce anume, nu stim. Exista speculatii foarte multe si foarte diferite in acest sens.

   I Ching, oricine ar fi scris-o, a facut-o ca sa contina, dupa spusele unui devotat occidental, “explicatii pentru tot”. Mai putin hiperbolic, ar putea sa aiba mai multa valoare pentru cei care doresc sa-si exploreze subconstientul prin metode jungiene sau strict nonjungiene, sau “sa afle cine sunt”. Pe de alta parte, o asemenea idee poate fi baza unui mod de gandire mai daunator sau cel putin mai indulgent cu sine insusi. Probabil amandoua. Ar fi ciudat, totusi, daca dupa ce chinezii i-au dat atata importanta, cartea sa nu contina niciun fel de intelepciune.

   I Ching isi are cu adevarat originile in mileniul doi i.e.n., cand populatiile Chang si Chou foloseau carapace de testoasa ca metoda de divinatie. Carapacele erau puse la caldura pana cand crapau si se citeau “liniile” astfel formate. Legenda spune ca insusi Fu Hsi ar fi spus ca a vazut primele opt triagrame pe o carapace de broasca testoasa. Pana in 213 i.e.n., cand tiranul Shih Huang-ti, primul imparat al dinastiei Chin – unul dintre primii monstri care, ca Hitler si Stalin in vremurile noastre, au incercat sa altereze istoria in interesul puterii – a ordonat faimoasa ardere a cartilor, I Ching ajunsese sa semene cu forma ei prezenta. Era una dintre cartile din asa-numitele inregistrari istorice – muzica, ritualuri, poezie si cantece vechi – care a supravietuit asa cum a fost scrisa. Nu a fost considerata o amenintare, pentru ca era o carte de divinatie. Dupa aceasta, a devenit repede o parte esentiala a educatiei fiecarui invatat, oferind cadrul in care totul era discutat. In final, I Ching a fost folosita, la fel ca Biblia, pentru orice scop. O foloseau alchimistii la fel ca si promulgatorii sistemelor etice si sadicii, deopotriva. In ceea ce priveste Occidentul, versiunile cele mai influente ale cartii sunt cele in engleza ale invatatului si misionarului James Legge, un protestant care a devenit primul profesor de chineza la Oxford. Urmeaza versiunea germana, mai tarzie, apartinand lui Richard Wilhelm. Ultima (care e mai putin buna), e faimoasa traducere a lui Cary Baynes (1951), prezentata si de Jung.

   Toata aceasta obscuritate din jurul celui mai consultat oracol pivat poate parea foarte nepromitatoare. Nu numai ca este ea insasi un melanj, dar, asa cum o cunoastem noi in Occident, este tradusa de oameni cu inclinatii evidente – Legge spre crestinism, iar Wilhelm spre sistemul teutonic. Ar putea exista o duzina de versiuni diferite si totusi valabile, traduse de cineva cu bune cunostinte de limba chineza. Dar la baza cartii ramane intelepciunea ei originala, care se impune ca posedand o calitate la fel de formidabila ca a oricarei astfel de lucrari, chiar daca pare de obicei criptica si stranie. Pentru oricine in afara celor strict atei, teza ei este obisnuita: viata e centrata pe ordinea cosmica, iar aceasta reprezinta chiar subiectul schimbarii – deci fiintele umane trebuie sa invete sa se adapteze la ceea ce este inevitabil. Probabil multi cititori occidentali au privit conceptul de soarta din punctul de vedere comun occidental: “fatalistul” este cel convins ca totul, inclusiv propriul destin, este deja determinat. Aceasta atitudine se intalneste de obicei la psihopatii inteligenti: ii absolva de orice fel de responsabilitate.

   Conceptul chinez de soarta, ming, este diferit – si este, de fapt, oglindit in multe atitudini occidentale mai complexe. Ming este “totalul fortelor si al conditiilor existente din intregul univers”. Daca vrem sa desfasuram activitati de succes, atunci trebuie sa cooperam cu conditiile asupra carora nu putem exercita niciun control. Dupa cum a spus Confucius: “Cel ce nu cunoaste ming nu poate fi un om superior”. Formularea “om superior” apare tot mereu in textele noastre din I Ching. Acest om superior nu este “superior” in sensul uzual al termenului, este pur si simplu superior circumstantelor, pentru ca poseda intelepciunea. Astfel, din moment ce nu ne putem controla soarta, putem decide cum sa traim: putem alege sa cooperam cu conditiile cosmice existente.

   Confucius insusi se pare ca nu a consultat cartea-oracol. In loc sa faca acest lucru, a incercat sa reformeze lumea si a esuat. A adaugat totusi: “Daca ideile mele vor triumfa, este ming, daca nu, este ming“. Bazele I Ching pot fi atunci privite ca nonmorale: pentru ca nu au nicio legatura cu morala sau virtutea. Omul care invata sa consulte oracolul poate astfel profita fie ca este “bun”, fie ca este “rau”. Faptul ca ea se lasa interpretata mai degraba de catre cei inteligenti decat de cei virtuosi poate fi foarte bine explicatia popularitatii sale. Crestinii si-au pus mereu intrebarea “Cum poate un Dumnezeu bun sa permita raul?” Cu toate acestea, “Dumnezeul” chinez este mai impersonal si nu poate fi chestionat in acest mod. Nu e vorba sa fii “bun”, ci sa fii conectat la realitate. De ce a fost Hitler atat de “norocos”? Nu pentru ca ar fi auzit de I Ching, ci pentru ca, intr-un anume fel, acesti oameni (ca multi dintre milionarii si miliardarii de astazi, indiferenti la virtute, desi practica o religie) sunt conectati la realitatile timpurilor lor. Cum altfel se poate explica “instinctul” si “norocul” unor astfel de oameni?

   Chiar si I Ching poate fi consultata atat de catre cei virtuosi, cat si de catre oportunisti. Totusi nu se gasesc aici “explicatii pentru orice”. Este prea criptica pentru asa ceva. Poate ca mai demult o facea? Dar principiul ei general, recunoasterea faptului ca totul este intr-un prices de schimbare, inca mai arunca vraja autoritatii. Pare adesea sa-i pedepseasca pe cei care o consulta – daca nu sunt simpli ghicitori. Nu se poate spune ca a avut o influenta “pozitiva” mai mare decat cea “negativa” – nu stim acest lucru.

   Adevarata ei semnificatie este ca, desi poate fi folosita ca instrument pentru meditatia autentica, originile sale sunt inca invaluite in mister – si, in plus, a fost conceputa intr-o civilizatie predominant agricola – nu numai pentru uz privat. Transmite celor care au lucrat cu ea un anumit sentiment de a fi vie, din nefericire, e un ghid de comportament la fel de obscur, pe cat e de autentic – daca nu cumva utilizatorul occidental o interpreteaza dupa un sistem propriu.

   Recomandarea lui Jung de a fi folosita ca o cheie a subconstientului a fost semnificativa, dar atitudinea lui fata de carte a fost, in sens istoric, total necritica. Jung a fost totusi, dupa cum s-a vazut dupa moartea lui, putin lipsit de scrupule in ceea ce priveste faptele, daca nu erau in interesul vederilor sale. Celalalt oracol pe care multi occidentali il folosesc este Tarotul. Acesta este la fel de obscur in raspunsurile pe care le da pe cat se poate (sau nu se poate) fi de profund. Oracolele sunt in mana consultantului, asa ca expertii in Tarot sunt la fel de numerosi in Occident ca si cei in I Ching in Orient. Dar Tarotul este prin comparatie un nou-venit. Cand contele Antoine de Gébelin a spus, in 1781, ca aceste carti ilustrate au fost inventate de egiptenii antici ca simboluri ale doctrinei lor ezoterice, poate sa fi gresit, desi cartile sunt clar simboluri a ceva coerent. Astfel, avem un oracol original, servind la fel de bine ca mijloc de predictie, numai ca ii lipseste sfanta autoritate a varstei.

   In ultimul rand, trebuie sa luam in consideratie genul de filosofie intruchipata de I Ching. Asa cum a aratat Jung, atat de semnificativ si in acest caz corect, cartea implica un “principiu de conexiune acauzal”. In 1939, la moartea lui Wilhelm, Jung a dat acestui principiu denumirea de sincronicitate. In locul familiarului argument stiintific cauza-efect, ni se prezinta aici ceea ce filosoful grec presocratic, Heraclitus, numea o “conexiune neaparenta”, despre care spunea ca e mai interesanta decat una “aparenta”.

   La consultarea I Ching se folosesc monede pentru a determina hexagramele (chinezii folosesc o metoda diferita, cu tulpini de coada-soricelului, dar si aceasta depinde doar de sansa). Modul in care aceste monede cad este aleatoriu, da, dupa cum a spus Schopenhauer (citat de Jung), rezultatul exprima o “conexiune subiectiva care exista doar in relatie cu individul care experimenteaza”. Cu alte cuvinte, exista o “coincidenta semnificativa” intre aruncarea monedelor in acel moment si jocul simultan dintre yin si yang. Fara indoiala, acesta poate fi folosit ca scuza pentru luarea oricarei decizii. Intelesul hexagramelor pe care le avem nu este deloc foarte clar. Oricum, cand este consultat in spiritul sinceritatii, conexiunile par sa insemne ceva. Intrebarea pe care scepticul si-o va pune imediat este “Oare altceva nu s-ar potrivi la fel de bine?” Destul de ciudat, dar raspunsul pare sa fie nu!

Discutii pe Facebook
Litera.ro

LEAVE A REPLY

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.